Pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobile.
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 182/2014
Dosar nr. 3650/325/2011*
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Timișoara, declinată ulterior Tribunalului Timiş, spre competentă soluționare, reclamantul C.A.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâţii D.G., D.M. şi SC L.D. SRL, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilele situate în Timișoara, Piața U., și str. T.V.
Prin sentinţa civilă nr. 1321 din 25 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 3650/325/2011*, Tribunalul Timiş a luat act de renunţarea la excepţia lipsei procedurii prealabile; a admis excepţia prescripţiei extinctive şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantul C.A.M., în contradictoriu cu pârâţii D.G., D.M. şi SC L.D. SRL.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul C.A.M., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea apelului, s-a invocat, în esenţă, faptul că dreptul la acţiunea în prestaţie tabulară este imprescriptibil, instanţa de fond reţinând, în mod eronat, că prevederile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 ar fi aplicabile speţei de faţă, în condiţiile în care prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din acelaşi act normativ.
Pârâţii intimaţi D.G., D.M. şi SC L.D. SRL au formulat concluzii scrise, solicitând respingerea apelului şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 42A din 25 martie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a constatat nul apelul formulat de reclamantul C.A.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, prin prisma excepţiei nulităţii apelului, a reţinut următoarele:
În conformitate cu art. 287 alin. (1) C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde semnătura, cerinţă prevăzută, sub sancţiunea nulităţii, la alin. (2) al aceluiaşi art. şi care poate fi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit art. 133 alin. (2) C. proc. civ., lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii, iar dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
Curtea a constatat că pârâtul, deşi legal citat pentru a se prezenta în instanţă şi pentru a semna apelul, potrivit prevederilor legale arătate, nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei, depunând la dosar o declaraţie notarială prin care arată că îşi însuşeşte apelul formulat de apărătorul său, R.A.I.M.
Acest înscris nu poate echivala cu complinirea semnăturii, deoarece apelul declarat în cauză a fost introdus pe rolul instanţei de către C.A.M. personal, şi nu prin apărător.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul C.A.M., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut următoarele:
La primul termen de judecată, în apel, s-a învederat instanţei că apelul a fost formulat prin avocat, iar, dintr-o eroare materială, a omis semnarea cererii de apel, eroare/omisiune care se acoperă prin depunerea împuternicirii avocaţiale şi a contractului de asistenţă juridică, instanţa de apel acordând un termen de judecată, până la care apelantul să facă dovada că îşi însuşeşte cererea de apel, punându-le în vedere să depună în acest sens și contractul de asistenţă juridică încheiat, pentru a se putea observa dacă reprezentantul apelantului avea dreptul să formuleze şi să semneze apelul în numele părţii.
La termenul din 15 martie 2013, din cauza faptului că apelantul este cetăţean italian şi locuieşte în Italia, unde îşi desfăşoară activitatea profesională, nu s-a putut prezenta în faţa instanţei pentru semnarea apelului, însă, anterior termenului de judecată, aflându-se în România, s-a prezentat la Biroul Notarial Public B.P., unde a dat o declaraţie notarială, autentificată din 16 martie 2013, prin care declara că îşi însuşeşte apelul formulat, declaraţie pe care a depus-o la dosar.
Chiar dacă, a depus, alături de declaraţia notarială, anterior menţionată, și contractul de asistenţă juridică, din care rezultă cu certitudine că avocatul ales a fost angajat pentru redactarea şi susţinerea apelului, instanţa, limitându-se la dispoziţiile art. 287 alin. (1) C. proc. civ., fără a avea în vedere înscrisurile şi dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 133 alin. (2) C. proc. civ., a concluzionat că înscrisurile nu pot echivala cu complinirea semnăturii.
Or, prin declaraţia notarială, autentificată din 16 martie 2013, apelantul a arătat că îşi însuşeşte apelul formulat prin avocat, iar declaraţia autentificată este asimilată declaraţiei verbale, astfel cum prevede art. 68 alin. (2) C. proc. civ.
