ICCJ. Decizia nr. 985/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 985/2014
Dosar nr. 12755/62/2011
Şedinţa publică din 26 martie 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 12 ianuarie 2010, reclamanţii G.D., F.A.G., S.A.C., F.I.Ş., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, N.V., M.I., M.E. şi I.D., au solicitat să se constate că sunt moştenitorii defunctei lor mame, E.E.F. (conform certificatului de moştenitor nr. 6 din 11 februarie 2004), fiecare dintre ei deţinând câte o cotă parte de 1/2 din imobilul cu destinaţia loc de casă, în suprafaţă de 4.624,344 mp, situat în oraşul Predeal (fosta Râşnov), parcelarea Izvorul Rece, judeţ Braşov, identificat cu nr. top x/2007, înscris în C.F. Râşnov, să se constate că imobilul menţionat a fost expropriat în mod abuziv de către Stat, fără plata vreunei despăgubiri, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate pe care le deţin părţile asupra imobilului şi la restabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin dispunerea intabulăm acestui drept în evidenţele de carte funciară.
Prin Sentinţa civilă nr. 67/D din data de 29 martie 2013, Tribunalul Braşov a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, din probele administrate în vederea soluţionării excepţiei de fond a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, a reieşit că bunul imobil din litigiu, identificat prin numerele topografice x, y, s-a aflat, în data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul fostei Cooperative Agricole de Producţie şi a făcut obiectul Legii nr. 18/1991.
Potrivit înscrisurilor ce compun documentaţia de carte funciară aferentă imobilului, acesta a intrat în patrimoniul pârâtului N.V. cu titlu de reconstituire a dreptului de proprietate în conformitate cu legile speciale ale fondului funciar, emiţându-se titlul de proprietate nr. 36663/2004 de către Comisia judeţeană Braşov de aplicare a legilor fondului funciar.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 21 februarie 2006, pârâtul N.V. a înstrăinat acest imobil pârâţilor M.I., M.E. şi I.D.
S-a reţinut că reclamanţii înşişi, prin nota de şedinţă de la termenul de judecată din data de 22 martie 2013, au arătat că imobilul în litigiu a ieşit din patrimoniul antecesoarei lor - E.F. - în anul 1960 şi a intrat în administrarea fostei CAP şi că, pentru reconstituirea, în favoarea lor, a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, au formulat, în data de 31 martie 1998, o cerere în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991. Întrucât nu au primit niciun răspuns ia cererea astfel formulată, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au transmis o notificare şi în temeiul acestui act normativ.
Reclamanţii nu au atacat în justiţie, în condiţiile şi în termenele instituite de legile fondului funciar, refuzul comisiei locale de a soluţiona cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, ci, ia un interval de 8 ani de la data respectivei solicitări, au înregistrat pe rolul instanţelor judecătoreşti prezenta acţiune în revendicare, prin care au pretins ca, în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
A constatat tribunalul, că legile fondului funciar reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât şi fără titlu valabil, imobile care, la data de 1 ianuarie 1990, se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie, instituind în acest sens o procedură specială, astfel încât, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, inclusiv acţiunile în revendicare a unor asemenea imobile preluate formulate direct la instanţele judecătoreşti, sunt inadmisibile.
În speţă, a rezultat că imobilul din litigiu, ce are destinaţia de teren situat în extravilanul oraşului Râşnov, face parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al legilor fondului funciar.
Or, reclamanţii au uzat de procedura specială instituită de legile speciale de reparaţie pentru a obţine reconstituirea dreptului lor de proprietate, astfel că, în conformitate cu regulile non bis in idem, electa una via şi cu principul securităţii juridice, ei nu pot promova, în condiţiile reglementate de dreptul comun, o acţiune în revendicare, devenită inadmisibilă.
Împotriva sentinţei au exercitat apel reclamanţii G.D., F.A.G., F. (fostă S.) A.C. şi F.I.Ş., care au formulat critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat că neutilizarea procedurii instituite de legile fondului funciar de către apelanţii reclamanţi s-ar constitui într-un fine de neprimire pentru acţiunea introductivă de instanţă. O asemenea abordare a acţiunii este departe de a constitui o soluţionare pe fond a acesteia, fiind în realitate o încălcare a accesului liber la justiţie, o denegare de dreptate.
