ICCJ. Decizia nr. 293/2015. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 293/2015
Dosar nr. 3985/1/2014
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S., M.M.D.M. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 4935/3/2012*, ca fiind potrivnică Sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în acelaşi dosar, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
În motivare, revizuentele au arătat că Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată cu nesocotirea puterii de lucru judecat a Sentinţei nr. 1446 din 05 iulie 2012, cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor (cărora li s-a acordat ceea ce nu s-a cerut) şi a ordinei de preferinţă la acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013 modificată şi completată prin Legea nr. 368/013 şi art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru modificarea şi completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.
Revizuentele au mai arătat că prin Sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 Tribunalul Bucureşti a admis cererea acestora de anulare a Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 emisă de RA A.P.P.S., pe care a obligat-o să restituie reclamantelor (revizuentele din prezenta cauză) în natură prin compensare terenul în suprafaţă de 564,02 mp situat în Bucureşti, str. M. nr. 2 - 4, sector 1, identificat ca disponibil la poziţia nr. 122/218 din Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101/2011.
Această sentinţă a fost casată în parte prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanţa de fond, numai în scopul identificării unui alt teren liber şi stabilirea echivalenţei valorice cu terenul ce nu mai putea fi restituit în natură.
Prin Sentinţa nr. 2098 din 16 decembrie 2013 pronunţată în Dosar nr. 4935/372012* în rejudecare, Tribunalul Bucureşti a obligat pârâta RA A.P.P.S. să propună măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013, cu ignorarea deciziei de casare şi aplicarea retroactivă a art. 4 din Legea nr. 165/2003 unei cauze soluţionate irevocabil prin două hotărâri judecătoreşti intrate sub autoritatea lucrului judecat.
Prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în soluţionarea recursului formulat de reclamante împotriva sentinţei mai sus-menţionate s-a casat această sentinţă, cauza fiind reţinută spre rejudecare în fond.
Prin Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, preluând toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase, a respins cererea reclamantelor privind acordarea în compensare a unui teren şi a constatat, fără ca reclamantele să fi cerut, că acestea au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.
Despre această decizie susţin revizuentele că este contradictorie cu Sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că prin aceasta din urmă s-a acordat, irevocabil, reclamantelor teren în compensare, iar prin decizia supusă revizuirii s-au acordat măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013.
La 18 noiembrie 2014 revizuentele au formulat, pentru aceleaşi considerente, o cerere de revizuire a aceleiaşi decizii ca fiind potrivnică şi Sentinţei civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă sub aspectul obligării pârâtei RA A.P.P.S. la acordarea unui teren în compensare.
Înalta Curte, în opinie majoritară, reţine caracterul inadmisibil al cererii de revizuire având în vedere următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază".
Această dispoziţie legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.
Pentru ca acest caz de revizuire să fie admisibil este necesar ca hotărârile care conţin dispoziţii contrare să fie pronunţate în dosare diferite însă cu identitate de părţi, obiect şi cauză şi ca, în al doilea proces, să nu se fi discutat şi înlăturat excepţia autorităţii de lucru judecat. În cazul în care ultima instanţă a înlăturat motivat aspectele ce ţin de puterea lucrului judecat, calea extraordinară de atac nu este admisibilă, întrucât ar însemna o rejudecare a ultimei hotărâri, ceea ce revizuirea nu permite.
Înalta Curte, în opinie majoritară, mai reţine cu titlu general că, astfel cum se deduce din ansamblul general al dispoziţiilor regăsite în art. 322 pct. 7 şi 327 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ. (în care se au în vedere cele relative la judecata acesteia), cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost reglementat pentru a înlătura doar situaţiile de încălcare a puterii de lucru judecat în manifestarea sa negativă, de excepţie procesuală care se opune iniţierii unui al doilea litigiu identic ca părţi, obiect şi cauză.
Raţiunea consacrării legislative a cazului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a fost tradiţional, dar chiar şi sub reglementarea noului C. proc. civ., explicată prin faptul că dispoziţiile legale menţionate sancţionează încălcarea principiului puterii lucrului judecat, fiind posibil ca în aceeaşi pricină, două instanţe deosebite sau chiar aceeaşi instanţă, în dosare deosebite, să pronunţe hotărâri potrivnice, făcând posibil ca fiecare parte să se prevaleze de hotărârea care îi este favorabilă şi să fie imposibilă punerea lor în executare.
