ICCJ. Decizia nr. 58/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 58/2014
Dosar nr. 2077/2/2010
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 6 iulie 2007 sub nr. 25053/3/2007, reclamantele F.E. şi G.V. au formulat, în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. şi SC B.G. SA, contestaţie împotriva deciziei nr. 116/2007 emisă de intimatul A.V.A.S., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: desfiinţarea deciziei emisă de A.V.A.S., prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, B.G., judeţul Vâlcea; declararea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 iunie 1999 perfectat între SC B.G. SA la privatizarea acesteia şi F.P.S., în prezent A.V.A.S., privind imobilul în litigiu şi restituirea în natură a imobilului.
În motivarea acţiunii, contestatoarele au arătat că au adresat notificarea din 21 iunie 2001 SC B.G. SA, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului, notificare ce a fost transmisă de această unitate pentru soluţionare către A.V.A.S. întrucât societatea s-a privatizat.
Prin decizia nr. 116 din 6 iunie 2007, A.V.A.S. a respins notificarea, pe considerentul că imobilul revendicat se află în patrimoniul unei societăţi privatizate. Contestatoarele consideră nelegală această decizie, deoarece imobilul a fost deţinut de stat fără titlu valabil, fiind preluat în baza anexei la Decretul nr. 92/1950, cu nesocotirea legii de naţionalizare întrucât situaţia profesională şi familială a autorului lor nu se încadra în categoriile de persoane vizate de acest decret.
S-a mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni perfectat între pârâte, s-a prevăzut clauza potrivit căreia SC B.G. SA se obliga să păstreze timp de 5 ani destinaţia imobilului existentă în momentul privatizării. În realitate, pârâta SC B.G. SA a lăsat imobilul în părăsire încă din anul 2000, după care l-a abandonat, încălcând în mod flagrant clauza contractuală.
Întrucât privatizarea s-a făcut ilegal în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, solicită să se declare nulitatea absolută parţială contractului de privatizare.
În drept, contestatoarele au invocat prevederile art. 24 alin. (3), art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 17 C. proc. civ. şi art. 480 C. civ.
Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea în natură, motivat de faptul că acest capăt de cerere poate fi soluţionat în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001; excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, în privinţa soluţionării capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, în baza art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 competenţa revenind secţiei comerciale a tribunalului; excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, faţă de temeiul de drept invocat de către reclamant, respectiv Legea nr. 10/2001 care reglementează o procedură specială; excepţia lipsei de interes în promovarea acestui capăt de cerere, cu motivarea că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes, iar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, nu se modifică titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate; aşadar nu se produc consecinţe juridice în patrimoniul reclamantelor. Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că în condiţiile Legii nr. 10/2001 A.V.A.S. are atribuţii legale numai în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Din analiza actelor premergătoare emiterii deciziei s-a constatat că imobilul revendicat este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral de către A.V.A.S., înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pârâta SC B.G. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni; excepţia lipsei de interes în promovarea capătului de cerere privind acelaşi capăt de cerere, iar pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că este o societate comercială privatizată integral, cu respectarea legii, anterior apariţiei Legii nr. 10/2001 şi, potrivit dispoziţiilor art. 29 din lege şi normelor metodologice ale legii, imobilele aflate în patrimoniul societăţilor comerciale nu se restituie în natură.
Prin încheierea de la termenul din data de 1 noiembrie 2007, după punerea în discuţia părţilor, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei A.V.A.S. în privinţa capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului, pentru considerentele arătate în încheiere; iar prin încheierea din data de 31 ianuarie 2008, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale a tribunalul în soluţionarea capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, capăt de cerere incidental în legătură cu care s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 462 din 6 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea de declarare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iunie 1999, încheiat între pârâtele SC B.G. SA şi A.V.A.S., ca nefondată, a admis excepţia lipsei de interes al reclamantelor cu referire la acest capăt de cerere care a fost, în consecinţă, respins ca lipsit de interes.
Capetele de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 116/2007 emisă de pârâta A.V.A.S. şi restituirea în natură a clădirii situate în oraşul B.G., judeţul Vâlcea, au fost respinse, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele au întemeiat în drept cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni pe dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (actualul art. 45), iar pârâtele au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea atât prin prisma acestor dispoziţii legale, cât şi prin raportare la prevederile art. 3228 din Titlul I al Legii nr. 99/1999.
Tribunalul a reţinut că în speţă sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, conform cărora cererea de constatare a nulităţii absolute este imprescriptibilă, deoarece pentru a fi aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este necesar ca actul de înstrăinare să aibă ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, iar în speţă, contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata, are ca obiect vânzare de acţiuni iar nu transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil.
Cu referire la dispoziţiile art. 3228 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, conform cărora „termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului”, s-a reţinut că aceste dispoziţii legale (art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv prin Legea nr. 99/1999) au fost abrogate prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în vigoare din 28 martie 2002.
Prin urmare, întrucât în legătură cu cel de-al doilea capăt de cerere nu a reţinut incidenţa normelor speciale invocate, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor de drept comun în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit căruia acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv, motiv pentru care, în temeiul art. 2 din Decretul nr. 167/1958, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al capătului de cerere privind nulitatea absolută a contratului de vânzare-cumpărare acţiuni, ca neîntemeiată.
În privinţa excepţiei lipsei de interes în promovarea acestui capăt de cerere, tribunalul a reţinut-o ca fiind întemeiată.
A reţinut tribunalul că şi în situaţia formulării unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, reclamantul este ţinut să justifice interesul său legitim, personal, născut şi actual în promovarea unei astfel de acţiuni, deoarece interesul este una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile.
Instanţa a constatat că reclamantele nu au justificat un interes personal şi direct în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere, privit ca folos practic care să le vizeze exclusiv.
Ca efect al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iunie 1999 încheiat între SC B.G. SA în calitate de cumpărător şi F.P.S., în prezent A.V.A.S., în calitate de vânzător, cele 213.760 de acţiuni ce au făcut obiectul contractului ar reintra în patrimoniul vânzătorului ca efect al principiului efectelor nulităţii, repunerea în situaţia anterioară, iar cumpărătorul ar restitui preţul.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nu ar produce nici un efect în patrimoniul reclamantelor, deoarece contractul în discuţie nu a avut ca obiect transmisiunea de active (adică bunuri din patrimoniul unei societăţi comerciale, printre care şi imobilul în litigiu), ci exclusiv de acţiuni, care sunt valori mobiliare emise de societăţile comerciale.
Pentru aceste considerente, constatând că reclamantele nu justifică un interes personal şi direct în promovarea acestui capăt de cerere, tribunalul a admis excepţia şi a respins capătul al doilea al acţiunii, privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 21 iunie 1999, ca lipsit de interes.
Pe fondul acţiunii, în privinţa capetelor unu şi trei, tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Prin notificarea din 2001, întocmită de Biroul Colectiv de Executori Judecătoreşti Râmnicu Vâlcea, adresată către SC B.G. SA, reclamantele F.E. şi G.V. au solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 500 mp şi construcţie compusă din două corpuri de casă, situat în B.G., judeţul Vâlcea, în calitate de moştenitoare ale defunctului F.M.I.
Prin notificarea din 2001, întocmită de Biroul Executorului Judecătoresc B.C. adresată Consiliului Local B.G., petentele F.E. şi G.V. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 500 mp şi construcţie situate în B.G., judeţul Vâlcea.
Prin dispoziţia Primarului oraşului Băile Govora din 8 martie 2004, imobilul compus din teren în suprafaţă de 825,56 mp şi clădirea compusă din 6 camere şi dependinţe în suprafaţă construită de 170 mp a fost restituit în natură celor două petente.
Prin adresa din 10 ianuarie 2002, SC B.G. SA a transmis spre competentă soluţionare, în temeiul art. 27 din Legea nr. 10/2001, notificările formulate de cele două petente, către A.V.A.S.
