ICCJ. Decizia nr. 1730/2015. Civil

Decizii civile ICCJ 2015

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1730/2015

Dosar nr. 5126/30/2010

Şedinţa publică din 25 iunie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1312 din 16 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5126/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii G.A. şi G.M., în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, şi Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, s-a dispus exproprierea terenului situat în comuna Giarmata având nr. cadastral 402899, identic cu A 1092/1/26/1/2 în suprafaţă de 3249 mp., precum şi consemnarea despăgubirii în cuantum de 133214,43 RON, echivalentul a 31775,22 euro, la C.E.C.B. pe numele reclamanţilor şi al numiţilor S.V.G. şi S.V.I.

Din extrasul CF nr. 402899 Giarmata, depus la fila 92, dos. fond, rezultă că asupra terenului expropriat erau coproprietari reclamanţii şi numiţii S.V.G. şi S.V.I., în cote de 13/23, respectiv, 10/23.

Conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, în cazul în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs de mai multe persoane, acestea se vor consemna pe numele tuturor urmând să fie împărţite potrivit legii civile.

Reclamanţii G.A. şi G.M. au solicitat stabilirea despăgubirii în mod distinct pe numele lor, fapt care nu este posibil având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi menţiunile din cartea funciară din care rezultă că aceştia sunt proprietari ai unei cote ideale din drept, nu asupra unui teren determinat în mod faptic.

Din acest motiv nu este posibilă nici exproprierea separată, aşa cum solicită reclamanţii prin precizarea de acţiune, fila 74 dosar, volumul I, parcela reclamanţilor de 1,3 ha nefiind evidenţiată distinct de parcela expropriată din proprietatea numiţilor S.V.G. şi S.V.I.

În ce priveşte suprafaţa expropriată, reclamanţii au invocat faptul că documentaţia cadastrală care a stat la baza emiterii hotărârii atacate nu respectă documentaţia întocmită în anul 1998 şi avizată de O.C.A.O.T.A., şi modifică coordonatele înscrise în titlul de proprietate cu consecinţa că suprafaţa expropriată este alta decât acea reală, iar cuantumul despăgubirii este esenţial modificat.

Pentru a lămuri aceste aspecte, a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea topografie, expertul desemnat, A.C., arătând că configuraţia suprafeţei expropriate corespunde cu amplasamentul parcelei reclamanţilor, aşa cum acesta rezultă din noul plan parcelar întocmit cu ocazia proiectului de autostradă. Dacă situaţia se raportează la planul cadastral de aplicare a Legii nr. 18/1991, atunci suprafaţa expropriată se suprapune parţial peste amplasamentul parcelei cu nr. cad. A 1092/1/2/6/1 şi parţial peste amplasamentul parcelei cu nr. cad. A 1092/1/27, astfel că suprafaţa expropriată nu poate respecta vecinătăţile din planul Legii nr. 18/1991. Tot expertul a arătat că, cu prilejul lucrărilor de proiectare pentru autostrada Arad - Timişoara, s-a constatat că toate parcelele din tarlaua cu nr. cad. A 1092/1, printre care şi parcela în litigiu, au plus de suprafaţă, drept pentru care a fost realizat un alt plan parcelar. Existenţa acestui surplus de 5400 mp, ar putea constitui aşa-zisa motivaţie tehnică prin care a fost modificată poziţia tuturor parcelelor din sola cu nr. 1092/1/26/1, iar o reconfigurare a parcelelor din solă ar putea fi făcută cu acceptul tuturor proprietarilor.

În speţă, nu există o astfel de posibilitate, ceea ce atrage concluzia că nici această cerere a reclamanţilor nu poate fi admisă, nefiind create cadrul procesual adecvat şi obiectul corespunzător. Prin urmare, chiar dacă s-a modificat amplasamentul terenului reclamanţilor, revenirea la configuraţia iniţială nu este posibilă.

În ce priveşte preţul exproprierii, în speţă, a fost administrată proba prevăzută de Legea nr. 33/1994, rezultând la data întocmirii raportului de expertiză, ce trebuie avută în vedere faţă de dispoziţiile art. 26 din lege, o valoare de 2474 euro pentru terenul expropriat în suprafaţă de 3249 mp Tribunalul a apreciat că din această sumă, în echivalent în lei 11185, trebuie scăzute valorile adăugate aferente procentelor de 10% şi 50%, luate în considerare ca reprezentând taxe notariale pentru procurare altui teren şi vânzarea forţată a terenului. Acestea sunt criterii nu sunt prevăzute de lege şi nici nu se încadrează în descrierea generală a criteriilor legale.

De asemenea, s-a reţinut că nu este cert că persoana expropriată va achiziţiona un alt teren pentru a i se acorda o sumă care să acopere cheltuielile notariale de achiziţionare, astfel că nu se poate vorbi despre daune produse proprietarului.

Cum suma stabilită de comisia de experţi este net inferioară aceleia stabilite prin hotărârea contestată, 2474 euro faţă de 31775 euro, tribunalul a respins şi al treilea petit al acţiunii reclamanţilor, în temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care stabileşte că despăgubirea acordată de instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator.

S-a mai reţinut, că nu se impune nici exproprierea totală a terenului proprietatea reclamanţilor împreună cu S.V.G. şi S.V.I., deoarece din cartea funciară nr. 402775 rezultă că suprafaţa deţinută de aceştia iniţial era de 23.000 mp, astfel că, după preluarea suprafeţei de 3249 mp, suprafaţa rămasă este de 3 ori mai mare decât cea expropriată, fapt ce duce la concluzia că reclamanţii pot folosi şi exploata acest teren în condiţii normale, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, instanţa de fond a respins cererea de efectuare a unei noi expertize evaluatorii, cu motivarea că actele de vânzare cumpărare invocate de reclamanţi priveau terenuri situate în zona construibilă şi nu similară cu zona în care se află terenul reclamanţilor, şi că elementele de comparaţie utilizate de experţi sunt conforme Standardelor Internaţionale de Evaluare, iar raportul de evaluare întocmit de P.F. în luna decembrie 2008 nu a făcut obiectul raportului de expertiză, astfel că reclamanţii nu au dovedit cultivarea terenului.

Prin Decizia civilă nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, cu consecinţa respingerii excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009, şi s-a respins apelul declarat de reclamanţii G.A. şi G.M. împotriva sentinţei primei instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu privire la excepţia de nelegalitate, curtea a pus în discuţia părţilor, la termenele de judecată din 16 octombrie 2014 şi din 13 noiembrie 2014, excepţiile lipsei de interes şi cea a inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, raportat la specificul acţiunii civile învestitoare de instanţă.

Curtea, cu titlu preliminar şi în raport cu art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, coroborat cu art. 137 C. proc. civ., s-a pronunţat iniţial asupra excepţiei de nelegalitate invocată de către reclamanţii - apelanţi, din perspectiva excepţiilor lipsei de interes, respectiv, a inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, în contextul promovării unei acţiuni civile în baza art. 9 din Legea nr. 198/20014 coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, republicată.

Astfel, curtea a constatat că primordială în ordinea de analiză a excepţiilor este cea a inadmisibilităţii, excepţiei care reprezintă un fine de neprimire, dirimant şi absolut, prin raportare în cazul particular la principiul "electa una via, non datur recursus ad alteram".

În acest sens, în acord şi cu jurisprudenţa relevantă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curtea a constatat că invocarea de către reclamanţii - apelanţi, pentru prima dată în apel, a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, este inadmisibilă, constatare care va exclude mai apoi analiza excepţiei lipsei de interes.