Pentru atingerea acestui obiectiv, prin art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că judecarea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri se realizează prin anularea celei din urmă hotărâri ce încalcă puterea de lucru judecat a primeia, în manifestarea sa de excepţie procesuală.
Cale extraordinară de atac a revizuirii nu poate asigura remediul procesual pentru încălcarea puterii de lucru judecat în manifestarea sa pozitivă de prezumţie relativă - ce concretizează doar o greşeală de judecată în evaluarea situaţiei de fapt şi juridice a litigiului - nici prin hotărâri pronunţate în dosare diferite şi, cu atât mai puţin, prin hotărâri pronunţate în acelaşi dosar în diversele etape procesuale de soluţionare a acestuia. Aceasta, întrucât, pentru asigurarea respectării puterii de lucru judecat, în manifestarea sa de prezumţie (sub aspectul pozitiv al acesteia) a hotărârii anterioare, nu este suficientă doar măsura înlăturării ultimei hotărâri prin anulare - aşa cum în mod limitat îngăduie 327 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind în mod absolut necesar ca această măsură să fie urmată de refacerea completă a judecăţii, ceea ce, în mod evident, ar scoate acest caz de revizuire din tiparul său legal şi ar transforma instanţa de revizuire într-o instanţă de control judiciar.
Verificând îndeplinirea acestor condiţii, raportat la cele două hotărâri de a căror autoritate de lucru judecat se prevalează reclamantele revizuente, Înalta Curte reţine că, în niciuna dintre cele două situaţii supuse analizei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ..
Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 3503/3/2009 s-a dispus obligarea pârâtei RA A.P.P.S. să emită, în favoarea reclamantelor, o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt teren sau constând în despăgubiri pentru suprafaţa de 479,60 mp, situată în Bucureşti, B-dul M.E. nr. 5 - 13, imposibil de restituit în natură.
În executarea acestei sentinţe, a fost emisă Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012 prin care Directorul General al R.A. Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Împotriva Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 reclamantele au formulat contestaţie, solicitând anularea Deciziei şi obligarea pârâtei la acordarea de teren în compensare din lista terenurilor disponibile prevăzute în anexele nr. 2 şi 3 ale O.U.G. nr. 101/2011, potrivit obligaţiilor stabilite prin Sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prima instanţă a anulat Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, a obligat pârâta să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare, terenul de 562,04 mp situat în Bucureşti str. M. nr. 2-4 tronson 1, intrarea 2 şi tronson 2, sectorul 1, identificat la poziţia 122/218 în Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101 din 25 noiembrie 2011. S-a apreciat în considerentele acestei hotărâri că în mod nelegal şi netemeinic, prin Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012 s-au acordat reclamantelor despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate atât dispoziţiile legale prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile trasate prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă.
Părţile au declarat recurs iar prin Decizia civilă nr. 716 din 18 aprilie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis atât recursul formulat de recurentele-reclamante, cât şi cel formulat de recurenta-pârâtă RA A.P.P.S.; a casat Sentinţa nr. 1446 din 05 iulie 2012 în parte şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect acordarea de teren în compensare, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei referitoare la anularea Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 şi la cheltuielile de judecată. S-a reţinut în cuprinsul deciziei că, în măsura în care cel îndreptăţit optează pentru o anumită formă de reparaţie, posibilă din perspectiva actului normativ de reparaţie, entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a acorda, cu prioritate, forma de reparaţie cerută. Numai în cazul în care se face dovada că entitatea notificată nu deţine bunuri care pot fi acordate în compensare sau a existenţei unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opţiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziţia entităţii investite cu soluţionarea notificării şi disponibile în sensul legii speciale de reparaţie, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Decizia de casare a îndrumat instanţa de fond să procedeze la identificarea cu claritate a bunului pe care îl va atribui în compensare reclamantelor, cu respectarea cerinţelor mai sus arătate, anume va statua cu privire la regimul său juridic actual şi va arăta explicit considerentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric, că se impune a fi atribuit reclamantelor în compensarea celui preluat de stat şi care nu mai poate fi retrocedat în natură.
