ICCJ. Decizia nr. 769/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 769/2014
Dosar nr. 51083/3/2011
Şedinţa publică din 6 martie 2014
La data de 28 iunie 2011, reclamanta R.R.A. a chemat în judecată pe pârâta L.I.C. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa pe calea revendicării prin compararea de titluri, să se dispună obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut antecesorului său, S.I. aşa cum rezultă din procesul-verbal de carte financiară nr. 2761 din 20 ianuarie 1941, fiind preluat abuziv de către statul comunist, în baza Decretului nr. 712/1967, completare la Decretul nr. 92/1950, fiind cumpărat în condiţiile Legii nr. 112/1995 de către pârâta L.I.C. în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3448 din 18 iulie 1997.
A mai susţinut reclamanta, că şi dacă pârâta se prevalează de faptul că titlul ei nu a fost desfiinţat, instanţa trebuie să aprecieze care dintre titlurile prezentate de părţi este preferabil în cadrul acţiunii formulate pe calea dreptului comun şi că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar.
Invocând practica Curţii Supreme a Drepturilor Omului în cauze similare, reclamanta a arătat că nu pot fi incidente speţele Raicu contra României şi Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, deoarece premisele celor două speţe sunt diferite de cele din cauza de faţă, iar concluziile Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie apreciate în raport de jurisprudenţa recentă, respectiv cauzele Tudor contra României şi Faimblat contra României.
Prin întâmpinare, pârâta I.I.C. (fostă L.), a solicitat instanţei cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată deoarece imobilul a fost dobândit de Statul Român în baza Decretului nr. 218/1960, prin Decizia nr. 712/1966 astfel cum atestă adresa nr. 2690 din 3 septembrie 2008, eliberată de S.C. Foişor SA.
A mai arătat pârâta că, la data cumpărării imobilului a fost îndeplinită condiţia bunei credinţe, întrucât nu exista nicio notificare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, sau acţiuni în justiţie, că autorul reclamantei a formulat notificarea nr. 1810/2001, iar ulterior reclamanta a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, însă acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.839 din 15 octombrie 2012, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca neîntemeiată şi a respins ca nefondată acţiunea,
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Tribunalul a reţinut că argumentele expuse de pârâtă vizează nedepunerea titlului de proprietate al autorului reclamantei şi lipsa unui certificat de moştenitor de pe urma defunctului S.R., însă la dosarul cauzei au fost depuse mai multe hotărâri judecătoreşti formulate de aceeaşi reclamantă, ce se prevalează de calitatea sa de moştenitor de pe urma defunctului S.I. prin care a solicitat, fie constatarea nulităţii absolute a contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3448 din 18 iulie 1997 ce vizează imobilul în cauză, fie revendicarea unui apartament ce face parte din imobilul respectiv.
A apreciat instanţa de fond că, şi dacă la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisurile menţionate de către pârâtă, nu poate omite faptul că aceste hotărâri judecătoreşti se bucură de putere de lucru judecat, astfel că în lipsa unei probe contrare din partea pârâtei, care este terţ faţă de aceste acte jurisdicţionale, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Pentru considerentele expuse anterior, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut următoarele:
Titlul reclamantei este reprezentat de procesul-verbal de carte funciară nr. 27611/1941 din 20 ianuarie 1941, prin care autorul reclamantei S.I. a cumpărat imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren şi construcţie.
Cu privire la acest contract, tribunalul a reţinut că nu poate reprezenta un titlul de proprietate, având în vedere jurisprudenţa recentă a CEDO, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 712/1967. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare.
În acest sens, s-a apreciat de judecătorul fondului că este şi jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nicio creanţă condiţională (parag. nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).
De asemenea, în paragraful nr. 135 din Hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Pe de altă parte, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că titlul de proprietate al pârâtei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3448 din 18 iulie 1997, pentru imobilul în cauză. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi valabilitatea acestuia nu a fost contestată sub niciun aspect.
