ICCJ. Decizia nr. 747/2014. Affectio societatis
| Comentarii |
|
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Secţia a II-a civilă
Dosar nr. 13691/63/2011
DECIZIE Nr. 747 din 27 februarie 2014
Publicată în: Arhiva instanţei
Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, prin Sentinţa nr. 19 de la 17 ianuarie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B.C. SRL în contradictoriu cu SC C. SA, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de D.N.M., cu motivarea că, în speţă, nu s-au invocat împrejurări care să demonstreze dispariţia lui "affectio societatis", iar nemulţumirile reclamantei legate de respingerea propunerilor sale şi de calitatea prestaţiilor organelor de conducere sau control ale societăţii nu constituie motiv de dizolvare a societăţii.
Prin Decizia nr. 177/2012 de la 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC B.C. SRL, reţinând că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, acţiunea de reîntregire a patrimoniului SC C. SA s-a încheiat, calitatea rudelor preşedintelui consiliului de administraţie nu are niciun fel de relevanţă juridică faţă de principiul libertăţii de asociere, reclamanta nu a dovedit existenţa a două consilii de administraţie şi nu s-a făcut dovada prejudiciului produs sau a promovării vreunei cereri în daune interese odată cu acţiunile în anularea hotărârilor AGA.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC B.C. SRL a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii şi, pe fond, dizolvarea SC C. SA, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că, faţă de neînţelegerile grave existente între acţionari, nu mai există affectio societatis, din cauza numărului mare de litigii comerciale şi penale, administratorii societăţii nu mai urmăresc interesul social al entităţii juridice, punctul culminant fiind reprezentat de divizarea frauduloasă din anul 2003 - 2004, instanţa anulând această operaţiune, grupul majoritar de acţionari abuzează de vot, adoptând hotărâri ilegale şi abuzive, iar societatea este în imposibilitate obiectivă de a-şi mai desfăşura activitatea şi nu a mai acordat dividende în ultimii ani, ceea ce confirmă faptul că rezultatele economice ale acesteia sunt negative.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, societatea comercială se poate dizolva şi prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.
În general, gestiunea greşită sau prea costisitoare a societăţii ori disensiunile între asociaţi pot duce la crize instituţionale care să afecteze însăşi existenţa societăţii. Dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi trebuie, însă, să rămână o soluţie excepţională, deoarece criteriul pe baza căruia se poate alege soluţia optimă este acela al interesului social.
În ce priveşte societatea pe acţiuni, dizolvarea judiciară se justifică dacă între grupurile de acţionari au loc conflicte severe şi societatea nu-şi mai poate continua activitatea, iar dezacordurile între acţionari care fac imposibilă funcţionarea societăţii apar sub forma dispariţiei elementului affectio societatis sau sub forma abuzului de majoritate ori de minoritate.
Aceste disensiuni se referă, cel mai adesea, la proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţiile administratorilor, la lipsa de transparenţă a acestora şi a asociaţilor majoritari, la existenţa sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă în privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.
Affectio societatis este o condiţie de fond a contractului de societate, lipsa acestuia nu duce automat la nulitatea societăţii şi, în consecinţă, la dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea acţionarului în cauză.
Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-şi realiza obiectul de activitate, acţionari nemulţumiţi se pot retrage sau pot fi excluşi, permiţând funcţionarea în continuare a acesteia.
Alterarea, chiar profundă, a relaţiilor între acţionari nu justifică pronunţarea dizolvării în condiţiile în care unul dintre aceştia deţine o majoritate care îi permite să administreze sau, chiar dacă nu ar deţine această majoritate, ar fi de acord să preia acţiunile persoanelor cu care a intrat în conflict, adică societatea ar putea să existe şi pentru viitor în ciuda disensiunilor dintre acţionari.
Or, în speţa dedusă judecăţii, sub aspectul primului motiv de recurs, Înalta Curte reţine că hotărârea AGA din 27 aprilie 2004 invocată de recurentă prin care s-a dispus divizarea societăţii a făcut obiectul controlului judiciar, fiind anulată prin hotărâre irevocabilă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 3.070 din 24 noiembrie 2009), astfel încât soluţia cuprinsă în hotărârea anterior menţionată este prezumată a exprima adevărul, intrând în puterea lucrului judecat şi nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.
Neînţelegerile între acţionari transpuse în exercitarea acţiunii reglementate de prevederile art. 136 din Legea nr. 31/1990 nu sunt de natură a crea un blocaj care face să facă imposibilă desfăşurarea activităţii, instanţa judecătorească fiind competentă să cenzureze numai legalitatea hotărârii, sub aspectul conţinutului şi al condiţiilor de adoptare şi nu să verifice oportunitatea adoptării hotărârii adunării generale, deoarece ar reprezenta o imixtiune în administrarea societăţii.
Distribuirea de dividende nu este neapărat benefică interesului general al societăţii, mai ales în contextul economic actual al existenţei unei crize financiare globale, deoarece beneficiile încorporate în fondurile proprii ale societăţii pot asigura autofinanţarea societăţii, dezvoltarea afacerii în mare măsură pe baza surselor interne, evitându-se astfel o îndatorare excesivă a societăţii, păstrarea solvabilităţii şi evitarea blocajelor economice.
Pentru aceste motive, constatând că instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Înalta Curte va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SC B.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 177 din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC B.C. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 177 din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
_____________
Procesat de AM
| ← Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii... | ICCJ. Decizia nr. 160/2014. Contestație debitoare tabel... → |
|---|