Din acest motiv, constatând că nu au urmat până la capăt procedura prealabilă instituită de legile fondului funciar şi nici nu au uzat de căile de atac puse la dispoziţie de legislaţia specială, instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ca inadmisibilă şi a refuzat în felul acesta să soluţioneze capetele de cerere.
A rezultat de aici o vădită încălcare a principiului accesului liber la justiţie, încălcându-se atât art. 21 din Constituţia României, cât şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ce priveşte documentaţia invocată de instanţă, aceasta nu confirmă deloc că, vreodată, terenul în litigiu ar fi intrat în patrimoniul Cooperativei Agricole de Producţie - fără a fi indicată, de altfel, acea cooperativă.
Dimpotrivă, ceea ce a rezultat cu siguranţă din actele existente la dosar, este că terenul în suprafaţa de 4.600 mp a fost cumpărat de către autoarea reclamanţilor, E.E.F., de la numitul V.G., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 august 1940 de Tribunalul Ilfov, secţia a X-a notariat, fiind intabulat în CF Râşnov, nr. top x. Intabularea dreptului de proprietate, pe numele autoarei, a rămas valabilă şi nealterată până la data de 12 decembrie 2005, când în mod nejustificat apare intabulat Statul Român, ca urmare a unei operaţiuni ilegale de contopire.
S-a susţinut că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost niciodată pierdut de către autoarea apelanţilor-reclamanţi, astfel încât nici măcar nu era necesară folosirea procedurii reconstituirii dreptului de proprietate sau cea a restituirii pe calea Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că au fost la început formulate cereri întemeiate pe legile fondului funciar sau pe Legea nr. 10/2001, nu este de natură să constituie un fine de neprimire pentru acţiunea de drept comun în restabilirea situaţiei corecte de carte funciară, de vreme ce acele proceduri nu pot avea ca obiect fapte şi acte de preluare ce au avut loc după intrarea lor în vigoare.
Au arătat apelanţii, că în sprijinul concluziei conform căreia autoarea acestora nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului este şi împrejurarea că regimul dreptului său este guvernat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, care ultraactivează, aşa cum rezultă din Decizia în interesul legii nr. XXI din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, din această perspectivă, trebuia observat că efectul constitutiv (nu doar de opozabilitate) al intabulării dreptului de proprietate în favoarea autoarei apelanţilor-reclamanţi împiedică orice "transfer" al dreptului către altă persoană. În absenţa radierii prealabile a dreptului iniţial intabulat în favoarea autoarei acestora (pe care, de altfel, au moştenit-o conform certificatului de moştenitor nr. 6 din 11 februarie 2004, în cuprinsul căruia este prevăzut ca făcând parte din masa succesorală imobilul ce formează obiectul acestui proces).
Prin Decizia nr. 87 din 30 septembrie 2013, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa, de apel a reţinut că soluţia tribunalului este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legilor incidente, precum şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991, ca legi speciale, şi C. civ. ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Aceasta întrucât, în fapt, a rezultat că imobilul în litigiu a aparţinut antecesoarei reclamanţilor, E.F., şi a fost preluat de către Statul Român în perioada regimului comunist. Reclamanţii, în calitate de moştenitori au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, atât în temeiul Legii nr. 18/1991 cât şi în temeiul Legii nr. 10/2001. Deşi demersurile reclamanţilor pe cele două legi speciale nu au fost finalizate, aceştia nu au atacat în justiţie refuzul entităţilor legal învestite pentru soluţionarea cererilor lor.
A reţinut instanţa de apel că, aşa cum s-a stabilit şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 1945 - 1989, s-au adoptat legi speciale de reparaţie care prevăd în ce condiţii aceste bunuri se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, iar reclamanţii au ales calea legilor speciale, aceştia nu mai pot recurge la dreptul comun în concurs cu legea specială având în vedere regula "electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României).
În ceea ce priveşte raportul dintre legile interne şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că prin hotărârea atacată nu s-a îngrădit reclamanţilor accesul la justiţie, întrucât aplicarea dreptului comun în materia revendicării cu ignorarea efectelor create prin aplicarea legilor speciale de reparaţie ar aduce grave atingeri principiului securităţii raporturilor juridice precum şi drepturilor de proprietate ale terţilor dobânditori de bună-credinţă ale căror titluri de proprietate nu au fost desfiinţate în vreun fel.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţii F.I.Ş., F.A.G., G.D. şi F.A.-C., care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea a fost redactată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Aceasta întrucât, după ce face expozeul cauzei, prezentând un istoric al acesteia, în care relatează motivarea dată de instanţa de fond, decizia din apel redă - trunchiat şi incomplet - motivele de apel formulate împotriva sentinţei, pe care însă nu le analizează apreciind, printr-un singur considerent, că apelul este neîntemeiat în întregul său.
