Raspundere civila delictuala a statului prin institutiile sale (MAPN, MAI, SRI)
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I C IVILĂ
Decizia nr. 191/2014
Dosar nr. 3737/1/2013
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1746 din 19 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 14889.01/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României.
S-a admis în parte acţiunea reclamantei V.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul Român de Informaţii şi Guvernul României şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 RON daune morale.
S-a respins acţiunea împotriva pârâţilor Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, ca neîntemeiată.
Au fost obligaţi pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne la 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I. şi apelanţii-pârâţi Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi internelor, împotriva sentinţei civile nr. 1746 din 19 octombrie 2011 pronunţată în Dosar nr. 14889.01/3/2004 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României.
Prin decizia civilă nr. 3127 din 5 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanta V.I. şi de pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 339A din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti.
Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta V.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâţi pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitenţi, din neglijenţa cărora fiul său a fost împuşcat mortal în ziua de 23 decembrie 1989 de către prepuşi ai acestora; s-a imputat totodată acestor pârâţi şi proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, având drept consecinţă decesul fiului său.
- stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost fiul său;
- stabilirea răspunderii civile a pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuţii juridice ale Statului român, identificarea şi tragerea lor la răspundere penală.
Apărările pârâţilor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin împuşcare, reprezintă probleme de fond şi nu de legitimare procesuală în cauză, şi numai după stabilirea deplină a situaţiei de fapt se poate statua şi asupra calităţii procesuale.
Prin chemarea lor în judecată a pârâţilor, atât în nume propriu cât şi în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împuşcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi pârâţi.
În ceea ce priveşte însă persoanele ţinute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prin împuşcarea fiului său, se constată însă că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la decesul fiului său, a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâţilor, în subordinea celor doi pârâţi fiind atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât şi militari în termen, răspunderea pârâţilor pentru cele două categorii de persoane, aflate în subordine, în calitate de comitenţi, urmând a fi analizată în mod diferit.
Militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând instrucţia militară în interesul unităţii militare.
Militarii în termen pot fi consideraţi prepuşi, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi ai pârâţilor, care au personalitate juridică.
Răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condiţiile unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.
Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducţie logică că împuşcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâţi (cadre active sau militari în termen) însă din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raționamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate.
Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii celor doi pârâţi, în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi.
Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenţi.
Instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei şi nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi aflarea adevărului.
Instanţa de apel a transpus în mod greşit principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor ce au săvârşit fapta nu se datorează celor două ministere.
În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite, existenţa raportului de prepuşenie dintre autorul faptei şi pârâţi, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind evident.
În ce priveşte analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi în nume propriu pentru proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut printr-o motivare sumară că cei doi pârâţi, prin subunităţile de militari au avut ca obiective apărarea sediului T.V.R. şi a zonelor din împrejmuirea T.V.R., şi odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea T.V.R. şi a acestora.
Cum obligaţia de apărare a subunităţilor de militari se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.
Răspunderea celor doi pârâţi, raportat la această stare de fapt nu a fost pe deplin lămurită.
Potrivit susţinerilor reclamantei şi reţinerii instanţei, existenţa vinei celor doi pârâţi, rezidă în aceea că în cadrul unităţilor militare, comandanţii nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului T.V.R. astfel că fiul reclamantei care de altfel şi acesta se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului T.V.R., a fost împuşcat.
Cu privire la acest aspect este de reţinut că instanţa nu a precizat şi nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiţii ale Revoluţiei Române şi nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie şi în ce măsură dispoziţiile puteau prevede intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili specifice acelor evenimente din decembrie 1989.
Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune şi admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale şi convenţionale de determinare a cuantumului daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.
Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire reclamanta V.I., invocând în drept dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de revizuire a invocat că dispozitivul deciziei conţine dispoziţii potrivnice care nu vor putea fi împreună aduse la îndeplinire.
A susţinut revizuienta că admiterea tuturor recursurilor declarate în cauză, atât de reclamantă cât şi de pârâţi, care au susţinut opinii diferite în ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale, conduce la soluţii contradictorii în ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale sub aspectul condiţiilor prevăzute de lege, art. 998-art. 1000 C. civ.
Revizuienta a formulat critici şi în ce priveşte soluţia dată în recurs, respectiv trimiterea spre rejudecare, susţinând că în raport de probele administrate nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare ci modificarea deciziei şi stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul Român de Informaţii au depus întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire motivat de faptul că prin decizia a cărei revizuire se solicită nu s-a soluţionat fondul pretenţiilor deduse judecăţii ci s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cererea de revizuire este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri dată de o instanţă de recurs numai atunci când evocă fondul şi dacă dispozitivul deciziei cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.
Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanţa de recurs, legiuitorul a impus condiţia ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce implică stabilirea unei alte stări de fapt decât cea stabilită în etapele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese dată până în acel moment.
O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa de recurs a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de recurs nu a statuat asupra pretențiilor părților ci a dispus numai completarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt şi în raport de această situaţie să se statueze asupra condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, în raport de temeiurile juridice invocate, urmând a se statua inclusiv asupra calităţii procesuale pasive a fiecărei părţi, în raport de fiecare faptă delictuală, eventual comisă sau omisă.
Admiterea recursului reclamantei reviuziente s-a făcut în considerarea criticilor formulate şi care priveau cuantumul despăgubirilor, şi a căror analiză nu se poate realiza, de asemenea, decât după stabilirea situaţiei de fapt privind angajarea răspunderii civile delictuale.
Numai după soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii şi numai în măsura în care dispozitivul cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce concomitent la îndeplinire (executare) se poate reţine existenţa în cauză a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce în cauză nu se poate reține.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ., a se respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta V.I. împotriva deciziei nr. 3127 din 5 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 8159/1/2012.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2014.
| ← Pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic... | Răspunderea vânzătorului pentru evictiune. Obligarea la... → |
|---|