În raport de aceste considerente s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către pârâtă este anterior titlului de proprietate invocat de către reclamantă, împrejurare care are relevanţă asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Tribunalul a reţinut că preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtei este determinată de anterioritatea titlului de proprietate şi exercitarea posesiei în mod continuu; încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, precum şi existenţa dispoziţiilor legale menţionate de art. 7 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 şi art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, care consolidează titlul de proprietate al acesteia.
Totodată, a reţinut prima instanţă că sunt înlăturate criteriile de comparare a titlurilor părţilor consacrate în practica judiciară internă exclusiv pe baza legislaţiei interne, de necesitatea analizării cauzei din perspectiva imperativului respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene, care trasează principiile esenţiale în interpretarea şi aplicarea legislaţiei comunitare.
Toate argumentele legate de preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate (anterioritatea titlului, publicitatea acestuia etc.), referitoare la faptul că pârâta a încheiat contractul cu un neproprietar, la buna sau reaua credinţă a pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la faptul că buna credinţa a pârâtei cumpărătoare nu valorează proprietate, sunt bazate exclusiv pe dreptul intern, în măsura în care s-ar putea disocia acest drept intern de legislaţia comunitară, însă soluţionarea cauzei impune abordarea acesteia în perspectiva mai amplă a legislaţiei comunitare şi a jurisprudenţei CEDO, nefiind posibilă aceasta disociere, iar analiza făcută din această perspectivă a jurisprudenţei CEDO, schimbă deznodământul juridic al cauzei şi însuşi raţionamentul dedus din dreptul intern.
La pronunţarea hotărârii apelate, tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că în acest sens a statuat şi legiuitorul, când a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă.
În speţa dedusă judecăţii, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtei, aceasta a fost de bună credinţă, în sensul că a avut credinţa că a contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român,
Dispoziţiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţă şi, în plus, să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
Tribunalul a apreciat că în speţa dedusă judecăţii, este evident că actul de vânzare-cumpărare încheiat este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună credinţă, deoarece nu există nicio probă contrară (prin neadmiterea unei acţiuni ce vizează anularea contractului de vânzare cumpărare), iar în favoarea pârâtei operează prezumţia de bună credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
În concluzie, pârâta a fost de bună credinţă la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care tribunalul a apreciat că titlul pârâtei este pe deplin valabil şi legal, având preferinţă faţă de titlul reclamantei conform dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46).
Totodată, tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că instanţa europeană a recunoscut că, în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).
Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună credinţă, să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamantă prin acţiune, aceasta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale şi numai condiţionat de depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 18 lit. c) din Legea 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Totodată, potrivit art. 7 alin. (11) nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege.
Potrivit alin. (5), nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (2) şi art. 7) pentru imobilul construcţie şi terenul aferent ce au fost înstrăinate, şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.
Totodată, Tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, s-a pronunţat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: "Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid:
Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.".
Aşadar, instanţa de fond a avut în vedere şi că prin această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este obligatorie pentru instanţe, conform art 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului, în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului şi nu posibilitatea restituirii în natură, ceea ce conduce la concluzia că a considera că în această situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţă titlului cumpărătorului prin derogarea de la regulile de drept comun.
Prima instanţă a mai reţinut că este indiscutabil că proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume, verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţă ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă, Tribunalul a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluţie ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziţia proprietarilor două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor lor: atât o acţiune în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanţei, cât şi o procedură administrativă.
Totodată, s-a mai apreciat că, toate susţinerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern, şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate legile internaţionale, respectiv în speţă, ar avea prioritate dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului (CEDO), chiar dacă sunt reale, nu au niciun fel de relevanţă în speţa dedusă judecăţii, atât pentru considerentele susmenţionate, cât şi pentru următoarele argumente:
Într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (Hotărârea Păduraru împotriva României, Hotărârea Străin împotriva României, Hotărârea Săvulescu împotriva României, Hotărârea Popeseu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Tribunalul a apreciat că aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nici o excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ-teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Or, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu deţine nicio hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice susmenţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
În lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, prima instanţă a considerat că reclamanta nu deţine în viziunea CEDO decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâta deţine un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), or, în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume pârâţii.
Totodată, aşa cum s-a arătat în cele de preced, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea modificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Existenţa unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existenţa unei proceduri prealabile şi supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiţie, atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanţilor de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din Legea 10/2001).