Astfel, instanţa de apel reţine că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în perioada regimului comunist, fiind trecut în proprietatea unei cooperative agricole, fără să arate însă pe ce argument sau probe îşi fundamentează această afirmaţie.
Deosebit de aceasta, în litera şi spiritul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., era imperativ ca instanţa să combată în mod explicit motivele de apel, care demonstrau o cu totul altă situaţie de fapt, conform căreia autoarea reclamanţilor nu a pierdut niciodată dreptul său de proprietate, aflat în regim de carte funciară şi continuat de către apelanţii-reclamanţi, în calitate de moştenitori, cei care suportă în prezent impozitul, fiind înscrişi în rolul fiscal aferent al imobilului.
Or, instanţa de apel nu face nicio referire la criticile prin care se demonstra nelegalitatea sentinţei de fond prin aceea că Statul nu putea să-şi intabuleze, în anul 2005, un pretins drept de proprietate, printr-o operaţiune frauduloasă de contopire a unor parcele, urmată de intabularea directă a Statului ca proprietar, fără radierea dreptului de proprietate legal constituit al autoarei reclamanţilor şi ulterior, al acestora în calitate de moştenitori.
De asemenea, instanţa de apel nu răspunde criticilor referitoare la modul fraudulos în care asemenea contopire s-a făcut "pro causa", la cererea unei persoane fizice cu domiciliul în Germania, pentru ca, apoi, mai multe parcele de teren, printre care şi cea din litigiu, să fie împărţite unor persoane care nu le deţinuseră niciodată.
Nici criticilor privind nerezolvarea celorlalte capete de cerere ale acţiunii introductive nu li s-a dat răspuns, instanţa de apel limitându-se la a enunţa că terenul a fost preluat în perioada comunistă.
O astfel de modalitate de redactare a deciziei nesocoteşte obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, fiind sancţionată şi de Curtea Europeană, care în cauza Albina împotriva României a statuat că "nemotivarea sau incompleta motivare a unei hotărâri înseamnă încălcarea art. 6 parag. 1 al Convenţiei europene".
S-a solicitat ca, prin admiterea acestui motiv de recurs, să fie casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
- Pentru ipoteza în care se va trece de aspectul formal invocat cu prioritate, recurenţii au arătat că decizia a făcut şi o greşită aplicare a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), inclusiv a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, instanţa de apel reţine cu referire la decizia în interesul legii menţionată că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945 - 1989 s-au adoptat legi speciale, acţiunea de drept comun nu mai poate fi primită deşi, în speţă, pierderea proprietăţii ar putea fi localizată la nivelul anului 2005, când statul, abuziv şi fără nicio despăgubire, i-a privat pe reclamanţi de dreptul de proprietate, intabulându-se în cartea funciară urmare a unor operaţiuni frauduloase de contopire a unor parcele care nu-i aparţineau.
De aceea, rezultă cu evidenţă că Decizia nr. 33/2008, care vizează situaţia imobilelor preluate în perioada 1945 - 1989, nu era aplicabilă în speţă. Din această perspectivă, împrejurarea că reclamanţii au formulat cereri întemeiate pe Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 10/2001 nu poate fi folosită împotriva acestora, câtă vreme acele cereri au fost făcute din eroare, în condiţiile în care autoarea acestora nu a pierdut dreptul de proprietate şi cu atât mai puţin, nu l-a pierdut în perioada regimului comunist.
Chiar admiţând aplicabilitatea Deciziei nr. 33/2008, trebuia observat că, potrivit considerentelor acesteia, "atunci când există neconcordanţă între legea specială şi Convenţia europeană, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
În speţă, recurenţii au în mod evident un bun, din moment ce autoarea acestora a dobândit în mod legal terenul, s-a intabulat în cartea funciară cu efect constitutiv, iar reclamanţii au moştenit-o.