Prin decizia nr. 116 din 30 mai 2007 emisă de A.V.A.S., s-a reţinut că: a) au fost depuse acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor; b) au fost depuse documente din care rezultă că imobilul revendicat a fost naţionalizat; c) imobilul revendicat Vila P., situat în B.G., este evidenţiat în patrimoniul SC B.G. SA, societate comercială privatizată, astfel încât intimata A.V.A.S. a dispus respingerea cererii de restituire în natură şi a propus acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 224,03 mp situat în B.G., judeţul Vâlcea, precum şi înaintarea deciziei către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii s-a formulat prezenta contestaţie, contestatoarele solicitând să se constate că au dreptul la restituirea în natură a construcţiei situate în B.G., judeţul Vâlcea, întrucât nu erau aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci ale art. 21 din lege.
Potrivit art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Prin urmare, este întemeiată susţinerea reclamantelor, sprijinită şi pe decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unor acţiuni introduse înaintea modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 că, în situaţia constatării preluării imobilului fără titlu, la acel moment legislativ, se aplica regula restituii în natură a imobilului.
Însă, în speţa de faţă, instanţa nu are nici un motiv să nu facă aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare de la data soluţionării notificării, faţă de principiul de drept potrivit căruia legea civilă se aplică de îndată ce a fost adoptată, tuturor situaţiilor ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, fiind exclusă aplicarea legii vechi. Principiul aplicării imediate a legii civile noi este o consecinţă a principiului consacrat constituţional al neretroactivităţii legii civile (art. 15 din Constituţie) întrucât, dacă legea nu are putere retroactivă, pentru viitor însă, ea se aplică de îndată.
Fiind sesizată cu soluţionarea unei contestaţii împotriva deciziei emise de A.V.A.S., prima instanţă a analizat legalitatea şi temeinicia acestei decizii prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii ei, respectiv Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit art. 29 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, în redactarea în vigoare la data soluţionării notificării, precum şi la data sesizării instanţei:
„(1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi alin. (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
(3) În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător”.
Întrucât aceste dispoziţii legale reglementează excepţia de la regula restituirii în natură a imobilelor notificate, ele sunt de strictă interpretare, aplicarea lor depinzând de îndeplinirea următoarelor condiţii: 1. bunul să fie evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate; 2. societatea respectivă să nu facă parte dintre cele enumerate la art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din lege, respectiv „regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public” [alin. (1)] sau „statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută” [alin. (2)].
Instanţa a constatat că ambele condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite în cauză, în sensul că, potrivit ordinului ministrului comerţului şi turismului nr. 154/1991, imobilul-construcţie situat în B.G., judeţul Vâlcea, în suprafaţă construită de 224,03 mp, face parte din patrimoniul intimatei SC B.G. SA, după cum rezultă şi din adresa din 18 iulie 2006 către A.V.A.S., instituţie unde a fost înregistrată din 24 iulie 2006.
Intimata SC B.G. SA nu este o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, deoarece s-a privatizat la data de 21 iunie 1999 prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni deţinute de stat, prin F.P.S., reprezentând 66,30% din valoarea capitalului social subscris al societăţii, după cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare, şi nu face parte nici din celelalte entităţi la care fac referire alin. (1) şi alin. (2) ale art. 21 din lege.
Contestatoarele au susţinut cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei faptul că decizia contestată a stabilit în mod greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât la data intrării imobilului în patrimoniul intimatei SC B.G. SA, acesta era societate comercială cu capital integral de stat, la semnarea contractului de privatizare societatea nu deţinea certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul aferent clădirii şi având în vedere că societatea nu a respectat destinaţia iniţială a bunului, aceea de hotel.
Primul argument nu a fost reţinut de prima instanţă, deoarece textul de lege se aplică în situaţia societăţilor comerciale care erau privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neavând relevanţă data intrării imobilului în patrimoniul acestei societăţi, deoarece textul este de strictă interpretare.
Cel de-al doilea argument nu a fost reţinut de către instanţă, deoarece terenul aferent clădirii în litigiu nu a făcut obiectul deciziei contestate, acesta fiind restituit în natură contestatoarelor prin dispoziţia din 8 martie 2004 emisă de Primarul oraşului Băile Govora.
Nici cel de-al treilea argument nu a fost găsit întemeiat în verificarea legalităţii şi temeiniciei deciziei contestate, pentru aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea restrictivă a textului art. 29 din lege, norma juridică a căreia aplicabilitate nu este condiţionată de respectarea sau nu către societatea în al cărei patrimoniu este evidenţiat imobilul de menţinerea sau nu a destinaţiei iniţiale a acestuia, condiţiile de aplicare fiind strict reglementate.
Faţă de cele reţinute mai sus, tribunalul a constatat că instituţia publică implicată în efectuarea privatizării a stabilit în mod corect prin decizia contestată aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 29 din lege, şi nu ale art. 21, în sensul că reclamantele au dreptul la despăgubiri, ce urmează a fi stabilite în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acest text de lege instituind un caz derogatoriu de la regula restituirii în natură a imobilului.
Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat ca fiind neîntemeiate primul capăt de cerere, privind anularea deciziei nr. 116/2007 emisă de A.V.A.S., precum şi capătul al treilea al acţiunii, privind restituirea în natură a clădirii în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele F.E. şi G.V.
Cererea de apel nu a fost motivată, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea se va pronunţa pe baza celor invocate la prima instanţă.
Prin decizia civila nr. 86 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul formulat de apelantele-reclamante, a schimbat în parte, sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a desfiinţat decizia nr. 116 din 30 mai 2007 emisă de A.V.A.S., dispunând obligarea intimatei SC B.G. SA să restituie în natură reclamantelor imobilul, construcţie, situat în B.G., judeţul Vâlcea, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea, analizând sentinţa apelată prin raportare la înscrisurile aflate la dosar şi la dispoziţiile legale incidente în speţă, a reţinut următoarele:
Soluţiile pronunţate de tribunal cu referire la excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi al lipsei de interes al reclamantelor, excepţii care au vizat cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 21 iunie 1999, încheiat între pârâtele SC B.G. SA şi A.V.A.S., sunt legale, prima instanţă făcând o corectă aplicare în speţă a normelor care vizează regimul juridic al nulităţii absolute şi condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile.
Sub aspectul soluţiei date capetelor de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 116/2007 emisă de A.V.A.S. şi, respectiv, restituirea în natură a imobilului construcţie situat în oraşul B.G., judeţul Vâlcea. Curtea a reţinut că apelantelor-reclamante nu le-a fost contestată calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a bunului solicitat, însă prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 27 (în prezent art. 29) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent; această formă a legii care permitea restituirea în natură a bunurilor preluate fără titlu valabil nu mai era în vigoare la data pronunţării sentinţei apelate, noile dispoziţii nemaifăcând distincţie între modalitatea preluării şi consacrând exclusiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Însă, ulterior pronunţării sentinţei apelate, respectiv la data de 24 iulie 2008, a fost publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008, Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceasta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
În conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (…)”.
Întrucât termenul de 45 de zile calculat de la data publicării Deciziei nr. 830/2008 în M. Of. s-a împlinit fără ca legiuitorul să se conformeze dispoziţiilor constituţionale sus-menţionate, în prezent sunt aplicabile dispoziţiile nemodificate ale art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, ceea ce permite restituirea în natură către apelantele-reclamante a imobilului, construcţie, situat în oraşul B.G., judeţul Vâlcea, imobil aflat în patrimoniul SC B.G. SA.