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a impune anumite restricţii în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foştii proprietari trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate, ci o măsură normală adoptată de organul legislativ al unei ţări tocmai pentru a se încerca rezolvarea unitară a tuturor situaţiilor juridice generate de restituirea proprietăţilor confiscate în timpul regimul comunist.
Instanţa de fond a apreciat că, dacă s-ar admite punctul de vedere contrar, ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă ci este obligatorie şi totodată ar însemna că foştii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, or, scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
Neglijenţa reclamantei, care nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, are o consecinţă juridică şi anume pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), iar această consecinţă este una firească şi care nu contravine prevederilor CEDO.
Tribunalul a observat, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Poiteanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin parag. 39; cauza Poiteanu parag. 35; cauza Andreescu Murăreţ şi alţii Hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior, or, doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu parag. 33).
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai ca s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Aşadar, a apreciat judecătorul fondului că, în speţă, nu a putut fi recunoscută reclamantei decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-i elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiţionat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speţa de faţă nu există.
De asemenea, a considerat că, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta nu a iniţiat-o.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâtei, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
În raport de considerentele susmenţionate Tribunalul a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
În termen legal, reclamanta R.R.A. a formulat apel, prin care a solicit schimbarea în tot a Sentinţei Civile nr. 1.839 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în dosar nr. 51083/3/2011 şi, pe fond, obligarea intimatei-pârâte să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sect. 2.
Criticile de neinegalitate şi netemeinicie ale sentinţei anterior menţionate au vizat faptul că greşit instanţa de fond a considerat că se impunea constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, în termenul de prescripţie, acţiune iniţiată de proprietarul deposedat abuziv, cât timp acesta nu se fundamentează pe considerente de fapt şi de drept, în măsura să susţină exigenţele dispoziţiilor de drept intern şi internaţional, relative la apărarea concretă şi efectivă a dreptului de proprietate.
A susţinut apelanta că, circumstanţele particulare ale cauzei, necontestate, relevă că demersul judiciar concret al reclamantei s-a configurat prin promovarea şi susţinerea unei acţiuni în revendicare de drept comun - art. 480 şi 481 C. civ. - în scopul declarat al obţinerii în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului situat în Bucureşti, sect. 2, că acţiunea în revendicare este o acţiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată şi constantă jurisprudenţă naţională, sunt acelea că ea însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate şi că, din această perspectivă, nu se pot reţine consideraţiile primei instanţe de judecată, întrucât se eludează însuşi temeiul comparării de titluri, aşa cum a fost subliniat şi de CEDO în cuprinsul mai multor decizii.
Pe de altă parte, apelanta a arătat că instanţa de fond se comportă ca şi când ar ocroti a priori nişte drepturi deplin dobândite de o categorie de persoane, respectiv chiriaşii-cumpărători.
În condiţiile în care ambele părţi deţin un bun, în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, soluţionarea cauzei depinde în mod esenţial de modalităţile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziţie, pentru obţinerea unei compensaţii efective pentru pierderea bunului său. Altfel, s-ar încălca în mod flagrant disp. art. 12 CEDO privind echitatea şi nediscriminarea.
În consecinţă, criteriul esenţial pentru stabilirea preferabilităţii unuia din titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziţie, pentru a obţine o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietate.
Sub acest aspect, apelanta a arătat că pârâta are la dispoziţie, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât de obţinere a unei despăgubiri efective, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune, acţiune de drept comun, pentru care exista o practică constantă şi consistentă a instanţelor judecătoreşti, fie prin intermediul acţiunii izvorâte din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În schimb, pentru vechiul proprietar, legea specială, în lipsa posibilităţii restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pe de altă parte, apelanta a mai susţinut şi faptul că, deşi se vorbeşte de posibilitatea acţiunii în revendicare într-o acţiune personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de faţă, nu se poate vorbi de o practică cristalizată a instanţelor interne pentru a se putea conchide că, în concret, în afara de procedura administrativă şi de acţiunea în revendicare de drept comun, ar mai exista şi o a treia cale de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului proprietar, cale care să ofere o soluţie previzibilă, nefiind cristalizat nici măcar cadrul procesual pasiv.