Statul Român s-a intabulat fraudulos atribuind bunul unei persoane fizice care ulterior l-a înstrăinat, aşa încât aplicarea în speţă a legii speciale este în neconcordanţă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Revendicarea bunului de la deţinătorul de rea-credinţă este un act legitim şi face ca preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare să funcţioneze în favoarea reclamanţilor.
Intimaţii-pârâţi M.I., M.E. şi I.D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând că toate argumentele invocate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate şi nici nu se circumscriu acestor dispoziţii.
De asemenea, în ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica este nefondată, recurenţii neprecizând ce dispoziţie legală a fost nesocotită, având în vedere că Decizia nr. 33/2008 nu reprezintă o normă legală.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- Deşi criticile privind nemotivarea hotărârii - respectiv, motivarea acesteia cu nesocotirea exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. - sunt încadrate de către recurenţii-reclamanţi în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată, dând eficienţă art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că susţinerile vizând lipsa motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia din decizia atacată sunt încadrabile, în realitate, în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi au caracter fondat.
Astfel, exercitând apelul împotriva sentinţei de primă instanţă - care a respins cererea ca inadmisibilă cu referire la regimul juridic al bunului de natură a-l situa în sfera de reglementare a legilor speciale ale fondului funciar - reclamanţii au dedus judecăţii o serie de critici pretinzând că, deşi tribunalul consideră excepţia de inadmisibilitate ca fiind una de fond, în realitate nu face deloc referire la fondul dreptului dedus judecăţii.
S-a pretins, de către apelanţii-reclamanţi, cu referire la regimul juridic al terenului, că acesta nu a ieşit, anterior anului 1989, din patrimoniul autoarei reclamanţilor, că nu a intrat în patrimoniul C.A.P., astfel încât nu avea de ce să fie supus procedurii reconstituirii prevăzută de legea fondului funciar.
Au susţinut totodată că, dovadă a existenţei unui alt regim juridic al imobilului - care nu îl făcea susceptibil reconstituirii sau restituirii în temeiul legilor fondului funciar - este şi împrejurarea că, potrivit evidenţelor de carte funciară, Statul s-a intabulat abia în anul 2005, când a procedat la o contopire ilegală a două parcele (dintre care, cea cu nr. top x, aparţinând autoarei reclamanţilor).
Toate aceste critici punctuale, formulate de către reclamanţi cu trimitere la actele dosarului, au rămas, într-adevăr, neanalizate de către instanţa de apel, care se limitează la a constata o corectă aplicare la speţă a dezlegărilor date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în ce priveşte raportul dintre norma generală, comună şi norma specială, precum şi raportul dintre aceasta din urmă şi Convenţia europeană.
Pentru a plasa situaţia imobilului în sfera de aplicare a legilor speciale şi a trage, astfel, concluzia inadmisibilităţii demersului conform normelor dreptului comun, instanţa de apel face o simplă referire la cererile de restituire formulate de către reclamanţi conform Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 10/2001, ignorând celelalte elemente ale judecăţii, lăsate neanalizare.
Astfel, instanţa de apel nu examinează criticile conform cărora imobilul nu era susceptibil de restituire în procedura legii fondului funciar sau a Legii nr. 10/2001, tocmai pentru că nu ar fi fost preluat de Stat în perioada de referinţă a acestor acte normative, câtă vreme în cartea funciară autoarea acestora a rămas intabulată până în anul 2005.
În acest context, susţinerea apelanţilor a fost că demersurile pe care le-au făcut pentru recuperarea unui bun, acţionând inclusiv în temeiul unor legi - care, prin sfera şi obiectul de reglementare nu le erau aplicabile - nu sunt apte să modifice regimul juridic al imobilului.
Ignorând inclusiv această apărare, instanţa de apel îşi bazează statuările asupra situaţiei de fapt pe elemente colaterale, indirecte - deduse din formularea unei cerere şi transmiterea unei notificări - fără să verifice, în limitele devoluţiunii fixate de părţi prin criticile formulate, starea de fapt relevantă în legătură cu preluarea imobilului de către Stat, data la care a avut loc, deţinătorul acestui bun.
Or, pentru a stabili incidenţa legilor speciale, instanţa era obligată - analizând şi răspunzând criticilor formulate - să stabilească valoarea înscrierii în cartea funciară pe numele autoarei reclamanţilor, E.E.F., înscriere care, potrivit susţinerii acestora, a rămas "valabilă şi nealterată până în anul 2005, când Statul s-a intabulat abuziv".