Recurentul a mai susținut că motivarea hotărârii, sub aspectul lipsei semnăturii, este de un formalism exagerat, rezultat din greşita interpretare a art. 68 C. proc. civ.; scopul acestei reglementări fiind preîntâmpinarea sesizării instanţei în numele unor persoane, fără ştiinţa acestora, însă, în prezenta speţă, având în vedere şi obiectul acesteia şi toate demersurile făcute de recurent, acestuia i se încalcă dreptul la un proces echitabil şi liberul acces la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cerinţa ca o cauză să fie examinată în mod echitabil trebuie înţeleasă în sensul da a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare. În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar, în sens formal, el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat, însă, față de hotărârea pronunţată în apel, toate aceste drepturi ale recurentului au fost încălcate.
Analizând recursul, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Motivele de recurs se raportează la greșita aplicare și interpretare în concret a dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd aplicarea sancțiunii nulității în ipoteza în care cererea de apel nu cuprinde semnătura părții care a formulat-o, astfel cum se menționează dispozițiile art. 287 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În cauză, se constată că apelantul-reclamant C.A.M. a depus o cerere de apel nesemnată, acesta fiind citat cu menţiunea de a se prezenta în instanță pentru a semna cererea de apel.
Din perspectiva recurentului, această absență a unui element intrinsec al conținutului cererii de apel nu a fost complinită în cauză, prin prezentarea sa, ci prin depunerea unei declaraţii notariale, autentificate din 16 martie 2013, prin care apelantul a arătat în mod expres că îşi însuşeşte apelul formulat prin avocatul ales și prin depunerea contractului de asistență juridică din 30 noiembrie 2012, al cărui obiect îl reprezintă redactarea apelului împotriva sentinţei civile nr. 1321 din 25 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, precum și asistarea și reprezentarea apelantului în fața Curții de Apel Timișoara.
Distingând în mod necesar între excepția lipsei de semnătură și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, distincție care pare ignorată de către apărătorul recurentului, care ar fi trebuit să semneze cererea de apel în virtutea contractului de asistență juridică din 30 noiembrie 2012, care îi conferea această putere, urmează a analiza dacă sancțiunea nulității cererii de apel este necesară și proporțională în cauză, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, dreptul de acces la instanță, invocat ca temei juridic în cuprinsul motivelor de recurs.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006).
În cauză, ingerința în dreptul de acces la instanță al reclamantului constă în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului.
Or, dacă această ingerință este prevăzută de lege, respectiv de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., urmăreşte un scop legitim, respectarea unor formalităţi impuse de lege și buna administrare a justiţiei, Înalta Curtea apreciază că această sancţiune nu era necesară şi proporţională în cauză, pentru următoarele argumente:
Sub un prim aspect, Înalta Curte consideră util să precizeze că, deși în materie civilă instanţa de contencios european a drepturilor omului nu instituie în sarcina statelor contractante obligaţia de a crea instanţe de apel sau de recurs (casaţie), în ipoteza în care statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicţie trebuie să fie efectiv, garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţie fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franţei, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).
În cauza dedusă judecăţii, deși, în mod formal, cererea de apel nu a fost semnată nici de către apelant, nici de către apărătorul ales al acestuia, voința reclamantului de a-și însuși apelul este expresă și este manifestată în formă autentică în fața notarului, astfel încât nu există niciun dubiu că acesta și-a manifestat voința de a declanșa calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe și de a învesti instanța cu soluționarea acesteia.
În acest context, judecătorii apelului ar fi putut să îi impună apărătorului reclamantului să semneze cererea de apel, câtă vreme acesta era împuternicit să o facă, conform contractului de asistență juridică încheiat între părți.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs apelantului reclamant, o vătămare procesuală esenţială, constând în aplicarea sancţiunii nulităţii apelului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său şi de miza sa pentru reclamant, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. nr. 1321 din 25 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, măsură ce nu este necesară în cauză şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul reclamantului de a-şi vedea protejat dreptul pretins.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părţii la un proces echitabil, între care dreptul de acces nu este decât un aspect, este acela al casării deciziei recurate şi continuării judecății căii de atac a apelului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva deciziei nr. 42A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul C.A.M. împotriva deciziei nr. 42A din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza pentru continuarea judecăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2014.
| ← Obligare plată sumă de bani reprezentând preţul achitat,... | Raspundere civila delictuala a statului prin institutiile sale... → |
|---|