Prin Sentinţa civilă nr. 2098 din 16 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a obligat pârâta RA A.P.P.S. să propună acordarea, în favoarea reclamantelor, de măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013. S-a ţinut cont în această hotărâre că, în mod irevocabil şi cu efectele lucrului judecat, s-a statuat faptul că reclamantele sunt îndreptăţite la a primi, pentru imobilul de care au fost private abuziv de către stat, fie bunuri în compensare, fie despăgubiri, în conformitate cu prevederile legii speciale de reparaţie. S-a considerat că Legea nr. 165/2013 este incidentă şi în litigiul de faţă promovat pe tărâmul fixat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, noua lege nemaireglementând măsura alternativă de acordare în compensare a unor alte bunuri sau servicii aflate la dispoziţia unităţii deţinătoare.
Cât priveşte respectarea prevederilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. şi a puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 174 din 03 februarie 2011 irevocabilă a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că rejudecarea cauzei a urmat şi ca o consecinţă a admiterii căii de atac a părţii adverse, respectiv a recursului declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Sentinţei civile nr. 1446 din 05 iulie 2012, aşadar nefiind incidentă ipoteza neagravării situaţiei în propria cale de atac, iar, pe de altă parte, prin Sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011, anterior indicată, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele unei decizii emisă de pârâta RA A.P.P.S. prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire. Or, noua procedură prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit procedura acordării despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, fiind similară în conţinut, cu particularitatea participării la licitaţia de imobile din Fondul Naţional - art. 27 - 31 din Legea nr. 165/2013.
Prin Decizia civilă nr. 1136R/de la 23 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis recursul formulat de recurentele-reclamante împotriva Sentinţei civile nr. 2098 din 16 decembrie 2013, a casat sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare, cu motivarea că, obligând prin sentinţa civilă recurată ca intimata RA A.P.P.S. să propună acordarea de măsuri compensatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1446 din 05 iulie 2012 precum şi pe cea a Sentinţei civile nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului Bucureşti.
Curtea a mai reţinut că, prin sentinţa recurată, făcându-se aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013 în detrimentul celor dispuse de către instanţa de control judiciar, au fost încălcate şi prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care, prin considerentele deciziei de casare, instanţa de recurs statuase în sensul că prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul în care, dacă persoana îndreptăţită optează pentru o anume formă de reparaţie, aceasta este îndrituită a obţine obligarea entităţii învestite de a acorda cu prioritate forma de reparaţie cerută şi doar în situaţia unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opţiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare sau când se face dovada că entitatea notificată nu deţine bunuri care pot fi acordate în compensare, aceasta din urmă poate propune măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.
Curtea de apel a constatat că, ignorând dezlegarea dată problemei de drept în discuţie şi probele a căror necesitate a fost stabilită de instanţa de casare, tribunalul a revenit asupra probelor, pronunţându-se în mod exclusiv asupra aplicabilităţii prevederilor art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi acordând recurentelor-reclamante măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti. S-a apreciat, însă, că acordarea măsurii reparatorii urmează a se avea în vedere cu prioritate numai în măsura în care intimata deţine asemenea bunuri ce pot fi acordate în compensare, acestea asigură echilibrul valoric necesar. În acest sens se poate aprecia că s-ar impune admiterea fie a capătului de cerere principal, fie a celui alternativ, referitor la despăgubiri, urmând a se respecta limitele stabilite prin decizia de casare nu doar în raport de capătul principal de cerere, după cum pretind recurentele.
Prin Decizia civilă nr. 1598R din 27 octombrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare.
S-a reţinut că pârâta a fost obligată să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul situat în Bucureşti, str. M.E. nr. 5 - 13, sector 1, imposibil de restituit în natură.
S-a apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea şi evaluarea acelor imobile aflate la dispoziţia pârâtei şi care pot face obiect al compensării.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să soluţioneze notificarea, în speţă, pârâta.
Întrucât, în cauza de faţă, pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu poate opera compensarea în natură, iar toate indicaţiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect.