Având în vedere că prin decizia nr. 116/2007 emisă de A.V.A.S. s-a reţinut că apelantele-reclamante au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor, dovada calităţii de moştenitoare, faptul că imobilul în litigiu este evidenţiat în patrimoniul SC B.G. SA, precum şi împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a desfiinţat decizia din 30 mai 2007 emisă de A.V.A.S. şi a obligat pe intimata SC B.G. SA B.G. să restituie în natură reclamantelor imobilul, construcţie, situat în oraşul B.G., judeţul Vâlcea, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B.G. SA, calea de atac fiind admisă prin decizia civilă nr. 8334 din 15 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, hotărârea atacată fiind casată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În motivarea deciziei de casare, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel a stabilit preluarea fără titlu a imobilului fără să administreze probe pe acest aspect şi fără a avea un indiciu în acest sens. În completare, Înalta Curte a arătat că trebuie stabilită situaţia de fapt şi din punct de vedere al identităţii între imobilul situat pe str. G. nr. X1 şi cel de la nr. X2 de pe aceeaşi stradă, în condiţiile în care în mai multe acte se face referire la nr. X3 şi nu nr. X2. De asemenea, instanţa supremă a trasat ca sarcină instanţei de rejudecare să stabilească dacă imobilul din litigiu este acelaşi cu cel retrocedat prin dispoziţie, precum şi dacă reclamantele îşi mai susţin sau nu cererea de renunţare la judecarea apelului.
Cu privire la ultima chestiune la care face referire instanţa de recurs, Curtea a cerut reclamantelor apelante precizări pe acest aspect, astfel că potrivit notei precizatoare depuse la data de 10 iunie 2010, Curtea a reţinut că părţile şi-au exprimat dorinţa de a continua judecata apelului, arătând că nu au dat niciodată mandat apărătorului lor să renunţe la calea de atac a apelului.
În rejudecare, prin decizia nr. 137A din 9 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte contestaţia, a anulat decizia nr. 116/2007 emisă de A.V.A.S., a obligat pârâta să restituie în natură imobilul, clădire, în suprafaţă de 224,03 mp, cu regim de înălţime p+1, situat în B.G., str. G. nr. X3, identificat conform raportului de expertiză construcţii efectuat de expert R.S., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinându-se, ca urmare a unei corecte interpretări a prevederilor legale, faptul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi nici prevederile art. 3228 din Titlul I al Legii nr. 99/1999.
În privinţa excepţiei lipsei de interes, Curtea a reţinut că în mod corect a fost admisă, în condiţiile în care, dând eficienţă regulilor care guvernează regimul juridic al efectelor nulităţii (potrivit cărora bunul, obiect al contractului anulat reintră în patrimoniul vânzătorului, părţile urmând a fi repuse în situaţia anterioară prin restituirea reciprocă a prestaţiilor) nu se poate identifica nici un folos practic al reclamantei prin formularea unui astfel de petit. Din această perspectivă, valorificând principiile ce guvernează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, Curtea reţine că soluţia primei instanţe de respingere ca lipsit de interes a primului capăt de cerere este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.
Pornind de la această dispoziţie, Curtea a constatat că s-a restituit în favoarea antecesoarelor reclamantei din prezenta cauză, un imobil format din teren în suprafaţă de 825 mp şi o clădire compusă din 6 camere, având suprafaţa la sol de 170 mp, imobil situat administrativ la adresa str. G. nr. X1. Prin decizia contestată, care formează obiectul prezentului dosar, reclamantei i s-a dat o soluţie de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul format din construcţie în suprafaţă de 224,03 mp, situat în str. G. nr. X3, prin raportare la prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în considerarea faptului că, imobilul se evidenţiază în patrimoniul pârâtei SC B.G. SA, care este o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În motivarea acestei decizii s-a reţinut că notificatoarele, antecesoarele reclamantei din prezentul dosar, au făcut dovezile necesare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat prin naţionalizare, astfel că aceste chestiuni nu mai pot fi puse în discuţie în prezentul cadru procesual, în care se judecă contestaţia formulată de notificatori împotriva deciziei de soluţionare a cererii lor de restituire.
Coroborând extrasul din anexa Decretului nr. 92/1950, cu relaţiile furnizate de Primăria Băile Govora referitoare la situaţia juridică a imobilului şi cu istoricul imobilului rezultă că imobilul naţionalizat prin decretul anterior menţionat a fost format dintr-o suprafaţă de teren de 825 mp şi două corpuri de clădire, dintre care terenul şi o construcţie au fost deja retrocedate prin dispoziţia din 2004 a Primarului oraşului Băile Govora, obiectul prezentei cauze reprezentându-l restituirea celei de-a doua clădiri. Altfel spus, imobilul restituit deja prin dispoziţia menţionată cât şi imobilul aflat în patrimoniul pârâtei SC B.G. SA, se află amplasate pe aceeaşi suprafaţă de teren de 825,56 mp, teren care a fost deja retrocedat în maniera arătată.
Pentru susţinerea acestei concluzii şi pentru a clarifica situaţia juridică a imobilului în litigiu, din perspectiva evoluţiei în timp a posesiei acestuia, Curtea a avut în vedere şi tabelul ce conţine vilele rechiziţionate sau preluate în orice alt mod în intervalul 1948-1951 şi folosite direct sau prin alte instituţii, în cuprinsul căruia figurează imobilul în litigiu, sub denumirea de Vila P., situat în str. G. nr. X2, aflat în folosinţa C.G.M., alături de tabelul de inventariere a imobilului, realizat la data de 15 aprilie 1948, cu ocazia rechiziţionării, în care se precizează că Vila P. este formată din teren în suprafaţă de 800 mp cu construcţii în suprafaţă de 230 mp, totalizând un număr de 18 camere cu bucătărie. Relevant este din acest punct de vedere, al stabilirii identităţii şi componenţei imobilului şi procesul-verbal de rechiziţionare datat 22 martie 1948, în care se face menţiunea existenţei a 2 clădiri, ce cumulează un număr de 20 de camere. Din relaţiile furnizate de societatea pârâtă rezultă că Vila P. sau Vila nr. X4, cum mai era denumită în epocă, este situată din punct de vedere al adresei poştale pe str. G. nr. X3, fiind formată dintr-o construcţie în suprafaţă de 224,03 mp şi teren aferent în suprafaţă de 495,76 mp.
De asemenea, pârâta a mai învederat, prin intermediul adreselor depuse la dosar, faptul că imobilul construcţie se află în patrimoniul societăţii în temeiul ordinului Ministerului Comerţului şi Turismului nr. 154/1991, iar terenul în suprafaţă anterior menţionată se află în proprietatea pârâtei conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 25 aprilie 2003 pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, Curtea consideră necesar să aibă în vedere şi relaţiile furnizate de Primăria Băile Govora, aflate la dosarul de fond, prin care se confirmă faptul că autorul reclamantei: F.M.I. a avut în proprietate un imobil format din teren în suprafaţă de 825 mp şi 2 corpuri de clădire, naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, ulterior preluării de către stat, terenul împreună cu o clădire a fost dat în folosinţa primăriei, iar cealaltă clădire a fost dată în folosinţa întreprinderii N.L., ulterior fiind preluată de societatea pârâtă, privatizată integral la nivelul anului 1999. La dosarul de fond, se află anexa ordinului 154/1991, ce cuprinde lista imobilelor ce fac parte din patrimoniul societăţi pârâte, printre acestea figurând şi Vila nr. X4, situată pe str. G. nr. X3.
Rezumând, în ceea ce priveşte adresa imobilului, Curtea a constatat că iniţial, la momentul naţionalizării acesta apărea pe adresa str. G. nr. X2, din relaţiile Primăriei Băile Govora rezultă că partea din imobil care s-a aflat în deţinerea acestei instituţii şi care a format obiectul retrocedării prin dispoziţia anterior amintită se află pe str. G. nr. X1, iar potrivit relaţiilor comunicate de societatea pârâtă, clădirea aflată în posesia acesteia figurează actualmente pe str. G. nr. X3 şi formează obiectul prezentului dosar. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere relaţiile furnizate de Primăria Băile Govora aflate la dosarul de fond, potrivit cărora anterior anului 1948, tronsonul din actuala str. G. unde este poziţionat imobilul, a purtat altă denumire, dar nu se cunoaşte denumirea acesteia pentru la primăria nu deţine nomenclatorul stradal.