Astfel, curtea a constatat că reclamanţii au investit iniţial şi exclusiv instanţa civilă a Tribunalului Timiş cu o acţiune având ca obiect atât revocarea Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, cât şi emiterea unei noi hotărâri, care să cuprindă însă o altă suma cu titlu de despăgubiri, scopul real urmărit de către reclamanţi în mod explicit fiind acela de a obţine un cuantum superior al despăgubirilor pentru suprafaţa de teren expropriată, temeiul de drept indicat explicit de reclamanţi fiind art. 9 din Legea nr. 198/2014 coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, republicată.

Or, în condiţiile existenţei şi utilizării unei căi de atac/contestaţie specifică, particulară, prevăzută prin lege specială în materie, cum este Legea nr. 198/2014, reclamanţii nu mai pot uza, în cadrul aceluiaşi litigiu, concomitent şi de calea oferită de normele procedurale ale Legii contenciosului administrativ şi fiscal, câtă vreme se urmăreşte acelaşi scop, respectiv, revocarea Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi emiterea unei noi hotărâri, care să cuprindă însă o altă sumă cu titlu de despăgubire, obiectivul real urmărit de către reclamanţi, în ambele proceduri, fiind acela de a obţine un cuantum superior al despăgubirilor pentru suprafaţa de teren expropriată.

Cu privire la fondul cauzei, respectiv, raportat la criticile reclamanţilor formulate prin memoriul de apel, curtea, în temeiul art. 282 şi urm. C. proc. civ., raportat la art. 296 C. proc. civ., a constatat că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, curtea a constatat că prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, s-a dispus exproprierea terenului situat în comuna Giarmata având nr. cadastral 402899, identic cu A 1092/1/26/1/2 în suprafaţă de 3249 mp., precum şi consemnarea despăgubirii în cuantum de 133214,43 RON, echivalentul a 31775,22 euro, la C.E.C.B. pe numele reclamanţilor şi al numiţilor S.V.G. şi S.V.I..

Curtea a constatat că deşi este reală în principiu susţinerea apelanţilor cu privire la caracterul legatului cu titlu particular, ai cărui beneficiari sunt reclamanţii G., totuşi dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 7/1996, în forma existentă la data dobândirii dreptului prin succesiune, prevedeau că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune, dar aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele.

Însă, reclamanţii G. sunt înscrişi în CF în indiviziune cu familia S. şi nu au uzat de dispoziţiile art. 33 din aceeaşi lege

Curtea a mai reţinut, că potrivit art. 31 din Legea nr. 7/996, cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară, iar potrivit art. 32 lit. b) din lege, efectul de opozabilitate al înscrierilor este inoperant cu referire la restricţiile aduse dreptului de proprietate prin raporturile de vecinătate, expropriere sau prin prevederi legale privind protecţia ecologică, sistematizarea localităţilor şi alte asemenea aspecte.

S-a reţinut, asemenea tribunalului, că, potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 198/2004, în cazul în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs de mai multe persoane, acestea se vor consemna pe numele tuturor, urmând să fie împărţite potrivit legii civile.

Or, reclamanţii G.A. şi G.M. au solicitat stabilirea despăgubirii în mod distinct pe numele acestora, cerere care nu este posibil de realizat, având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi menţiunile din cartea funciară din care rezultă că aceştia sunt proprietari ai unei cote ideale din drept nu asupra unui teren determinat în mod faptic, nefiind posibilă nici exproprierea separată, aşa cum solicită reclamanţii prin precizarea de acţiune de la fila 74 dosar, volumul I, parcela reclamanţilor de 1,3 ha nefiind evidenţiată distinct de parcela expropriabilă din proprietatea numiţilor S.V.G. şi S.V.I.

În ce priveşte suprafaţa expropriată, reclamanţii au invocat faptul că documentaţia cadastrală care a stat la baza emiterii hotărârii atacate nu respectă documentaţia întocmită în anul 1998 şi avizată de O.C.A.O.T.A., şi că aceasta modifică coordonatele înscrise în titlul de proprietate cu consecinţa că suprafaţa expropriată este alta decât cea reală, iar cuantumul despăgubirii este esenţial modificat.

Curtea a constatat însă că pentru lămurirea acestor aspecte a fost administrată proba cu expertiză în specialitatea topografie, expertul A.C. concluzionând că întreaga configuraţie a suprafeţei expropriate corespunde cu amplasamentul parcelei reclamanţilor, aşa cum acesta rezultă din noul plan parcelar întocmit cu ocazia proiectului de autostradă.

Prin raportare la planul cadastral de aplicare a Legii nr. 18/1991, suprafaţa expropriată se suprapune parţial peste amplasamentul parcelei cu nr. cad. A 1092/1/2/6/1 şi parţial peste amplasamentul parcelei cu nr. cad. A 1092/1/27, iar aceasta nu poate respecta vecinătăţile din planul Legii nr. 18/1991, dar acelaşi expert a arătat că pe parcursul efectuării lucrărilor de proiectare pentru autostrada Arad-Timişoara s-a constatat că toate parcelele din tarlaua cu nr. cad. A 1092/1, printre care şi parcela în litigiu, au plus de suprafaţă, drept pentru care a fost realizat un alt plan parcelar.

Existenţa acestui surplus de 5400 mp, ar putea constitui aşa-zisa motivaţie tehnică prin care a fost modificată poziţia tuturor parcelelor din sola cu nr. 1092/1/26/1, iar o reconfigurare a parcelelor din solă ar putea fi făcută cu acceptul tuturor proprietarilor.

Curtea a fost de acord cu raţionamentul tribunalului potrivit căruia în cauză nu există o astfel de posibilitate, ceea ce a atras concluzia că nici această cerere a reclamanţilor nu poate fi admisă, nefiind create cadrul procesual adecvat şi obiectul corespunzător. Prin urmare, chiar dacă s-a modificat amplasamentul terenului reclamanţilor, revenirea la configuraţia iniţială nu este posibilă decât printr-un eventual litigiu colectiv în care să fie împricinaţi toţi proprietarii terenurilor din zona limitrofă.

În ce priveşte cuantumul despăgubirii, ca preţ al exproprierii, în speţă a fost administrată proba prevăzută de Legea nr. 33/1994, rezultând, la data întocmirii raportului de expertiză de la instanţa de fond, o valoare de 2474 euro pentru terenul expropriat în suprafaţă de 3249 mp.

Tribunalul a apreciat că din această sumă, în echivalent în lei 11185, trebuie scăzute valorile adăugate aferente procentelor de 10% şi 50%, luate în considerare ca reprezentând taxe notariale pentru procurarea altui teren şi vânzarea forţată a terenului. Acestea sunt criterii care nu sunt prevăzute de lege şi nici nu se încadrează în descrierea generală a criteriilor legale, respectiv, preţul de vânzare a imobilelor în zonă şi daunele produse proprietarului. Exproprierea este o posibilitate legală a statului de a prelua imobile cu plata unei despăgubiri, astfel că pentru această operaţiune nu se pot percepe sume în plus, care exced cadrului legal al instituţiei menţionate. De asemenea, s-a reţinut că nu este cert că persoana expropriată va achiziţiona un alt teren pentru a i se acorda o sumă care să acopere cheltuielile notariale de achiziţionare, astfel că nu se poate vorbi despre daune produse proprietarului.

Toate aceste argumente ale instanţei de fond au fost însuşite şi de curte, în raport cu concluziile majoritare ale noii expertize efectuate în apel de către experţii judiciari T. şi O..

Cu privire la valoarea de piaţă a terenului de 3249 mp, expropriat de la reclamanţi, în noua expertiză tehnică judiciară efectuată în apel, folosindu-se la indicaţiile instanţei de apel strict metoda comparaţiei directe, potrivit dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, suma stabilită cu majoritate de comisia de experţi este, de asemenea, net inferioară aceleia stabilite prin hotărârea contestată, fiind de 1267 euro sau 5633 lei, faţă de 31775 euro, cât a oferit şi consemnat Statul prin hotărârea contestată.