Concluzionând, apelanta a arătat că este clar că Legea nr. 10/2001 nu acorda nicăieri preferinţă dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalentă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi al apărării eficiente a acestuia.
Sub un alt aspect, a susţinut apelanta că, insecuritatea circuitului civil, de care a ţinut cont prima instanţă, s-a produs în momentul în care vechiul proprietar, dobânditor de deplin drept, printr-un act autentic, transmisibil de proprietate a fost deposedat în mod abrupt printr-un act abuziv de către un stat spoliator, care i-a luat bunul fără niciun titlu şi l-a transferat unei alte persoane, în dispreţul oricărei norme juridice.
Invocând opinii doctrinare, apelanta a arătat că pârâta din prezenta cauză a marşat în stăpânirea apartamentului nr. 2, et. 1, din Bucureşti, încheind un contract de vânzare-cumpărare cu fostul ICRAL, nr. 3448 din 18 iulie 1997, în dispreţul Hotărârii nr. 117/1996 a Comisiei Municipiului Bucureşti de Aplicare a Legii nr. 112/1995 şi în dispreţul Legii nr. 112/1995, aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 11 din ianuarie 1997.
Apelanta reclamantă a susţinut că autoarea ei, H.A.M., care a făcut şi notificarea pe Legea nr. 10/2001, introdusese cerere de restituire, în baza Legii nr. 112/1995 şi aştepta să primească răspuns de la Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a Sectorului 2 Bucureşti, or reclamanta nu a verificat dacă s-a soluţionat cererea făcută în baza Legii nr. 112/1995, aşa cum arată şi art. 3 din Hotărârea nr. 117/1996, sub sancţiunea nulităţii.
O ultimă susţinere a apelantei a fost aceea că instanţa fondului a fost în eroare atunci când a reţinut că nu există notificare formulată pe Legea nr. 10/2001, deoarece s-a efectuat această formalitate încă din data de 05 aprilie 2001, prin Notificarea nr. 1.810 din 05 aprilie 2001 executor Judecătoresc de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
Prin Decizia civilă nr. 44/A din 5 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta R.R.A.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Este nefondată critica apelantei privind faptul că greşit instanţa de fond a considerat că se impunea constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece însăşi instanţa europeană a recunoscut că, în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României).
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pine contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Referitor la susţinerea apelantei potrivit căreia criteriul esenţial pentru stabilirea preferabilităţii unuia din titluri este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziţie, pentru a obţine o despăgubire efectivă în cazul în care este privată de proprietate, Curtea constată că în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului, precum şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, prin sentinţa apelată au fost recunoscute efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii.
Astfel, prima instanţă a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii, anterior menţionată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Rezultă, aşadar, că, în măsură în care reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aceste dispoziţii obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de instanţa de fond, care a analizat dacă reclamanta deţine un "bun" în sensul Convenţiei, ceea ce ar îndreptăţi-o la admiterea cererii în revendicare, şi în ce măsură atare soluţie de admitere nu ar priva, în acelaşi timp, pe pârâta persoană fizică de bunul ei, aceasta prevalându-se, la rândul ei, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, instanţele realizând compararea titlurilor din perspectivă normei europene, ţinând cont de principiul securităţii raporturilor juridice.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamantei implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, în jurisprudenţă actuală a Curţii, respectiv în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului. (paragrafele 140 şi 143).
Aşadar, în speţă, luând în considerare existenţa Notificării nr. 1.810/2001, depusă în copie în apel, se constată că nu poate fi recunoscută reclamantei decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr, 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioadă de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaştere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei-premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire, chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsă totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urmă a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ, ceea ce echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Data fiind importantă deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Noţiunea autonomă de bun în sensul CEDO nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităţilor publice, ori speranţele legitime deduse din dispoziţiile legale sau jurisprudenţa constantă.