La dosarul de fond, se află cartea de jurnal, prin care se realizează trimiterea în posesie a autorului reclamantei F.M.I., cu privire la averea succesorală de pe urma defunctei M.M. (sora lui F.M.I.) în baza testamentului întocmit în favoarea fratelui său cu privire la vilele din G., vile pe care aceasta le-a dobândit prin actul dotal de la autorul său F.M.I., cu ocazia căsătoriei cu N.G.M. În conţinutul actului dotal, se specifică că Vilele P. se aflau pe str. C.S. şi Aleea M., fiind complet mobilate. Aceste mijloace de probă trebuie coroborate cu relaţiile furnizate de Arhivele Naţionale judeţul Vâlcea, constând în tabelul cu revizuirea numerotării imobilelor din anul 1948, din care reiese că F.M.I. figura cu imobil situat pe str. G. nr. X2, precum şi în cartea imobilului situat pe Aleea C.S. nr. X5, pentru care apare înscris ca proprietar autorul reclamantei F.M.I. la nivelul anului 1939, imobilul fiind compus din 2 vile, care totalizează 18 camere, dintre care 2 camere sunt acordate pentru uzul propriu, iar restul de 16 camere fiind închiriate pe durata sezonului de băi.
În egală măsură trebuie avut în vedere şi tabelul cu revizuirea numerotării clădirilor din oraşul Băile Govora de la nivelul anului 1941, care atestă faptul că nr. X5 de pe str. C.S. devine nr. X2 pe aceeaşi arteră, proprietarul menţionat fiind autorul reclamantei. Pentru a clarifica chestiunea evoluţiei în timp a denumirii şi respectiv a numerotării arterei de circulaţie pe care se află imobilul, trebuie luat în considerare şi tabelul conţinând revizuirea numerotării clădirilor şi apartamentelor din Băile Govora, care confirmă că imobilul (alcătuit din 18 camere) maiorului F.M.I. apare situat pe str. G. nr. X2. De asemenea, Curtea a dat relevanţă cuvenită şi situaţiei juridice realizată la data de 21 aprilie 1953 a imobilelor ocupate total sau parţial de instituţii sau organizaţii publice, în cadrul căreia figurează autorul reclamantei cu imobilul situat pe str. G. nr. X2, ca fiind ocupat integral de C.C.S. şi folosit cu destinaţia de casă de odihnă, compusă din 18 camere şi având o suprafaţă de 180 mp.
Aceste înscrisuri, alături de întreg materialul probator existent în dosar, a servit ca baza pentru efectuarea în dosar a două expertize, specializarea topografie şi construcţii, care, prin concluziile lor, au lămurit împrejurările de fapt ale cauzei. Astfel, potrivit constatărilor expertului topograf, Vila P., corespunde ca amplasament cu Vila nr. X4 de astăzi, din studiul de la faţa locului observându-se faptul că terenul se afla în pantă coborâtoare de la nord spre sud, existând posibilitatea de acces asigurat prin construcţie, pe scările care încă mai există, de la construcţia din nord la construcţia din sud.
Expertul a identificat suprafaţa de teren de 825,56 mp retrocedată deja reclamantei prin dispoziţia din 2004, actualmente situată la adresa poştală str. G. nr. X1, pe acest teren identificându-se o construcţie în suprafaţă de 173 mp. În ceea ce priveşte construcţia ce formează obiectul prezentului dosar (având o suprafaţă de 224,03mp), expertul a stabilit că terenul aferent acesteia, are o suprafaţă de 495,76 mp, concluzionând, din observarea situaţiei de fapt a celor două construcţii cât şi din studiul actelor dosarului, în sensul că atât Vila nr. X4 de la nr. X3 de pe str. G., care se află în deţinerea pârâtei SC B.G., cât şi imobilul de la nr. X1, restituit deja reclamantei, au aparţinut autorului acestei F.M.I. Expertul recomandă, de asemenea, efectuarea unei expertize construcţii, pornind de la faptul că imobilul retrocedat reclamantei este compus din 6 camere, iar din actele aflate la dosarul de fond relative la rechiziţionarea proprietăţii imobiliare a colonelului F.M.I., coroborate cu relaţiile furnizate de Primăria B.G., rezultă că existau 2 corpuri de clădire care totalizau 18, respectiv 20 de camere.
Pentru clarificarea acestui aspect s-a încuviinţat din oficiu de către instanţă efectuarea unei astfel de expertize, care s-a realizat şi a concluzionat, în urma examinării atât a circumstanţelor faptice ale celor două imobile, cât şi a întregului material probator relevant, existent la dosar, în sensul că, la momentul naţionalizării imobilul, avea o altă configurare, terenul în suprafaţă de 800 mp desfăşurându-se de la sud la nord, cuprinzând cele două clădiri, având accesul din str. G. la sud corespunzător/identic imobilului de la nr. X3 de pe această arteră de circulaţie. În continuare, expertul a învederat că la momentul retrocedării în natură prin dispoziţia emisă de Primarul Băile Govora, terenul de la stradă, fiind în proprietatea societăţii pârâte, potrivit ordinului nr. 154/1991 şi certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, s-a restituit practic doar un corp de clădire, cel din spate, format din 6 camere, împreună cu terenul aferent, doar parţial, plus o altă suprafaţă de teren în continuare, către est, cu ieşire în bucla str. G., dobândind astfel un nou nr. poştal X1, având în total o suprafaţă de 825 mp. Expertul detaliază acest aspect evidenţiind că terenul retrocedat în suprafaţă de 825 mp cu corespunde, în totalitate, cu cel naţionalizat, având altă orientare şi necuprinzând şi corpul principal de clădire. În ceea ce priveşte structura şi numărul de camere al imobilului revendicat în prezenta cauză, expertul a învederat faptul că corpul de clădire deja restituit are în compunere 6 camere, iar cel aflat în deţinerea societăţii pârâte este format din 18 camere, confirmând totodată nu s-au efectuat lucrări de compartimentare ala niciuna din clădiri.
Cu privire la legătura dintre cele două clădiri, care au făcut parte din proprietatea autorului reclamantei, examinând procesul-verbal de rechiziţionare, tabelul de inventariere a imobilului efectuat cu ocazia rechiziţionării, precum şi actul revizuire a clădirilor din B.G., realizat în vederea recensământului general din 15 aprilie 1948, expertul a concluzionat în sensul că imobilul construcţie de la stradă era corpul principal, având în componenţă 18 camere, iar cea de-al doilea corp de clădire, amplasat în spate, dar în imediata apropiere faţă de cel principal, reprezentând bucătăria. Cu privire la corpul principal de clădire, denumit Vila P. sau Vila nr. X4, faţă de modul de compartimentare al construcţiei, cu încăperi dispuse pe două laturi către şi vest, cu intrări separate dintr-un pridvor dispus perimetral pe toate cele 4 faţade, expertul a ajuns la concluzia că această construcţie a avut destinaţia de cazare/închiriere sezonieră şi nu de locuinţă.