Cu privire la opinia majoritară a experţilor T.D. şi O.Z., curtea a însuşit-o şi a valorificat-o în întregime, dat fiind faptul că aceştia au utilizat strict metoda comparaţiei directe cu terenuri extravilane, deci, de aceeaşi categorie de folosinţă şi din acelaşi perimetru administrativ, rezultând o valoare de 0,39 euro sau 1,74 lei pe metrul pătrat.

Curtea a constatat, de asemenea, că se impune a se preciza că opinia separată a expertului judiciar Roşu, prin care acesta a stabilit o despăgubire de 39767,76 euro pentru terenul în suprafaţă de 3249 mp, respectiv, 12,24 euro/mp, nu poate fi primită şi valorificată, deoarece modul de determinare a acestui preţ s-a făcut prin alte metode şi criterii decât cele permise de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, acest expert folosind ca referinţă doar două contracte de vânzare - cumpărare vizând terenuri din altă categorie decât cel al reclamanţilor şi, totodată, a recurs pentru determinare cuantumului despăgubirii nu la valoarea de piaţă efectivă, ci la o valoare stabilită într-o altă cauză, soluţionată prin Decizia civilă nr. 529/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără nicio legătură cu prezenta speţă.

În acelaşi context, curtea a mai constatat că, faţă de caracteristicile imobilului supus exproprierii-arabil în extravilan, fără utilităţi, imobilul expropriat a fost corect analizat şi evaluat de către expropriatorul Statul Român, potrivit destinaţiei actuale a acestuia şi nu potrivit unei destinaţii probabile, viitoare şi incerte, sens în care compararea imobilului nu poate fi făcută decât cu imobile de acelaşi fel, respectiv, extravilane agricole şi nu cu imobile aflate în intravilanul localităţii.

Dintr-o perspectivă similară, cu privire la cuantumul indemnizaţiei de despăgubire, curtea a constatat, de asemenea, că abordarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu diferă de cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte rezonabilitatea şi proporţionalitatea sumei acordate drept despăgubire.

Concluzionând, curtea a constatat că este necesar să fie întrunit un set de criterii, respectiv: amplasament, destinaţia la momentul evaluării, categoria localităţii, poziţionarea faţă de localitate şi de căile de acces, echiparea edilitară, utilităţi existente, restricţii de folosire, şi observarea unei eventuale perspective de dezvoltare viitoare, dar concretă şi nu ipotetică.

În aceste circumstanţe, curtea a constatat că tribunalul a respins justificat şi al treilea capăt de cerere al acţiunii reclamanţilor, în temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care stabileşte că despăgubirea acordată de instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator.

În sfârşit, curtea a constatat că tribunalul a decis corect că nu se impune nici exproprierea totală a terenului proprietatea reclamanţilor împreună cu S.V.G. şi S.V.I., deoarece din cartea funciară nr. 402775 rezultă că suprafaţa deţinută de aceştia iniţial era de 23000 mp, astfel că după preluarea suprafeţei de 3249 mp, suprafaţa rămasă este de 3 ori mai mare decât cea expropriată, fapt ce duce la concluzia că reclamanţii pot folosi şi exploata acest teren în condiţii normale potrivit destinaţiei de teren agricol extravilan, cum este atestat în evidenţele de CF, iar în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, şi că, în privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată pentru prima oară în apel, pe calea întâmpinării, de către Comisia Locală Giarmata de aplicare a Legii nr. 198/2004, aceasta nu poate fi invocată în această manieră, câtă vreme această parte nu a formulat apel, în condiţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ., şi, în plus, în raport cu soluţia pronunţată, aceasta parte intimată nu este prejudiciată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, în baza art. 281² C. proc. civ., a admis cererea formulată de petenţii G.A. şi G.M.; a completat dispozitivul Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5126/30/2010, în sensul că a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate şi în raport cu Procesul-verbal nr. 92 din 17 martie 2010 şi a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, şi a respins în rest cererea, reţinând, în esenţă, următoarele;

Prin cererea înregistrată la această instanţa sub nr. 5126/30/2010, la data de 20 ianuarie 2015, petenţii G.A. şi G.M. au solicitat completarea Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5126/30/2010, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 281² C. proc. civ.

Petenţii au susţinut că este necesar să se pronunţe şi asupra Hotărârii de acordare a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010, apoi asupra Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 emisa de către C.N.A.D.N.R., precum şi asupra excepţiei de nelegalitate a Procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010 şi a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010

Petenţii au arătat că atât Hotărârea de acordare a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010, cât şi Decizia nr. 407 din 19 mai 2009 emisă de către C.N.A.D.N.R., Procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010 şi Hotărârea de revocare nr. 2 din 17 martie 2010 sunt acte administrative emise de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Consiliului Local Giarmata, constituirea comisiei şi metodologia de funcţionare a acesteia fiind reglementate de art. 6 din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile de construcţie de drumuri de interes naţional şi de Hotărârea nr. 434 din 8 aprilie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile de construcţie de drumuri de interes naţional.

Verificând componenţa comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 Giarmata, constituita conform Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 şi care a întocmit Hotărârea nr. 76 bis din 17 martie 2010, Procesul verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010 şi Hotărârea de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, s-a constatat că alături de ceilalţi membri ai comisiei au participat din partea expropriatorului C.N.A.D.N.R. avocaţii P.V. şi P.M.T., persoane care sunt soţ şi soţie.

Având în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 5 pct. 12 din Hotărârea nr. 434/2009 pentru legalitatea întrunirii comisiei constituite pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 este obligatorie prezenţa celor doi reprezentanţi, persoane cu pregătire juridică, din partea expropriatorului, înseamnă că deciziile luate de comisie trebuie validate prin votul valabil exprimat al ambilor reprezentanţi. per a contrario, dacă din partea expropriatorului votul cel puţin al unuia dintre reprezentanţi lipseşte sau este viciat, actele întocmite de către comisie sunt nelegale.

Or, cei doi reprezentanţi ai comisiei în cauză sunt soţi, iar din contractul de finanţare depus la dosarul cauzei, document ce reprezintă temeiul dobândirii calităţii de reprezentant al expropriatorului urmare a unei derulări de licitaţie publică, rezultă faptul că aceasta calitate a fost atribuită doar av. P.M.T., încheindu-se contractul de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 111/2593/1 din 21 august 2008. Din cuprinsul documentului nu rezultă nicio referinţă la calitatea atribuită av. P.V.

Prin urmare, calitatea acestuia de membru şi semnatar al actelor a căror nelegalitate s-a invocat este una de facto ce nu se fundamentează pe un act de învestitură publică şi este natură a invalida toate actele semnate în calitatea arogată.

S-a conchis că cei doi reprezentanţi de format juridic ai expropriatorului, membri ai comisiei în speţă, soţii P., se afla în conflict de interese, întrucât participă în cadrul aceleaşi comisii, având interese personale de natură să influenţeze exercitarea imparţială şi obiectivă a atribuţiilor de decizie publică.

Curtea, analizând cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dos. cu nr. 5126/30/2010, în raport cu motivele invocate şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 281² C. proc. civ., a constatat că această cerere este parţial întemeiată.

Astfel, Curtea a constatat că pe parcursul soluţionării apelului formulat de către reclamanţii G.A. şi G.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 5126/30/2010, reclamanţii au invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii de acordare a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010, apoi a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 emisă de către C.N.A.D.N.R., precum şi a Procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010, respectiv, a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010.

Prin Decizia civilă nr. 194 din 11 decembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, cu consecinţa respingerii excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 şi, pe fond, a respins apelul declarat de reclamanţii G.A. şi G.M. împotriva sentinţei primei instanţe.