De asemenea, a rămas fără răspuns din partea instanţei de apel critica reclamanţilor conform căreia intabularea Statului la nivelul anului 2005 a fost rezultatul unei operaţiuni ilegale de contopire a nr. top x (proprietatea autoarei lor) cu nr. top y, urmată de intabularea Statului asupra celor două parcele contopite sub nr. top x.
Cu referire la această operaţiune de "comasare" s-a susţinut, prin motivele de apel, că ea nu a respectat dispoziţiile art. 17 şi 19 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi că, în plus, înscrierea în cartea funciară a statului s-a făcut în baza unei cereri (nr. 7296 din 12 decembrie 2005) formulată de o persoană fizică, F.G.E., cu domiciliul în Germania, conform înscrisurilor aflate în dosarul instanţei de fond.
Nici acest motiv de apel nu a fost analizat, deşi el era subsumabil aceleiaşi chestiuni de drept legate de regimul juridic al terenului şi de caracterul admisibil sau inadmisibil al acţiunii în instanţă.
Tot astfel, a rămas fără cercetare din partea instanţei de apel aspectul învederat de către reclamanţi, cu referire punctuală la probatoriul administrat, vizând modificarea evidenţelor de carte funciară în anul 2005, faptul că reclamanţii sunt şi în prezent, ca moştenitori ai fostului proprietar, cei care apar în evidenţele fiscale ale imobilului, precum şi plătitorii de impozite.
Toate aceste critici menţionate, care au fixat cadrul judecăţii în apel şi în limitele cărora, în aplicarea principiului tantum devolutum quantwn apellatum, trebuia să aibă loc devoluţiunea judecăţii, au rămas neanalizate de către instanţă.
În felul acesta, decizia din apel care stabileşte că bunului în litigiu îi sunt incidente dispoziţiile unor legi speciale, ceea ce face ca demersul întemeiat pe dreptul comun să fie inadmisibil, este lipsită de argumentele justificative.
Determinarea regimului juridic al unui bun - pentru a putea fi stabilită legea aplicabilă - nu se poate face doar prin luarea în considerare a unor elemente exterioare, decurgând din transmiterea unor cereri sau notificări, ignorându-se probatoriul administrat care, în opinia reclamanţilor, ar fi demonstrat o altă situaţie, motiv pentru care au dedus judecăţii în apel toate aspectele arătate.
Răspunzând printr-un considerent general, fără preocupare pentru o analiză punctuală a criticilor formulate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată, cu încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Or, un asemenea act jurisdicţional afectat de viciul nemotivării se constituie, aşa cum în mod constant s-a afirmat în jurisprudenţa instanţei de contencios european, într-o încălcare a dreptului la un proces echitabil, care presupune "ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare" (Hotărârea Albina c. României, parag. 34, publicată în M.Of. nr. 1049/25.11.2005).
În speţă, confirmând soluţia tribunalului, instanţa de apel nu a examinat în niciun fel problemele esenţiale care se constituiseră în critici şi care vizau tocmai regimul juridic al imobilului (element esenţial, determinant, în considerarea căruia fusese adoptată sentinţa apelată).
Fiind vorba, aşadar, de o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, devine incident în cauză art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ.
În acelaşi timp, modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii.
Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, faţă de cele menţionate anterior, recursul va fi admis iar decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. La reluarea judecăţii, instanţa va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conţină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt şi de drept care să justifice soluţia, determinarea situaţiei de fapt şi pe baza acesteia, stabilirea legii incidente.
- în ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că argumentele dezvoltate în susţinerea acestuia vizează aspecte de fond ale pricinii, legate de deţinerea unui drept actual, de un bun în sensul Convenţiei, de către reclamanţi, ceea ce ar trebui să aibă drept consecinţă admiterea acţiunii în revendicare.
Faţă de aspectul de ordin formal legat de redactarea hotărârii, ce s-a impus examinării cu prioritate în instanţa de recurs, cele care vizează fondul pricinii vor fi avute în vedere la rejudecare (în măsura în care, în urma devoluării fondului, se va constata depăşit impedimentul inadmisibilităţii).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii G.D., F.A.G., F. (fostă S.) A.C. şi F.I.Ş. împotriva Deciziei nr. 87/Ap din 30 septembrie 2033 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 martie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 748/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 338/2014. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
