ICCJ. Decizia nr. 1035/2015. Civil. Fond funciar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1035/2015
Dosar nr. 4691/1/2013
Şedinţa publică din 21 aprilie 2015
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin Decizia nr. 3389/RC din 3 decembrie 2002, Tribunalul Neamţ a admis recursul declarat de C.J.S.D.P.T. Neamț, împotriva sentinţei civile nr. 616 din 4 iunie 2002 a Judecătoriei Bicaz.
A casat în tot decizia recurată şi, rejudecând cauza în fond, a respins plângerea petentelor S.E. şi I.V., ca nefondată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 616 din 4 iunie 2002, Judecătoria Bicaz a admis plângerea formulată de petentele sus menţionate în contradictoriu C.J.S.D.P.T. Neamț, împotriva Hotărârii nr. 1844 din 21 decembrie 2001 emisă de intimată. A anulat, în parte, hotărârea indicată şi a reconstituit în favoarea petenţilor dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 4 ha teren cu vegetaţie forestieră pe raza com. Farcaşa, jud. Neamţ.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs, pârâta Comisia Judeţeană Neamţ criticând-o pentru nelegalitate, ca fiind pronunţată fără temei legal, cu încălcarea legilor fondului funciar, susţinând că nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile cu vegetaţie forestieră, înscrisuri cuprinse în prevederile alin. (1) al art. 6 introdus prin O.U.G. nr. 102 din 27 iunie 2001 privind modificarea Legii nr. 1/2000.
Instanţa de recurs a apreciat că petentele au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, prevalându-se de un certificat emis de Filiala Arhivelor Statului Neamţ din 1995 din care rezultă că, în dosarul cuprinzând tabelele persoanelor îndreptăţite la împroprietărire din com. Farcaşa, figurează G.R., autoarea petentelor, fără a avea trecută suprafaţa primită la împroprietărire, iar acest act nu are valoarea unui titlu de proprietate, ci reprezintă doar un tabel cu propuneri de împroprietărire.
Totodată, instanţa a reţinut că susţinerile petentelor, potrivit cărora, autoarea lor ar fi primit 4 ha teren cu vegetaţie forestieră nu au fost dovedite, din procesele-verbale datate 10 februarie 1946 şi 11 aprilie 1945 întocmite de Comitetul local de împroprietărire al com. Farcaşa (constituit conform dispoziţiilor Legii nr. 187/1945), rezultând că suprafeţele de teren care au fost expropriate de pe raza acestei comune aveau categoria de folosinţă: fîneţe, islaz, loc de casă, păşuni, iar proprietarului de la care s-au expropriat, i-au rămas în proprietate 57.431 ha terenuri cu păduri.
Astfel, s-a menţionat că, cei cărora urma să li se atribuie terenuri pentru întregirea gospodăriei primeau loturi din terenurile expropriate, autoarea petentelor neputând primi decât teren cu aceeaşi categorie de folosinţă, ca cel expropriat, iar terenurile reprezentând pădure, cât şi cele cu vegetaţie forestieră au intrat în amenajamentele silvice, însă preluarea acestora s-a realizat, fie direct din proprietatea moştenitorilor, fie din proprietatea comunei, nu de la persoane fizice.
Împotriva Deciziei nr. 3389/RC din 3 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ a declarat recurs reclamanta S.E., solicitând casarea hotărârii atacate.
Prin încheierea de şedinţă din 25 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a dispus, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, suspendarea judecării recursului, cauza fiind repusă pe rol, din oficiu, prin rezoluţia din 16 martie 2015, acordându-se termen la data de 21 aprilie 2015, în vederea discutării perimării.
Înalta Curte va constata perimat recursul pentru considerentele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.
În accepţiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancţiune aplicată părţilor, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.
În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de aplicare şi asupra căilor de atac.
Aşa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părţii, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puţin un an, în materie civilă.
În raport de aceste considerente şi având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părţile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de reclamanta S.E. împotriva Deciziei nr. 3389/RC din 3 decembrie 2002 a Tribunalului Neamţ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1775/2015. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1730/2015. Civil → |
|---|