Expertul a mai evidenţiat faptul că nu există împrejmuire care să marcheze limita de vecinătate, păstrându-se scara exterioară ce făcea anterior legătura între cele două construcţii foarte apropiate, dar amplasate la cote diferite, terenul fiind în pantă destul de mare de la nord la sud. Corelativ cu acest aspect, expertul învederează că amplasamentul celor două construcţii, legătura dintre ele, numărul de încăperi din fiecare clădire, coroborat cu denumirea de Vila P. pentru clădirea principală, constituie argumente pe baza cărora expertiza a tranşat situaţia în sensul că ambele corpuri de clădire fac parte din imobilul iniţial, situat în Aleea C.S. nr. X5, proprietatea lui F.M.I., autorul reclamantei. Potrivit analizei, făcute în cele ce preced, înscrisurilor existente la dosar relative la evoluţia în timp a denumirii şi a numărului poştal al arterei de circulaţie pe care se află imobilul, adresa str. C.S. nr. X5 devenise la momentul naţionalizării imobilului str. G. nr. X2.
În ceea ce priveşte evoluţia posesiei imobilului, proprietatea autorului reclamantei, Curtea, având în vedere materialul probator administrat în prezenta cauză, evidenţiat deja în cele ce preced, a reţinut că iniţial imobilul a fost rechiziţionat în folosul armatei, aşa cum rezultă din procesul verbal de rechiziţionare din data de 22 martie 1944, ulterior fiind predat spre folosinţă Sindicatului Sovromlemn, potrivit procesului-verbal de inventariere datat 28 mai 1948. În acelaşi an, s-au cedat în folosinţă fostului proprietar, 2 camere şi o bucătărie din imobil. Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat prin naţionalizare, ulterior acestei măsuri terenul împreună cu un corp de clădire fiind predat în folosinţă Primăriei Băile Govora, iar cealaltă construcţie, fiind dată în folosinţă întreprinderii B.G., actuala societate pârâtă, care potrivit Legii nr. 15/1990 şi ordinului nr. 154/1991 a introdus în patrimoniul său imobilul în vedere privatizări, proces finalizat la nivelul anului 1999.
Potrivit relaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, privind structura acţionariatului societăţii pârâte, la nivelul anului 1999, s-a realizat privatizarea integrală a acesteia, astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu mai deţinea nicio cotă din capitalul social al pârâtei.
Având în vedere dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, Curtea a ajuns la concluzia că se impune restituirea în natură a imobilului, în cazul în care unitatea deţinătoare este o instituţie sau o societatea comercială la care statul este acţionar unic, majoritar sau minoritar, ipoteză în care valoarea participaţiei statului trebuie să fie superioară valorii imobilului sau cel puţin egală acestuia. Având în vedere că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, momentul de referinţă la care se raportează legiuitorul pentru a stabili incidenţa dispoziţiilor art. 21, societatea pârâtă, deţinătoare a imobilului în litigiu, era deja privatizată integral, Curtea a constatat că nu pot fi reţinute spre aplicare prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci devin incidente dispoziţiile art. 29 din acest act normativ. Potrivit acestor prevederi legale, legiuitorul stabileşte că pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi alin. (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, cu precizarea această soluţie este aplicabilă şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate. În aceste situaţii, la alin. (3) se prevede că măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Interpretând coroborativ dispoziţiile art. 29 cu cele ale art. 21 din legea specială, Curtea a ajuns la concluzia că intră sub incidenţa prevederilor art. 29 imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate integral sau la care statul deşi acţionar minoritar, valoarea imobilului depăşeşte valoarea participaţiei acestuia. Având în vedere că, în speţă, societatea pârâtă a fost integral privatizată din anul 1999, Curtea a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile acestui text de lege, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008. Potrivit acestei decizii, instanţa de contencios constituţional, a stabilit că abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este încălcat art. 15 şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, astfel că, dând eficienţă celor statuate de Curtea Constituţională, rezultă că soluţia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor îşi găseşte aplicabilitatea numai în cazul în care imobilul este preluat cu titlu valabil, în caz contrar, confirmându-se soluţia consacrată de reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, în sensul că preluarea fără titlu valabil a imobilului conferă drept la restituirea în natură, în măsura în care nu există alte impedimente de ordin juridic. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care imobilul, preluat fără titlu valabil, este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale, intrând sub incidenţa prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii constau în retrocedarea în natură a acestuia.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speţa de faţă, Curtea a constatat că se impune a fi examinată chestiunea modalităţii de preluare a imobilului de către stat, în sensul de a stabili dacă este o preluare cu titlu sau fără titlu, chestiune care a fost punctată şi de instanţa supremă pentru a fi elucidată cu ocazia rejudecării.
Pentru a răspunde acestui aspect, Curtea a pornit de la faptul că prin hotărârea nr. 231/1997 emisă de comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a respins notificarea antecesorilor reclamantei, pe considerentul că imobilul este preluat de către stat fără titlu valabil, deoarece fostul proprietar era pensionar la data etatizării (fiind mare mutilat de război), fiind astfel incident art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care excepta de la măsura naţionalizării această categorie. În egală măsură, Curtea a avut în vedere şi relaţiile furnizate de Arhivele Naţionale Vâlcea (cartea imobilului situat pe Aleea C.S. nr. X5) şi concluziile raportului de expertiză construcţii, care confirmă faptul că destinaţia imobilului, ce face obiectul prezentului litigiu, nu a fost aceea de locuinţă ci de casa de vacanţă, închiriată temporar, pe durata sezonului de băi.
Chiar trecând peste aceste aspecte şi făcând abstracţie de incidenţa dispoziţiilor art. 2 din decret, care prevedea o serie de excepţii de la măsura preluării, Curtea a constatat, prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că acest act normativ nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, în condiţiile în care naţionalizarea imobilelor prevăzute la art. 1 era contrară normelor constituţionale şi organice (C. civ.) în vigoare la acel moment, care consacrau dreptul de proprietate şi protecţia acestuia, cu menţiunea că singura modalitate recunoscută de trecere în proprietatea statului era exproprierea, în condiţiile plăţii, în prealabil, a unei despăgubiri echitabile. Faţă de dispoziţiile art. 3 din decret, Curtea a constatat că această exigenţă esenţială, ce reprezenta o garanţie împotriva abuzurilor era în mod expres nesocotită de legiuitor care stipula că preluarea imobilelor se realizează fără plata unei despăgubiri şi libere de orice sarcini şi drepturi reale. În egală măsură, decretul în discuţie, este contrar şi reglementărilor internaţionale la care România era parte, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care de asemenea, acordau o atenţie sporită respectării dreptului de proprietate.
În ceea ce priveşte celelalte două chestiuni ce trebuiau tranşate de instanţa de apel în rejudecare, astfel cum au fost stabilite de instanţa supremă prin decizia de casare, Curtea a reţinut că identitatea dintre imobilul situat pe str. G. nr. X2 şi cel situat pe aceeaşi stradă la nr. X1 a fost clarificată prin întregul materialul probator administrat, în sensul că imobilul deţinut de autorul reclamantei, colonel F.M.I., format din teren în suprafaţă de 825,56 mp şi două corpuri de clădire a purtat la momentul naţionalizării nr. X2 pe str. G., ulterior acestei măsuri, terenul împreună cu un corp de clădire fiind preluat de Primăria Băile Govora şi retrocedat reclamantei prin dispoziţie, formând imobilul de la nr. X1 pe str. G., iar cealaltă construcţie a fost preluată în folosinţă, iniţial, de către întreprinderea Băile Govora, care în 1999 s-a privatizat integral, imobilul respectiv, identificându-se pe str. Griviţei nr. X3, figurând în patrimoniul acestei societăţi.