În ceea ce priveşte strict cererea de completare, Curtea a constatat că s-a pronunţat exhaustiv cu privire la excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, reţinând că această excepţie reprezintă un fine de neprimire, dirimant şi absolut, prin raportare în cazul particular la principiul "electa una via, non datur recurs ad alteram".

În acest sens, în acord şi cu jurisprudenţa relevantă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a constatat că invocarea de către reclamanţii-apelanţi, pentru prima dată în apel, a excepţiei de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 este inadmisibilă, constatare care va exclude mai apoi analiza excepţiei lipsei de interes.

Astfel, s-a constatat că reclamanţii au investit iniţial Tribunalul Timiş cu o acţiune având ca obiect şi scop atât revocarea Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, cât şi emiterea unei noi hotărâri, care să cuprindă însă o altă sumă cu titlu de despăgubiri, scopul real urmărit de către reclamanţi în mod explicit fiind acela de a obţine un cuantum superior al despăgubirilor pentru suprafaţa de teren expropriată, temeiul de drept indicat explicit de reclamanţi fiind art. 9 din Legea nr. 198/2014, coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, republicată.

Or, în condiţiile existenţei şi utilizării unei căi de atac/contestaţie specifică, particulară, prevăzută prin legea specială în materie, cum este Legea nr. 198/2014, reclamanţii nu mai pot uza, în cadrul aceluiaşi litigiu, concomitent, şi de calea oferită de normele procedurale ale legii contenciosului administrativ şi fiscal, câtă vreme se urmăreşte acelaşi scop, respectiv revocarea Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi emiterea unei noi hotărâri, care să cuprindă însă o altă suma cu titlu de despăgubiri, obiectivul real urmărit de către reclamanţi în ambele proceduri fiind acela de a obţine un cuantum superior al despăgubirilor pentru suprafaţa de teren expropriată.

Altfel spus, aşa cum a afirmat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia civilă nr. 1927/2008, ca rezultat al unei jurisprudenţe constante, în interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reglementează modul în care partea poate uza de excepţia de nelegalitate, ca mod de apărare în cadrul unui proces, nelegalitatea unui act administrativ cu caracter individual, aşa cum este şi Hotărârea nr. 76 bis din prezenta speţă, nu poate fi invocată şi pe calea acţiunii directe de fond subsumată dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994, republicată şi, pe cale incidentală, în acelaşi timp, pe calea Legii nr. 554/2004, câtă vreme scopul urmărit de către reclamanţi este identic în ambele demersuri, şi anume: revocarea Hotărârii nr. 76 bis, emiterea unei noi hotărâri şi majorarea cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat în suprafaţă de 3249 mp.

S-a concluzionat, că, chiar dacă cererea petenţilor nu se încadrează în tiparul art. 281² C. proc. civ., pentru acurateţe este nimerit a se indica că excepţia de inadmisibilitate invocată şi reţinută de curte se răsfrânge şi asupra Procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010, precum şi asupra Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş, a încheierii din 4 decembrie 2014, a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, şi a Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, au declarat recurs reclamanţii G.A. şi G.M.

Prin recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţată de instanţa de apel în dos. nr 5126/30/2010, reclamanţii au arătat că prin această decizie s-a respins excepţia de nelegalitate invocată asupra Procesului-verbal nr. 92 din 17 martie 2010, cât şi a Hotărârii de revocare nr 2 din 17 martie 2010 întocmite de către intimata Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata; că soluţia instanţei de apel prin care s-au respins excepţia de nelegalitate este nelegală, întrucât această excepţie formulată de către reclamanţi, în cadrul unui proces ce vizează o contestaţie formulată în calitate de coproprietari coindivizari cu numiţii S.G. şi S.I. asupra unei parcele de teren în suprafaţa totala de 23000 mp, trebuia dezbătută în contradictoriu cu toţi coproprietarii.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 33/1994, instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva actelor comisiei de aplicare a măsurii expropriere este obligată să citeze în cauză toţi coproprietarii care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate, iar judecarea excepţiilor invocate de către reclamanţi, în cursul soluţionării contestaţiei, se face în contradictoriu cu toţi coproprietarii şi nu în contradictoriu numai cu emitenţii actului.

Sub acest aspect, s-a arătat că se impune casarea hotărârii judecătoreşti cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea stabilirii cadrului procesual corect, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 33/1994.

S-a mai arătat, că instanţa de apel învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Procesului-verbal nr. 92 din 17 martie 2010 şi a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010 întocmite de către intimata Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, nu s-a pronunţat asupra motivului privind conflictul de interese invocat de reclamanţi cu privire la participarea a doi membrii ai comisiei ce a adoptat hotărârea contestată aflaţi în stare de incompatibilitate şi asupra faptului că unul dintre membrii comisiei nu justifică calitatea de membru fundamentată pe un act de învestitură publică.

Având în vedere faptul că membrii comisiei P.V. şi P.M.T., sunt soţ şi soţie, şi că prin participarea comună la lucrările unei comisii în care decizia se ia pe baza de majoritate de vot, iar votul lor este decisiv (ca reprezentanţi ai expropriatorului), toate actele administrative ce emană de la respectiva comisie sunt viciate.

Conform art. 5 alin. (9) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, se stabileşte componenţa comisiei de acordare a despăgubirilor pentru proprietăţile expropriate, prevăzându-se că expropriatorul va fi reprezentat de doi reprezentanţi cu calificare juridică.

Conform pct. 12 din art. 5 din acelaşi act normativ, este obligatorie prezenţa celor doi reprezentanţi ai expropriatorului, astfel că hotărârile emise de către o comisie constituită cu participarea unei persoane care nu îşi justifică calitatea de reprezentant al expropriatorului, precum şi cu participarea a doi membrii care se află în raporturi de căsătorie sunt nule.

De asemenea, au mai arătat că, dacă Înalta Curte va aprecia că este competentă să soluţioneze calea de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată excepţia de nelegalitate a Hotărârii de acordare a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a Deciziei nr 407 din 19 mai 2009 emise de către C.N.A.D.N.R., solicită admiterea criticilor formulate şi constatarea nelegalităţii tuturor actelor administrative invocate de aceştia, întrucât interesul reclamanţilor de a invoca excepţia de nelegalitate a acestor acte constă în faptul că prin actele contestate comisia le-a încălcat atât dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire, cât şi în faptul că aceeaşi comisie, într-o componenţă nestatutară, le-a încălcat dreptul constituţional la proprietate prin nerespectarea pct. 5.4 şi 12 din Ordinul Ministerului Administraţiei Publice nr. 534/2001 privind aprobarea Normelor Tehnice pentru introducerea cadastrului general, cu privire la păstrarea formei, a configuraţiei şi a suprafeţei parcelei expropriate

Art. 79 din Legea nr. 161/2003 prevede că funcţionarul public este în conflict de interese dacă participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care au calitatea de soţ sau ruda de gradul I, iar recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, art. 13, prevede: "Conflictul de interese se naşte în situaţia în care un funcţionar public are un interes personal de natură să influenţeze sau să pară a influenţa asupra exercitării imparţiale şi obiective a funcţiilor sale publice".

S-a conchis, că, faţă de prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că cei doi reprezentanţi de format juridic ai expropriatorului membrii ai comisiei, în speţă, soţii P., se află în conflict de interese, întrucât participă în cadrul aceleaşi comisii având interese personale de natură să influenţeze exercitarea imparţială şi obiectivă a atribuţiilor de decizie publică, şi că implicarea membrilor Comisiei, printre care şi a soţilor P., nu se limitează doar la atribuţii administrative ulterioare efectuării expertizei evaluatoare a despăgubirilor, ci şi în luarea deciziei de aprobare a cuantumului despăgubirilor, a stabilirii întinderii suprafeţei expropriate, precum şi a suprafeţei rămase după expropriere, astfel că pentru respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor şi pentru tratarea echitabilă şi nediscriminatorie a acestora, se impune admiterea excepţiilor de nelegalitate şi excluderea actelor a căror nelegalitate s-a invocat.