Or, reclamanta nu are niciun act al autorităţii publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecţie să o invoce în prezenta cauză.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâtei, precum şi compararea titlurilor pe bază criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Referitor la critica adusă sentinţei apelate, în sensul că prima instanţă în mod greşit a invocat şi insecuritatea circuitului civil, Curtea arată că este nefondată, deoarece în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare, nu au nicio relevanţă consideraţiile reclamantei legate de nevalabilitatea actului de preluare, de modalitatea de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare dintre pârâtă şi Statul Român, de buna sau reaua-credinţă a acesteia la încheierea contractului, de respectarea sau nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât vizează valabilitatea, respectiv, nulitatea, actului de înstrăinare, aspect ce nu mai poate face obiectul judecăţii la acest moment, atâta timp cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta R.R.A. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare a arătat că instanţa de apel a preluat motivele instanţei de fond, în sensul de a folosi acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare într-un termen de prescripţie, în condiţiile în care demersul său judiciar a configurat susţinerea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
A mai susţinut recurenta, că în condiţiile în care ambele părţi deţin un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, soluţionarea cauzei depinde de modalităţile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziţie, pentru obţinerea unei compensaţii efective pentru pierderea bunului său, altfel s-ar încălca dispoziţiile Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect, recurenta a arătat că pârâta are la dispoziţie mijloace mult mai eficiente de a obţine o despăgubire efectivă, fie prin intermediul acţiunii în evicţiune, fie prin intermediul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la insecuritatea raporturilor juridice civile, cum se reţine în Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta a arătat că insecuritatea s-a produs la momentul în care vechiul proprietar a fost deposedat abuziv de terenul său.
De asemenea, instanţele nu au ţinut cont de faptul că apartamentul în litigiu nu putea fi înstrăinat întrucât H.G. nr. 11 din 24 ianuarie 1997 interzicea acest lucru şi pentru că autoarea sa H.A.M. formulase o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 la care nu s-a primit răspuns, dar şi datorită faptului că imobilul a fost intabulat în cartea funciară în anul 1940.
Faţă de cele mai sus expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, ce pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
La data de 28 iunie 2011, recurenta-reclamantă invocând prevederile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., a solicitat Tribunalului Bucureşti obligarea pârâtei I.I.C. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, ce a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 218/1960.
Acţiunea dedusă judecăţii a fost corect calificată ca fiind o acţiune în revendicare în modalitatea comparării titlurilor, operaţiune ce presupune examinarea titlurilor de proprietate deţinute de părţi cu privire la acelaşi bun, titluri provenite de la autori diferiţi, pentru a se stabili care dintre ele este mai bine caracterizat.
În speţă există două titluri de proprietate valabile, al recurentei reclamante şi al intimatei pârâte în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii a acestuia.
Din actele şi lucrările dosarului mai rezultă că, antecesorul recurentei-reclamante, S.Ş., a uzat de procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În acest context, problema de drept, ce se impune a fi dezlegată, este aceea de a şti dacă, în situaţia dată, confirmarea şi valorificarea dreptului de proprietate obţinut în procedura reglementată de Legea nr. 112/1995 mai permite sau nu ca recurenta-reclamantă să recurgă la protecţia aceluiaşi drept de proprietate, în condiţiile în care intimata-pârâtă este deţinătoarea unui bun în sensul Convenţiei şi protejată de principiul securităţii raporturilor juridice.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul recurentei -reclamante potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului implică existenţa bunului în patrimoniul reclamantei doar dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului.
Necontestarea titlului intimatei-pârâte în termen legal a avut ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul acesteia, în timp ce recurenta-reclamantă îşi va valorifica dreptul de creanţă în procedura Legii nr. 10/2001.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă.
Că, prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea bunului nu mai este posibilă (titlul subdobânditorului nu a fost anulat), urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Aşa fiind, criticile recurentei referitoare la argumentele reţinute de instanţa de fond în pronunţarea soluţiei, la condiţiile deţinerii bunului în sensul Convenţiei, la insecuritatea raporturilor juridice, dreptul la despăgubiri şi compensaţii a fost pe larg analizat, urmând a fi respinse pentru considerentele arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R.A. împotriva Deciziei nr. 44/A din 5 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2014.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 767/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 774/2014. Civil → |
|---|