În egală măsură, expertiza construcţii a lămurit şi aspectul referitor la existenţa unei identităţi între imobilul retrocedat şi cel revendicat în procedura legii speciale în prezenta cauză, în sensul că nu există o astfel de identitate, fiind vorba de două corpuri de clădire. Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a considerat necesară următoarea precizare:
Din relaţiile oferite de Primăria Băile Govora, reiese că după naţionalizare terenul imobilului împreună cu un corp de clădire a trecut în administrarea Primăriei Băile Govora, dar coroborând aceste susţineri cu concluziile celor două rapoarte de expertiză efectuate în faza procesuală a rejudecării apelului, Curtea a constatat că practic doar o parte din terenul de aproximativ de 825 mp ai imobilului colonelului F.M.I. a trecut în administrarea Primăriei Băile Govora, cealaltă parte fiind preluată de întreprinderea B.G., actuala societate pârâtă. Curtea a avut în vedere atât observaţiile expertului topograf care învederează că însumând terenul deja restituit reclamantei cu cel aferent corpului de clădire deţinut de societatea pârâtă se ajunge la o suprafaţă mai mare decât cea totală a terenului, dar şi opinia expertului construcţii, care examinând corpul de clădire obiect al litigiu, prin corelare cu cel deja retrocedat, face o reconstituire a imobilului în integralitatea.
Pentru toate aceste motive, Curtea a reţinut că titlul cu care a fost preluat imobilul de către stat este nevalabil, ceea ce, din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale, anterior menţionate, conferă reclamantei dreptul la restituirea în natură a imobilului. Având în vedere că terenul a fost deja retrocedat integral, parţial pe vechiul amplasament şi parţial pe un altul, Curtea a constatat că nu se impune restituirea vreunei suprafeţe suplimentare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta D.T.C. şi pârâtele SC B.G. SA şi A.V.A.S.
I. Întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a formulat următoarele critici:
În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de apel, analizând şi interpretând actele cauzei, a denaturat înţelesul acestora, reţinând o altă situaţie de fapt.
Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în anexa Decretului nr. 92/1950, se află imobilul naţionalizat a lui F.M.I., situat în str. G. nr. X2, format din teren în suprafaţă de 825 mp şi două corpuri de clădire, în realitate nefiind specificată nicio suprafaţă de teren, acesta fiind, de altfel, argumentul pentru care, la data formulării notificărilor, autoarele reclamantei au solicitat restituirea suprafeţei de 500 mp teren, deoarece nu cunoşteau suprafaţa exactă.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a dispus în mod greşit restituirea în natură a imobilului situat în str. G. nr. X3, fără a dispune aceeaşi măsură şi cu privire la terenul aferent acesteia, deşi din coroborarea concluziilor celor două expertize efectuate în cauză rezultă că acest imobil nu este identic cu cel retrocedat prin dispoziţia din 2004.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul obligării pârâtei SC B.G. SA să restituie în natură imobilul teren în suprafaţă de 459,76 mp, aferent construcţiei.
II. Invocând motivul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S. a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată:
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, anulând dispoziţia emisă de A.V.A.S. şi dispunând, faţă de dispoziţiile art. 21 din acelaşi act normativ, restituirea în natură a imobilului revendicat.
În mod legal a analizat instanţa de fond decizia emisă de A.V.A.S., prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii ei, stabilind, faţă de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dreptul reclamantei la despăgubiri.
Se mai susţine că A.V.A.S. nu are competenţa de a asigura măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Recurenta susţine că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, ce nu a fost anulat niciodată, astfel că restituirea în natură a imobilului este nelegală.
Solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii de restituire în natură a imobilului şi menţinerea deciziei A.V.A.S., prin care au fost propuse măsuri reparatorii în echivalent.
III. Pârâta SC B.G. SA a formulat următoarele critici cu privire la decizia recurată:
1. Întemeindu-şi primul motiv de recurs pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Astfel, i nstanţa a reţinut că SC B.G. SA a fost privatizată integral în anul 1999 şi deci la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul nu mai deţinea nici o cotă din capitalul social al pârâtei, motiv pentru care a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci devin incidente dispoziţiile art. 29 din acest act normativ, potrivit cărora persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, cu precizarea că această soluţie este aplicabilă şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.
În aceste condiţii, instanţa, coroborând dispoziţiile art. 29 cu cele ale art. 21 ajunge la concluzia că sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 însă, faţă de reglementarea modificatoare adusă prin Legea nr. 247/2005 este relevantă modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în sensul de a se stabili dacă este o preluare cu sau fără titlu.
Sub acest aspect instanţa a stabilit că imobilul nu a avut destinaţia de locuinţă ci de casă de vacanţă, iar trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu valabil, motiv pentru care consideră că imobilul trebuie retrocedat în natură.
Această statuare este contradictorie şi faţă de faptul că prin notificarea adresata către A.V.A.S., entitatea implicată în privatizarea SC B.G. SA, reclamantele au solicitat acordarea de despăgubiri.
2. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC B.G. SA a formulat următoarele critici:
Instanţa nu a soluţionat îndrumările obligatorii impuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare şi a ajuns la o soluţie nelegală, stabilind contrar tuturor probelor de la dosar că imobilul din str. G. nr. X3 ar fi identic cu imobilul din actul de naţionalizare de la nr. X2, dar că nu se identifică cu imobilul de la nr. X1 care a fost retrocedat prin dispoziţia primarului.
Referitor la acest motiv de recurs recurenta înţelege să invoce nelegalitatea deciziei de apel sub mai multe aspecte:
A. Decizia nu soluţionează fondul, întrucât retine o situaţie de fapt şi de drept care nu se regăseşte în probele administrate.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus prin decizia de casare că SC B.G. SA deţine în proprietate un imobil situat pe str. G. nr. X3 şi că pentru acest imobil a fost emisă de către A.V.A.S. decizia nr. 116 din 30 mai 2007, în timp ce reclamantele, prin notificări, au solicitat retrocedarea în natură sau prin echivalent a unui imobil situat pe str. G. nr. X1 sau nr. X2, dar niciodată nr. X3.
Instanţa de apel, nesocotind dispoziţia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu clarificarea acestui aspect, a apreciat că ambele imobile au aparţinut autorilor reclamantelor, fără nici o referire la susţinerile şi apărările SC B.G. SA dovedite cu actele existente la dosar, în sensul că nici din punct de vedere juridic şi nici din punct de vedere fizic, nu se poate reţine că imobilul deţinut de SC B.G. SA existent la nr. X3 a aparţinut vreodată autorilor rec!amantelor şi, cu atât mai puţin, că ambele imobile existente la nr. X3 şi nr. X1 au aparţinut acestora.
Reclamantele au făcut referire, în toate cererile formulate, la imobilul situat în str. G. nr. X2 ori nr. X1 deoarece în actul de naţionalizare apare str. G. nr. X2, iar prin comunicările Primăriei Băile Govora reclamantele fuseseră informate ca prin renumerotare imobilul autorului apare la nr. X1, motiv pentru care acesta este şi restituit în natură prin dispoziţia din 2004.
Din actele comunicate la dosar de către A.V.A.S. rezultă că cele două imobile existente astăzi, respectiv cel de Ia nr. X1 (fost nr. X2) şi cel de la nr. X3 (fost nr. X1) au avut la data naţionalizării proprietari diferiţi, astfel încât reclamantele nu sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură sau prin echivalent a ambelor imobile
Instanţa de apel a ignorat actele existente în dosar, fără o motivare întemeiată a concluziei ca autorii reclamantelor ar fi fost naţionalizaţi atât cu imobilul de la nr. X2, cât şi cu imobilul de la nr. X1.
Susţine recurenta că situaţia care rezulta din aceste acte duce către o concluzie diferită.
Astfel autorul reclamantelor, F.M.I., a fost proprietarul unui imobil teren şi construcţie situat în Băile Govora, str. C.S., dobândit prin testamentul olograf întocmit de sora sa M.M. la data de 22 septembrie 1937, cu privire la care s-a dispus trimiterea în posesiune prin hotărârea Tribunalului Ilfov, secţia I civilă, din 15 ianuarie 1938.
Acest imobil apare descris ca fiind situat pe str. C.S., fără număr şi compus din teren cu suprafaţa neprecizată şi o construcţie cu două corpuri, imobil denumit „Vilele P.”.