Reclamanţii G.A. şi G.M. au declarat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5126/30/2010 de Tribunalul Timiş şi a Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, împreuna cu încheierea de şedinţa din 4 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5126/30/2010.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au arătat că instanţele de fond şi de apel s-au pronunţat într-un cadru procesual incorect, fără a cita, conform art. 22 din Legea nr. 33/1994, toţi coproprietarii coindivizari, deşi dispoziţia legală era una imperativă (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Instanţa de fond, precum şi instanţa de apel au fost investite cu soluţionarea unei contestaţii formulate de către reclamanţi, în calitate de coproprietari coindivizari cu numiţii S.G. şi S.I., asupra unei parcele de teren în suprafaţa de 23000 mp, din care reclamanţii deţineau o cotă indiviză de 13/23 părţi, iar familia S. deţinea o cotă indiviză de 10/23 părţi.

În ambele hotărâri judecătoreşti, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au argumentat că reclamanţii G. sunt coproprietari asupra imobilului în litigiu cu numiţii S.G. şi S.I., motiv pentru care orice despăgubiri s-ar acorda acestea pot fi consemnate numai pe numele tuturor coproprietarilor, urmând ca ulterior acestea să fie împărţite conform legii civile. De asemenea, instanţele de fond şi de apel au abordat suprafaţa de teren expropriată din patrimoniul comun al reclamanţilor G. şi al coindivizarilor S., însă drepturile supuse judecaţii au fost exclusive ale reclamanţilor.

Cu toate acestea, litigiul declanşat cu privire la despăgubirile aferente suprafeţei de teren expropriate de la toţi coproprietarii coindivizari a fost soluţionat numai în raport cu familia G..

Conform art. 9 din Legea nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, raportat la art. 22 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauze de utilitate naţională, persoanele nemulţumite de cuantumul despăgubirii acordate se pot adresa instanţei de judecată care va dispune citarea în cauză a tuturor proprietarilor sau, după caz, a posesorilor, a altor titulari de drepturi reale sau a oricăror alte persoane cunoscute care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate.

Conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care una sau mai multe părţi titulare de drepturi reale asupra imobilelor, deşi legal citate, nu s-au prezentat, instanţa va putea hotărî în lipsă.

Conform art. 129 C. proc. civ., judecătorul cauzei are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; el va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.

În speţa de faţă, deşi din extrasele de carte funciară, din hotărârea şi procesele verbale de expropriere a rezultat că suprafaţa de 3249 mp, teren, expropriată, era în proprietatea comună a soţilor G. şi a soţilor S., nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au introdus în cauză titularii drepturilor reale asupra terenului, respectiv, pe coindivizarii S.G. şi S.I., aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 22 şi art. 24 din Legea nr. 33/1994.

Sub acest aspect, s-a concluzionat că se impune casarea ambelor hotărâri judecătoreşti cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea stabilirii cadrului procesual corect, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 33/1994.

Instanţa de apel, învestită fiind cu o cerere de revocare a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, argumentată prin emiterea ei de către o comisie nelegal constituită, motivul de nelegalitate fiind conflictul de interese al celor doi membri P.V. şi P.M.T., a pronunţat o hotărâre lipsită de motivare şi cu o motivare contradictorie asupra excepţiilor invocate, potrivit art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., convertite în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că în faţa instanţei de apel reclamanţii G.A. şi G.M. au invocat, la termenul din 5 iunie 2014, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 privind stabilirea despăgubirilor, a Procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010 şi a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010.

Ulterior, reclamanţii au precizat în faţa instanţei de apel că, în ceea ce priveşte contestarea Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, privind stabilirea despăgubirilor, demersul lor judiciar are caracterul unei forme de apărare, solicitându-se revocarea sa.

Prin înscrisul denumit "Concluzii Scrise", depus la termenul din 13 noiembrie 2014, Ministerul Public prin reprezentantul său, procuror B.E., a achiesat la excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 privind stabilirea despăgubirilor şi a invocat, la rândul său, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 emisă de Directorul General al C.N.A.D.N.R. SA, de numire a Comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, jud. Timiş.

În motivarea excepţiilor de nelegalitate invocate, atât reclamanţii, cât şi Ministerul Public, prin reprezentantul său, au invocat faptul că nelegalitatea actelor vizate constă în aceea că în cadrul comisiei constituite participă două persoane (P.V. şi P.M.T.), şot şi soţie, aflate în relaţii prohibite de lege, precum şi faptul că unul din membrii comisiei, P.V., nu a prezentat un act de învestitură publică, fapt care să justifice calitatea acestuia de a participă la vot, ceea ce este de natură a invalida toate actele semnate în calitatea arogată.

Instanţa de apel a respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 privind stabilirea despăgubirilor formulată de reclamanţi, cu motivarea că prin contestaţia formulată părţile au achiesat la o cale de atac, neputând exercita concomitent două căi de atac împotriva aceluiaşi act juridic "electa una via, non datur recursus ad alteram".

În acest mod, instanţa de apel s-a pronunţat numai cu privire la calea de atac formulata de reclamanţi împotriva Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 de stabilire a despăgubirilor, fără a decide şi asupra nelegalităţii Procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010 şi a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, formulate de aceştia, şi fără a decide asupra excepţiei de nelegalitate invocate de Ministerul Public asupra Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 emisă de Directorul General al C.N.A.D.N.R. SA, de numire a comisiei de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, jud. Timiş.

Chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, în motivarea deciziei aceasta nu a abordat motivul conflictului de interese născut prin participarea celor doi soţi în cadrul aceleaşi comisii şi prin faptul că unul din membrii comisiei nu îşi motivează calitatea de a fi semnatarul unui act de învestitură publică.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa de apel, deşi investită cu soluţionarea unor demersuri judiciare promovate atât de către reclamanţi, cât şi de către Ministerul Public la care niciodată nici una din părţi nu a renunţat, a interpretat în mod greşit actele juridice deduse judecaţii, fie omiţând a se pronunţa asupra acestora, fie schimbând natura acestora din excepţii de nelegalitate în apărări de fond, iar ulterior nu a mai motivat pentru ce argument a respins apărările reclamanţilor.

De asemenea, s-a arătat că, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, în cuprinsul Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014, instanţa de apel a apreciat că excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 este inadmisibilă, ca excepţie de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, întrucât obiectul acţiunii cu care a fost investită instanţa este acela al revocării Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, însă a omis ca prin decizie să analizeze motivele pentru care reclamanţii au contestat nu numai Hotărârea nr. 76 bis, ci şi celelalte acte administrative.

Conform art. 5 alin. (9) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, componenţa comisiei de acordare a despăgubirilor pentru proprietăţile expropriate se stabileşte prevăzându-se că expropriatorul va fi reprezentat de doi reprezentanţi cu calificare juridică. Conform pct. 12 din art. 5 din acelaşi act normativ, este obligatorie prezenţa celor doi reprezentanţi ai expropriatorului, iar hotărârile emise de către o comisie constituită cu participarea unei persoane care nu îşi justifică calitatea de reprezentant al expropriatorului, în condiţiile în care legiuitorul a impus participarea obligatorie a celor doi reprezentanţi ai expropriatorului, sunt nule.

S-a mai arătat, că, în situaţia în care Înalta Curte apreciază că este competentă a soluţiona calea de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată excepţia de nelegalitate a Hotărârii de acordare a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a Deciziei nr. 407 din 19 mai 2009 emise de către C.N.A.D.N.R. solicită să se admită criticile formulate şi să se constate nelegalitatea celor două acte contestate, întrucât interesul reclamanţilor de a invoca excepţia de nelegalitate a celor două acte constă în faptul că prin acestea comisia le-a încălcat atât dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire, cât şi în faptul că aceeaşi comisie, într-o componenţă nestatutară, le-a încălcat dreptul constituţional la proprietate prin nerespectarea pct. 5.4 şi 12 ale Ordinului Ministerului Administraţiei Publice nr. 534/2001 privind aprobarea Normelor Tehnice pentru introducerea cadastrului general, cu privire la păstrarea formei, a configuraţiei şi a suprafeţei parcelei expropriate.

Interesul practic de a solicita constatarea nelegalităţii Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi a celorlalte acte emise de comisie constă în aceea că, în momentul în care se înlătura actele juridice emise de comisia nestatutar constituită, instanţa de judecată urmează să stabilească valoarea despăgubirilor pornind de la cuantumul stabilit de către expertul R.C., sigurul raport de expertiză obiectiv şi imparţial.

Conform art. 5 alin. (6) din Hotărârea nr. 434/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, comisia constituită are obligaţia de a verifica elementele de identificare a imobilului pentru care se solicită despăgubirea, respectiv, numărul cadastral, suprafaţa, unitatea administrativ-teritorială în care se situează imobilul.

În situaţia de faţă, comisia constituită în baza Deciziei nr. 407/2009 a C.N.A.D.N.R. nu este statutară şi nu a verificat elementele de identificare ale imobilului expropriat, încălcând astfel prevederile Ordinului M.A.P. nr. 534/2001.

De asemenea, s-a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 raportate la dispoziţiile art. 26 alin. (2) şi art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin Decizia din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale a fost admisă, cu unanimitate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, raportate la cele ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, constatând că prevederile art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale.

Atât instanţa de apel, cât şi experţii aveau obligaţia, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, să ţină seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobile de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, iar conform art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ, dacă expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi din teren, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia în raport cu situaţia reală dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar dispunând exproprierea totală.

În situaţia de faţă, instanţa nu a respectat dispoziţia legală care impune modul de calculare a despăgubirilor în raport de imobilele de acelaşi fel şi din aceeaşi unitate administrativă, întrucât imobilele comparabile avute în vedere de instanţa de apel se afla situate în alte zone mult mai îndepărtate de coridorul autostrăzii, sunt imobile care au fost tranzacţionate între membrii de familie cu preţuri inferioare celor obligatorii prin Camera Notarilor şi, mai mult, sunt de categorie de folosinţă net inferioară terenului reclamanţilor.

Deşi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede modul de calcul a despăgubirilor pornindu-se de la preţurile practicate la imobilele învecinate, în baza dovezilor pe care le-au prezentat părţile, instanţa de apel în mod greşit a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert R.C., care a luat în comparaţia directă preţul/mp, de teren stabilit conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 529 din 7 februarie 2013, decizie care a fost emisă pentru terenuri aflate în aceeaşi zonă agricolă din extravilanul comunei Giarmata cu terenul care fac obiectul prezentei cauze (12,24 euro/mp).

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel prin care a fost respinsă cererea reclamanţilor de expropriere totală este nelegală, întrucât ambele instanţe de judecata au încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (ultim din Legea nr. 33/1994, care conferă instanţei abilitatea de a aprecia în raport cu situaţia reală dacă exproprierea în parte este sau nu posibilă.

S-a conchis, că în speţa de faţă, instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au respins cererea reclamanţilor de expropriere totală doar sub argumentul că suprafaţa rămasă este de 3 ori mai mare decât cea expropriată, fără, însă, a avea în vedere situaţia reală potrivit căreia parcela rămasă are o singură latură de acces la drumul de exploatare.

Examinând recursurile declarate de reclamanţii G.A. şi G.M., instanţa constată următoarele;

Cu privire la recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş, se constată că, în şedinţa din 18 iunie 2015, cu ocazia dezbaterilor, instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva acestei sentinţe, iar poziţia apărătorului reclamanţilor cu privire la acest aspect a fost aceea că "într-adevăr, astfel de recurs nu este admisibil". Această excepţie este întemeiată, întrucât, potrivit art. 299 C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel, ceea ce înseamnă că motivele de nelegalitate ce pot fi invocate pe calea recursului, potrivit art. 304 C. proc. civ., pot viza numai această hotărâre, nu şi cea dată în primă instanţă.

Faţă de considerentele expuse, cât şi de faptul că reclamanţii au avut deschisă calea de atac a apelului împotriva acestei sentinţe, pe care, de altfel, au şi exercitat-o, şi de unicitatea căii de atac, rezultă că recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe este inadmisibil, urmând a fi respins în consecinţă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2014, respectiv, a încheierii de dezbateri ce reprezintă parte integrantă a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, se constată că prin întâmpinarea depusă de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, comunicată părţilor, cu privire la recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii, s-a susţinut că "criticile formulate nu permit încadrarea în niciunul din motivele de recurs", ceea ce înseamnă că s-a invocat, implicit, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, potrivit art. 306 (1) C. proc. civ., şi împotriva încheierii de dezbateri.

Această excepţie este întemeiată numai în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2014, pentru cele ce succed:

Potrivit art. 302¹ lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

Potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speţă, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici de nelegalitate împotriva chestiunilor dezlegate prin încheierea de dezbateri, aşa cum rezultă din memoriu de recurs, astfel că recursul formulat de recurenţii reclamanţii împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2014 nu este susceptibil de a fi examinat, iar, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va fi constatat nul.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, se constată că, deşi reclamanţii au indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora permite încadrarea lor în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ.

Astfel, prin criticile formulate, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel, învestită fiind cu o cerere de revocare a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 argumentată prin emiterea ei de către o comisie nelegal constituită, motivul de nelegalitate fiind conflictul de interese al celor doi membrii P.V. şi P.M.T., precum şi faptul că unul din membrii comisiei nu motivează calitatea de membru fundamentată pe un act de învestitură publică, a pronunţat o hotărâre lipsită de motivare, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:

Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta în hotărârea pronunţată considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Toate cele trei situaţii prevăzute de acest text de lege vizează aceeaşi problemă de drept, respectiv, lipsa motivării hotărârii ce face obiectul căii de atac cu consecinţa imposibilităţii exercitării controlului judiciar asupra acesteia.

În speţă, reclamanţii invocă prima situaţie, respectiv, lipsa motivării.

Or, această critică este neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care judecătorii şi-au întemeiat soluţia pronunţată cu privire la excepţia de nelegalitate invocată de către reclamanţi, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs având în vedere atât obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa şi anume obligarea pârâţilor la revocarea Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi la emiterea unei noi hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul supus exproprierii, cât şi excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 privind stabilirea despăgubirilor, invocată de reclamanţi.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a hotărârii contestate, se constată că a fost soluţionată corect pe excepţia de inadmisibilitate, ca un fine de neprimire, instanţa de apel arătând argumentele de fapt şi de drept pentru care a admis această excepţie, iar consecinţa admiterii acestei excepţii conduce la neanalizarea argumentelor pe care reclamanţii şi-au întemeiat excepţia de nelegalitate.

În concluzie, rezultă că instanţa de apel, soluţionând excepţia de nelegalitate a hotărârii contestate pe excepţia de inadmisibilitate, corect nu a mai analizat susţinerile formulate de reclamanţi pe care aceştia şi-au întemeiat această excepţie, astfel că motivul de recurs formulat de reclamanţi potrivit căruia neanalizarea motivelor pe care aceştia şi-au întemeiat excepţia de nelegalitate are drept consecinţă nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi potrivit căreia această excepţie a fost invocată şi de către Ministerul Public, iar instanţa de apel nu a răspuns motivat acestei excepţii, se constată că numai Ministerul Public putea formula critici în acest sens pe calea prezentului recurs nu şi celelalte părţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă nu a arătat expres, instanţa de apel, soluţionând aceeaşi excepţie invocată de reclamanţi, a răspuns implicit şi susţinerilor formulate de Ministerul Public în acest sens, fără ca acesta să formuleze recurs împotriva acestei decizii.