O individualizare ceva mai precisa apare în actele de rechiziţionare din anul 1944-1948, astfel:
În procesul-verbal din 22 martie 1944 se menţionează că se rechiziţionează imobilul proprietatea căpitan F.M.I., str. C.S., comuna B.G., compus din două clădiri.
Ulterior, în 1948, s-au întocmit mai multe acte cu privire la imobilul rechiziţionat.
Primul dintre acestea, datat 15 aprilie 1948, întocmit de o Comisie de inventariere, este intitulat „Imobilul Vila P.” şi cuprinde adresa imobilului, str. G. nr. X2, numele proprietarului, maior L.F., suprafaţa proprietăţii, respectiv suprafaţa clădită 230 mp şi teren 800 mp, numărul corpurilor de casă 2, numărul încăperilor de locuit 18.
Acest act este relevant deoarece cuprinde noua nomenclatură stradală şi numărul imobilului, iar în ceea ce priveşte terenul, este singurul act în care este specificată suprafaţa de 800 mp. De asemenea, cuprinde şi o descriere mai precisă a clădirii, în sensul că se menţionează că este o singură vilă cu două corpuri şi că această clădire are 18 camere, aspect care demonstrează că cele două corpuri au un caracter unitar,
Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei rezultă că, până în anul 1950, imobilul naţionalizat din proprietatea colonelului F.M.I. era situat pe str. G. nr. X2 şi era compus dintr-o singură vilă cu 18 camere dispuse în două corpuri, situată pe un teren de 800 mp.
Înscrisurile comunicate de A.V.A.S. ce cuprind fişele de recensământ ale proprietarilor şi imobilelor, precum şi nomenclatorul şi numerotările stradale în perioada 1921-1950 confirmă acest aspect, care este esenţial în a stabili dacă imobilul aflat în patrimoniul SC B.G. SA ar fi putut să aparţină sau nu autorului reclamantelor, raportat la numărul de casă, numele proprietarului şi numărul de camere al clădirii.
Comparând, la nivelul anului 1948, actele comunicate de A.V.A.S. cu actele de rechiziţionare şi inventariere concluzia este că la data respectivă, autorul F.M.l. era proprietarul unei construcţii cu 18 camere situată pe str. Griv. nr. X2 amplasată la intersecţia a două străzi, iar construcţia cu 22 de camere situată pe str. Griviţei la nr. X1 aparţinea unui alt proprietar, M.
În Decretul nr. 92/1950, se regăseşte această situaţie, respectiv str. Grivitei nr. X2 colonel F.M.I. şi str. G. nr. X1, moştenitor M.
În concluzie, instanţa nu a ţinut cont de decizia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că nu există identitate între imobilul retrocedat şi imobilul deţinut de SC B.G. SA, dar că există identitate între ambele imobile şi imobilul naţionalizat, statuare contrară probelor existente la dosar şi precizărilor din cererile formulate de reclamante.
B. Instanţa nu a avut în vedere anexa la Decretul nr. 92/1950 în care apare, pe str. G. nr. X1, un alt proprietar şi, în consecinţă, nu clarifică motivul pentru care apreciază că autorul reclamantelor este îndreptăţit să primească şi acest imobil deoarece imobilul de la nr. X1, retrocedat prin dispoziţia primarului, nu se identifică cu imobilul de la nr. X3, deţinut de SC B.G. SA.
Din acest punct de vedere, dacă s-ar accepta statuarea instanţei de apel, în sensul că autorul reclamantelor a deţinut şi construcţia retrocedată prin dispoziţia primarului şi construcţia existentă în patrimoniul SC B.G. SA, nu ar exista nici o justificare a faptului că terenul aferent celor două construcţii totalizează 1321,32 mp, întrucât imobilul de la nr. X3 se află pe un teren de 495,76 mp intabulat în anul 2003, iar imobilul deja retrocedat se află pe un teren de 825,56 mp intabulat în 2007, fără a se constata vreo suprapunere între cele două suprafeţe.
Instanţa nu justifică soluţia nici cu privire la faptul că autorul reclamantelor a avut o vilă în suprafaţa de cca. 230 mp, cu două corpuri ce totalizau 18 camere şi în prezent le-au fost restituite două clădiri cu o suprafaţă de 397,30 mp dintre care una singură are 22 de camere, cu 4 mai mult decât ambele corpuri naţionalizate.
De asemenea, instanţa de apel nu motivează raţiunea pentru care reclamantele nu au contestat dispoziţia din 2004 dacă apreciau că cererea nu le-a fost integral soluţionată şi că pe terenul de 825,56 mp restituit în totalitate ar mai exista un corp de clădire cu acelaşi regim juridic.
Această chestiune este importantă deoarece la data formulării notificărilor era în viaţă una dintre autoarele care cunoştea imobilul, a locuit în el şi, deci, nu putea fi în eroare când a trecut în cererea de retrocedare adresa str. G. nr. X1 sau nr. X2.
Faptul ca doar construcţia retrocedată în natură a fost proprietatea autorilor reclamantelor se coroborează şi cu menţiunea de pe toate cererile acestora în care, chiar daca folosesc expresia „Vilele P.” ori „imobil compus din două corpuri de clădire”, indică un singur număr stradal fie X2 fost X1, fie X1 fost X2, dar niciodată, în nici o cerere nu se refera la nr. X3 care este aplicat pe imobilul aflat în proprietatea SC B.G. SA.
Reclamantele s-au adresat A.V.A.S., solicitând să răspundă notificării prin care solicitaseră imobilul aflat în patrimoniul SC B.G. SA, notificare în care au indicat expres nr. X2.
Şi A.V.A.S. (întocmai ca şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a sesizat că situaţia prezentată de reclamante nu este clară pentru că în notificare se făcea referire la imobilul „confiscat” la 22 martie 1948 şi apoi naţionalizat, situat în Băile Govora, str. G. nr. X2, adresa care nu se regăsea cu privire la imobilul ce figura în patrimoniul SC B.G. SA, acesta fiind situat pe str. G. nr. X3.
De asemenea, A.V.A.S. avea nelămuriri şi în legătură cu suprafaţa imobilului revendicat, întrucât erau neconcordanţe între suprafaţa imobilului deţinut de societate (495,76 mp), imobilul la care făcea referire Primăria (800 mp) şi imobilul care apărea în actele de rechiziţionare din 1948.
A.V.A.S. s-a adresat în repetate rânduri către reclamantele G.V. şi F.E. încă din 2007 pentru ca acestea să depună în completarea actelor anexate notificării din 2001 un istoric de rol de la Primăria oraşului Băile Govora din care să rezulte că str. G. nr. X2 a devenit str. G. nr. X3 sau str. G. nr. X1.
Deşi în mod constant SC B.G. SA a precizat că imobilul pe care îl deţine, Vila nr. X4, a figurat întotdeauna pe str. G. nr. X3, datorită puţinelor documente pe care le-au furnizat primăria şi reclamantele, situaţia nu a putut fi lămurită foarte clar, însă pentru a se pune capăt numeroaselor litigii şi pentru că A.V.A.S. era entitatea implicată în privatizarea SC B.G. SA, aceasta a emis decizia nr. 116/2007 prin care, deşi i s-a solicitat prin notificare imobilul de la nr. X2, a admis cererea şi a acordat despăgubiri pentru imobilul de la nr. X3, aflat în patrimoniul SC B.G. SA.
Concluzionând, recurenta susţine că, deşi prin decizia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 8334/2009 dosarul a fost trimis spre rejudecare, iar instanţa de apel a avut la dispoziţie documente noi, nu a lămurit situaţia de fapt, pronunţând o hotărâre care nu se întemeiază pe probele existente şi în care nu au fost aplicate în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de reclamanta D.T.C., acesta este nul, în considerarea următoarelor considerente:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, deşi reclamanta a indicat prin cererea de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acestea.