Celelalte critici formulate de reclamanţi, ce se circumscriu aceluiaşi motiv de recurs, potrivit cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat şi asupra excepţiei de nelegalitate a Procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 92 din 17 martie 2010, a Hotărârii de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme reclamanţii au avut deschisă calea prevăzută de dispoziţiile art. 281² C. proc. civ., de completare a Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de instanţa de apel, de care au şi uzat, fiind pronunţată în acest sens de către aceeaşi instanţă Decizia nr. 28 din 19 februarie 2015, care, la rândul său, face obiectul prezentului recurs.

În ceea ce priveşte criticile ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât suprafaţa de 3249 mp, expropriată, era în proprietate comună a soţilor G. şi a soţilor S.; că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au dispus introducerea în cauză a titlurilor drepturilor reale asupra terenului, respectiv, şi a coindivizarilor S.G. şi S.I., şi că instanţele de fond şi de apel au dispus exproprierea parţială a terenului, deşi reclamanţii au solicitat exproprierea totală, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează;

În respectarea principiului disponibilităţii, instanţele de judecată sunt ţinute să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanţi în ceea ce priveşte obiectul litigiului şi părţile cu care aceştia înţeleg să îşi dispute raportul juridic dedus judecăţii.

Mai mult, instanţele de judecată, în respectarea aceluiaşi principiu consacrat de art. 129 C. proc. civ., nu pot dispune introducerea din oficiu în cauză a altor părţi decât cele indicate prin acţiune de reclamanţi.

Prin urmare, faţă de faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au indicat ca părţi şi pe coproprietarii imobilului în litigiu, S.G. şi S.I., rezultă că reclamanţilor le revin culpa pentru soluţionarea litigiului fără a fi introduşi în cauză şi ceilalţi coproprietari, astfel că aceştia, invocându-şi propria culpă, nu pot obţine câştig de cauză, în sensul casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru introducerea în cauză şi a celorlalţi coproprietari.

De altfel, se constată că numiţii S.G. şi S.I., coproprietari ai terenului expropriat, nu sunt prejudiciaţi prin necitarea lor în cauză, întrucât instanţele de fond au menţinut dispoziţia contestată în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul în litigiu.

Criticile potrivit cărora, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, instanţa de apel, în motivarea deciziei, trebuia să abordeze motivul conflictului de interese născut prin participarea celor doi soţi în cadrul aceleiaşi comisii, precum şi a faptului că unul din membrii comisiei nu îşi motivează calitatea de a fi titularul unui act de învestitură publică, sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, instanţa de apel a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010, cu motivarea că această excepţie, invocată pentru prima dată în apel, reprezintă un fine de neprimire, dirimant şi absolut, prin raportare, în speţă, la principiul "electa una via, non datur recurs ad alteram", şi că această constatare exclude analiza excepţiei lipsei de interes.

În acest sens, s-a reţinut că în condiţiile existenţei şi utilizării unei căi de atac/contestaţii specifice, particulare, prevăzute prin legea specială în materie, cum este Legea nr. 198/2014, reclamanţii nu mai pot uza, în cadrul aceluiaşi litigiu, concomitent şi de calea oferită de normele procedurale ale Legii contenciosului administrativ şi fiscal, câtă vreme se urmăreşte acelaşi scop, respectiv, revocarea Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 şi emiterea unei noi hotărâri.

În speţă, se constată că reclamanţii nu formulează, pe calea prezentului recurs, critici de nelegalitate privind soluţia dată de instanţa de apel acestei excepţii, pe inadmisibilitate, pe de o parte, iar pe de altă parte, că, faţă de faptul că această excepţie are caracter absolut şi dirimant, ce face de prisos analiza temeiniciei excepţiei de nelegalitate, instanţa de apel corect nu a analizat argumentele reclamanţilor cu privire la nelegalitatea acestei hotărâri, potrivit cărora aceasta a fost luată cu participarea a doi membrii ai comisiei care a adoptat hotărârea contestată ce s-a fi aflat în stare de incompatibilitate, şi că unul din membrii comisiei nu şi-a motivat calitatea de membru fundamentată pe un act de învestitură publică.

Criticile potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 (4) din Legea nr. 33/1994, deoarece expropriatorul a dispus exproprierea numai a unei părţi din teren, deşi reclamanţii au solicitat exproprierea totală a terenului în litigiu, motivat de faptul că suprafaţa de teren neexpropriată nu are nicio valoare economică prin lipsa posibilităţii de acces la acest teren, se constată că sunt nefondate.

În speţă, reclamanţii au contestat Hotărârea nr. 76 bis din 17 martie 2010 emisă de intimata pârâtă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 198/2004, completată şi modificată, (1) "Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condiţiile art. 5 alin. (4) - (8) şi ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului" şi (3) "Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii".

Potrivit acestor dispoziţii legale, rezultă că hotărârile emise în baza Legii nr. 198/2004, prin care s-a stabilit şi s-a dispus consemnarea despăgubirii de către expropriator către proprietarii expropriaţi, pot face obiectul controlului jurisdicţional numai în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirii, iar dispoziţiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 sunt incidente numai în ceea ce priveşte "stabilirea despăgubirii" nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator, ce nu poate fi contestat de către expropriaţi.

Prin urmare, prin folosirea sintagmei "în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii" în situaţia acţiunilor formulate în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, aşa cum este cazul în speţă, se constată că legiuitorul a dorit ca în acest domeniu controlul jurisdicţional să se facă doar în privinţa stabilirii cuantumului despăgubirii nu şi în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate către expropriator.

Acestea sunt considerentele pentru care se constată că soluţiile instanţelor de fond prin care s-a respins cererea reclamanţilor potrivit căreia se impune a fi expropriată întreaga suprafaţă de teren rămasă, întrucât nu mai are nicio valoare economică, sunt legale.

Criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 26 (2) din Legea nr. 33/1994, motivat de faptul că prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 (2) din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale; că în această situaţie instanţa de apel, cât şi experţii aveau obligaţia să ţină seama la calcularea cuantumului despăgubirilor de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială, şi că, în speţă, în mod greşit instanţa de apel a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert R.C., care a luat în comparaţie directă preţul/mp, de teren stabilit conform Deciziei nr. 529 din 7 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie ce a fost emisă pentru terenuri situate în aceeaşi zonă, se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează:

Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamanţi împotriva Hotărârii nr. 76 bis din 10 martie 2010 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, jud. Timiş.

Se reţine, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii, că, în speţă, a fost administrată proba prevăzută de Legea nr. 33/1994, în sensul că în apel s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare folosindu-se, la indicaţia instanţei de apel, strict metoda comparaţiei directe, potrivit dispoziţiilor art. 26 (2) din lege, şi că valoarea stabilită de experţi este, de asemenea, net inferioară aceleia stabilită prin hotărârea contestată, fiind de 1267 euro sau 5633 lei, faţă de 31775 euro, oferită prin hotărârea contestată.

Această soluţie este corectă, câtă vreme, în opinia majoritară, experţii au stabilit cuantumul despăgubirii prin utilizarea metodei comparaţiei directe, respectiv, au avut în vedere terenuri extravilane deci, de aceeaşi categorie de folosinţă şi din acelaşi perimetru administrativ cu terenul expropriat.

Se constată, că, într-adevăr, ulterior pronunţării deciziei recurate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 12/2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cu privire la dispoziţiile art. 26 (2) din Legea nr. 33/1994, sunt neconstituţionale, concluzionând, potrivit considerentelor expuse în conţinutul acesteia, că, în urma parcurgerii procedurii exproprierii, despăgubirile acordate sunt stabilite în raport cu valoarea imobilului de la momentul realizării transferului dreptului de proprietate şi că despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului, adică în cursul procesului, nu este "dreaptă", deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională, reţinută de Curte prin Deciziile nr. 984 din 22 noiembrie 2012 şi nr. 395 din 1 octombrie 2013.

În speţă, analizând legalitatea deciziei recurate sub aspectul momentului stabilirii cuantumului despăgubirii, se constată că în apel s-a stabilit cuantumul acesteia luând în considerare valoarea imobilului la momentul realizării raportului de expertiză, cât şi la momentul transferului dreptului de proprietate, atât în opinia majoritară, cât şi în opinia separată.

În opinia majoritară, luând în calcul terenuri cu aceleaşi caracteristici ca ale terenului în litigiu, experţii au stabilit la momentul transferului dreptului de proprietate un cuantum al despăgubirii de 15114 lei, deci mai mic decât cel acordat de pârâtă, de 133254,43 RON, şi, faţă de dispoziţiile art. 27 (2) din Legea nr. 33/1994, se constată că legal instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamanţi în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

În ceea ce priveşte critica formulată de reclamanţi potrivit căreia greşit instanţa de apel a înlăturat expertiza judiciară întocmită de expert R.C., se constată că este neîntemeiată.

Astfel, aşa cum s-a arătat, şi în opinia minoritară expertul a stabilit cuantumul despăgubirilor atât la data întocmirii raportului de expertiză, cât şi la data realizării transferului dreptului de proprietate de la expropriaţi la expropriator, şi a rezultat că la acel moment cuantumul despăgubirii era de 39767,76 euro, deci mai mare decât cel acordat de pârâtă, de 31775 euro.

Însă, se constată că legal instanţa de apel nu a omologat cuantumul despăgubirii stabilit la momentul transferului dreptului de proprietate de către expertul R.C., în opinia separată, fila 155, dos. apel, întrucât în opinia separată valoarea despăgubirii nu s-a stabilit prin raportare la contracte de vânzare pentru terenuri cu aceleaşi caracteristici ca cele ale terenului în litigiu, situate în extravilan, ci la un contract de vânzare-cumpărare pentru terenuri din categoria intravilan, pe de o parte, iar pe de altă parte, expertul a luat în considerare pentru stabilirea cuantumului despăgubirii la momentul transferului dreptului de proprietate valoarea stabilită în altă cauză, respectiv, prin Decizia nr. 529/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu are nicio legătură cu cauza pendinte, deoarece exproprierea terenului din acea cauză s-a realizat în anul 2009 şi nu în anul 2010, cum s-a realizat pentru terenul în litigiu.

Celelalte critici formulate de recurenţii reclamanţi împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate, ceea ce nu se încadrează în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.

Recursul declarat de reclamanţi împotriva Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţată de aceeaşi instanţă, este, de asemenea, nefondat, pentru cele ce succed;

Criticile formulate de reclamanţi privind nelegalitatea Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015 se încadrează în drept în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 (3) C. proc. civ., astfel că analiza legalităţii acestei deciziei se va face raportat la acest motiv de recurs.

Prin criticile formulate, reclamanţii au arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 33/1994, deoarece instanţa de judecată era obligată să citeze în cauză toţi coproprietarii care pot justifica un interes legitim asupra imobilului propus a fi expropriat şi că soluţionarea excepţiilor invocate de către reclamanţi în cursul soluţionării contestaţiei se face în contradictoriu cu toţi coproprietarii, şi nu în contradictoriu numai cu emitenţii actului.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:

Aşa cum s-a arătat în analiza criticilor de nelegalitate formulate în acelaşi sens şi împotriva Deciziei nr. 194 din 11 decembrie 2014, reclamanţii nu pot avea câştig de cauză invocându-şi propria culpă, întrucât, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanţi în privinţa obiectului cererii de chemare în judecată şi a părţilor în raport cu care reclamanţii înţeleg să dispute în justiţie raportul juridic litigios.

Or, câtă vreme reclamanţii recurenţi nu au chemat în judecată şi pe ceilalţi coproprietari ai imobilului, care nu au înţeles să formuleze contestaţie împotriva Hotărârii nr. 76 bis din 17 martie 2010 emisă de C.N.A.D.N.R - Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 din cadrul Consiliului Local Giarmata, jud. Timiş, rezultă că reclamanţilor le revine culpa pentru soluţionarea litigiului fără a fi introduşi în cauză şi ceilalţi coproprietari.

Prin urmare, criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora greşit s-a soluţionat contestaţia formulată de aceştia, precum şi excepţiile de nelegalitate, fără să fie citaţi în cauză şi ceilalţi coproprietari, S.G. şi S.I., apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de reclamanţi împotriva acestei decizii, se constată că instanţa de apel, prin decizia recurată, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate şi în raport de Procesul verbal nr. 92 din 17 martie 2010 şi de Hotărârea de revocare nr. 2 din 17 martie 2010, iar reclamanţii, fără se formuleze critici cu privire la soluţia dată acestei excepţii, au arătat că greşit nu s-a pronunţat instanţa de apel asupra "conflictului de interese" invocat de aceştia cu privire la participarea a doi membrii ai comisiei ce a adoptat hotărârea contestată aflaţi în stare de incompatibilitate şi a faptului că unul din membrii comisiei nu justifică calitatea de membru fundamentată pe un act de învestitură publică, şi că interesul lor de a invoca această excepţie constă în faptul că prin actele contestate li s-a încălcat dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire.

Aceste critici sunt nefondate, deoarece soluţionarea acestei excepţii de nelegalitate pe excepţia inadmisibilităţii se constituie într-un fine de neprimire, ce reprezintă o excepţie absolută şi dirimantă, care face de prisos analiza temeiniciei acestei excepţii, deci, a motivelor pe care reclamanţii şi-au întemeiat excepţia.

Faptul că reclamanţii susţin că au interes în invocarea acestei excepţii determinat de împrejurarea că prin actele a căror nelegalitate au invocat-o direct în apel le-a fost încălcat dreptul la o justă şi prealabilă despăgubire, nu înseamnă că instanţele de judecată pot soluţiona o contestaţie formulată în condiţiile art. 9 din Legea nr. 198/2004 în alt cadru procesual decât cel reglementat de legea specială în această materie, întrucât dacă s-ar proceda astfel s-ar încălca principiul "electa una via non datur recursus al alteram", aşa cum corect a stabilit instanţa de apel.

Celelalte susţineri formulate de reclamanţi nu vor fi analizate, întrucât nu se constituie în critici asupra modului de judecată al instanţei de apel a cererii formulate în temeiul art. 281² C. proc. civ. de către reclamanţi, ci reprezintă o reluare a considerentelor pe care reclamanţii şi-au întemeiat excepţia de nelegalitate în faţa instanţei de apel.

Pentru considerentele expuse, instanţa va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş, în temeiul art. 306 (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 4 decembrie 2014 şi, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi împotriva deciziilor nr. 194 din 11 decembrie 2014 şi nr. 28 din 19 februarie 2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat reclamanţii G.A. şi G.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1312 din 16 aprilie 2013 a Tribunalului Timiş.

Constată nul recursul declarat de reclamanţii G.A. şi G.M. împotriva încheierii de şedinţă din 4 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în Dosarul nr. 5126/30/2010.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii G.A. şi G.M. împotriva Deciziei civile nr. 194 din 11 decembrie 2014 şi Deciziei nr. 28 din 19 februarie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2015.

← ICCJ. Decizia nr. 1035/2015. Civil. Fond funciar. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1945/2015. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 1730/2015. Civil

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1730/2015. Civil