Astfel, niciuna dintre critici nu permite încadrarea recursului în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi nici în cel înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care reglementează lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Aceasta deoarece, nemulţumirea exprimată de reclamantă vizează exclusiv greşita stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt, raportat la probele administrate.
Astfel, reclamanta contestă concluzia instanţei de apel privind suprafaţa de teren pe care au fost edificate Vilele P., imputând instanţei greşita stabilire a situaţiei de fapt, sens în care aduce în discuţie probele administrate, respectiv concluziile expertizelor efectuate în cauză, tinzând la schimbarea situaţiei de fapt prin reaprecierea probelor.
Or, modul în care instanţa de apel interpretează probele administrate şi stabileşte pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea, prin O.U.G. nr. 138/2000, a pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor.
În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta-reclamantă.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ţine de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului declarat de reclamantă, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
II. În ce priveşte recursurile declarate de pârâtele SC B.G. SA şi de A.V.A.S., acestea sunt nefondate, în considerarea următoarelor considerente:
În primul rând trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate, pentru considerentele deja arătate, în sensul că art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Aşa fiind, toate criticile din recursul pârâtei SC B.G. SA care se referă la identificarea imobilului, la identitatea dintre imobilul în litigiu şi cel preluat de stat, precum şi cele care se referă la modalitatea de preluare a imobilului de către stat sunt critici care vizează situaţia de fapt şi probele şi care, pentru motivele anterior expuse, nu vor fi analizate de instanţa de recurs.
1. Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă SC B.G. SA în primul motiv de recurs, în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, se observă că în speţă susţinerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect şi amplu argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerentele şi dispozitivul deciziei.
Se impune a se preciza că aspectele citate de recurentă din considerentele deciziei, ca dovezi ale existenţei motivelor contradictorii nu îndeplinesc această condiţie, întrucât argumentele expuse de către judecătorii apelului sunt coerente şi pertinente, toate motivele de apel formulate fiind corect examinate, fiecare beneficiind de o argumentare în fapt şi în drept corespunzătoare cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente ; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.
În speţă, recurenta susţine că decizia recurată se fundamentează pe considerente contradictorii, în sensul că, pe de o parte se reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, faţă de împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu, se dispune restituirea în natură, contradictorialitatea rezultând şi din faptul că dispoziţia de retrocedare în natură contravine solicitării pe care reclamanţii au formulat-o prin notificare, de acordare de despăgubiri.
Argumentul instanţei de apel este corect şi susţine soluţia din dispozitiv, în sensul că, întrucât în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, faţă de împrejurarea că imobilul a fost preluat fără titlu, s-a dispus restituirea în natură.
În ce priveşte susţinerea că există contradictorialitate între măsura reparatorie acordată de instanţă şi solicitarea reclamanţilor formulată prin notificare, aceasta nu poate fi primită, faţă de principiile care guvernează legea specială de reparaţie şi oricum, aceasta nu se poate subsuma motivului de nelegalitate reglementate de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, criticile fundamentate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acestea nu relevă acele situaţii ce se pot constitui în cazuri de modificare a unei hotărâri judecătoreşti pe temeiul de drept invocat.
Pentru considerentele arătate, primul motiv de recurs formulat de pârâta SC B.G. SA apare ca fiind nefondat şi nu poate fi primit.
2. În ce priveşte criticile formulate de pârâte, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Curtea de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin decizia nr. 116 din 30 mai 2007 emisă de A.V.A.S., contestată, şi care formează obiectul prezentului dosar, reclamantei i s-a dat o soluţie de propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul format din construcţie în suprafaţă de 224,03 mp, situat în str. G. nr. X3, prin raportare la prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în considerarea faptului că imobilul se evidenţiază în patrimoniul pârâtei SC B.G. SA, care este o societate privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că notificatoarele, antecesoarele reclamantei din prezentul dosar, au făcut dovezile necesare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor a fostului proprietar, de la care imobilul a fost preluat prin naţionalizare, astfel că aceste chestiuni nu mai pot fi puse în discuţie în prezentul cadru procesual, în care se judecă contestaţia formulată de notificatori împotriva deciziei de soluţionare a cererii lor de restituire.
Imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, fiind format dintr-o suprafaţă de teren de 825 mp şi două corpuri de clădire, dintre care terenul şi o construcţie au fost deja retrocedate prin dispoziţia din 2004 a Primarului oraşului Băile Govora, obiectul prezentei cauze reprezentându-l restituirea celei de-a doua clădiri.
Potrivit ordinului ministrului comerţului şi turismului nr. 154/1991, imobilul construcţie situat în B.G., str. G. nr. X3, judeţul Vâlcea face parte din patrimoniul intimatei SC B.G. SA, privatizată integral la nivelul anului 1999, potrivit relaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
În ceea ce priveşte chestiunile ce trebuiau tranşate de instanţa de apel în rejudecare, astfel cum au fost stabilite prin decizia de casare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual, Curtea a reţinut că identitatea dintre imobilul situat pe str. G. nr. X2 şi cel situat pe aceeaşi stradă la nr. X1 a fost clarificată prin întregul materialul probator administrat, în sensul că imobilul deţinut de autorul reclamantei, colonel F.M.I., format din teren în suprafaţă de 825,56 mp şi două corpuri de clădire a purtat la momentul naţionalizării nr. X2 pe str. G., ulterior acestei măsuri, terenul împreună cu un corp de clădire fiind preluat de Primăria Băile Govora şi retrocedat reclamantei prin dispoziţie, formând imobilul de la nr. X1 pe str. G., iar cealaltă construcţie a fost preluată în folosinţă, iniţial, de către întreprinderea B.G., care în 1999 s-a privatizat integral, imobilul respectiv, identificându-se pe str. G. nr. X3, figurând în patrimoniul acestei societăţi.
Raportat la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţele de fond, astfel cum a fost prezentată mai sus, în mod legal s-a reţinut, în cauză, că reclamanta este persoană îndreptăţită la restituire, în calitate de moştenitoare a defuncţilor proprietari ai imobilului litigios, deposedaţi abuziv de statul român prin Decretul nr. 92/1950, fiind astfel întrunite cerinţele prevăzute în acest scop de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, fiind stabilită preluarea abuzivă a bunului, în modalitatea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, şi anume prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în cauză sunt întrunite şi exigenţele art. 1 din Legea nr. 10/2001, care permit restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Recurentele pârâte contestă de fapt soluţia de restituire în natură a imobilului, susţinând că în mod corect s-a dispus prin dispoziţia contestată acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Cât priveşte această critică, comună recursurilor pârâtelor, este de menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile de ansamblu ale Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a acesteia este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Criticile subsumate acestui motiv aduc în discuţie aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) şi alin. (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
Recurentele-pârâte ignoră Decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008, prin care au fost declarate neconstituţionale modificările aduse textului susmenţionat prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situaţie identică şi anume, au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Dând eficienţă celor statuate de Curtea Constituţională, în mod corect a reţinut instanţa de apel că soluţia acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor îşi găseşte aplicabilitatea numai în cazul în care imobilul este preluat cu titlu valabil, în caz contrar, confirmându-se soluţia consacrată de reglementarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, în sensul că preluarea fără titlu valabil a imobilului conferă drept la restituirea în natură, în măsura în care nu există alte impedimente de ordin juridic. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care imobilul, preluat fără titlu valabil, este evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale, intrând sub incidenţa prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii constau în retrocedarea în natură a acestuia.
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a stabilit că titlul cu care a fost preluat imobilul de către stat este nevalabil, din perspectiva deciziei Curţii Constituţionale, anterior menţionate, reclamanta are dreptul la restituirea în natură a imobilului.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâte, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta D.T.C. împotriva deciziei civile nr. 137A din 9 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC B.G. SA şi de A.V.A.S. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 578/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 580/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