Revizuentele susţin că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor dispoziţii cuprinse în două hotărâri anterioare şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept câştigat şi nu mai putea fi nesocotit în procesul de aplicare a legii nr. 10/2001.
Prima hotărâre la care se raportează este Sentinţa civilă nr. 174 din 03 februarie 2011. S-a apreciat de către revizuente că prin această hotărâre, instanţa judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare şi numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafaţa de 479,60 mp.
Verificând îndeplinirea condiţiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că pricinile în care s-au pronunţat cele două hotărâri nu sunt identice în sensul regăsirii între acestea a triplei identităţi despre care vorbeşte art. 322 pct. 7 C. proc. civ.. Astfel hotărârea din anul 2011 finaliza un proces în obligaţia de a face, prin care pârâta era obligată să emită decizia în baza Legii nr. 10/2001 sub forma unui teren în compensare iar în situaţia imposibilităţii de executare sub această formă, prin echivalent.
Chiar dacă, teoretic, s-ar putea analiza efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ce ar lega instanţele care judecă litigii ulterioare, decurgând din executarea acestei dispoziţii, de dezlegarea în fapt şi în drept anterioară, eventuala nerespectare a acestui principiu nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ..
Imposibilitatea efectuării, pe calea revizuirii, a acestei verificări este determinată de împrejurarea că obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este acelaşi cu al primei cauze - obligaţie de a face, ci reprezintă o contestaţie împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri. Or revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune ca hotărârile să fi fost pronunţate în aceeaşi cauză, cu identitate de părţi, obiect şi temei juridic şi, mai mult, cu ignorarea existenţei primei hotărâri.
În cauza pendinte, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, se constată că instanţa nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la Sentinţa nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind şi o obligaţie alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură.
Cea de-a doua hotărâre la care revizuentele s-au raportat este Sentinţa civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 prin care li s-a acordat, în contestaţia formulată împotriva deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei.
Sentinţa a fost parţial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar putea fi atribuit, însă, în următorul ciclu procesual, instanţa de fond a constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, şi a dispus acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv compensarea cu puncte.
Această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietăţii, cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării în prezenta cauză, pentru simplul fapt că a fost pronunţată în acelaşi dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită. Or, una din condiţiile esenţiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este ca hotărârile potrivnice să fie pronunţate în dosare diferite.
Astfel, în cauza dedusă judecăţii, se constată că hotărârile judecătoreşti care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunţate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiaşi dosar, fiind vorba doar de cicluri procesuale diferite ale aceluiaşi litigiu.
Or, revizuirea nu se poate cere pentru contrarietate de hotărâri pronunţate în acelaşi proces, chiar dacă după casarea unei hotărâri, rejudecându-se fondul, se revine asupra soluţiei iniţiale pronunţate. În cazul în care hotărârile sunt pronunţate în acelaşi dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca cererile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenţei unei autorităţi de lucru judecat. În cadrul aceluiaşi proces nu se poate pretinde că au fost pronunţate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluţiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecăţii.
De asemenea, nu se poate nici aprecia că ultima instanţă a ignorat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri întrucât, aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, aceasta s-a pronunţat expres cu privire la aspectul respectiv, a înlăturat ordinea dispusă anterior între cele două tipuri de compensări, pe care nu a apreciat-o ca fiind imperativă şi a constatat că pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură, cu consecinţa astfel dedusă că, pe de o parte, compensarea în natură nu poate opera, iar pe de altă parte, toate indicaţiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect.
A examina raţionamentul referitor la modul în care instanţa ce a pronunţat decizia atacată cu revizuire s-a raportat la elementele autorităţii de lucru judecat ar însemna a efectua un control judiciar asupra acestei hotărâri, ceea ce nu mai este posibil, respectiva decizie fiind irevocabilă iar revizuirea neputând fi transformată, pe această cale, într-un recurs deghizat.
Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de netemeinicie, prin care se urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti, revizuentele exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia conţinută de decizia irevocabilă atacată, iar un asemenea demers ar duce, contrar a ceea ce instituţia revizuirii presupune şi îngăduie, la o rejudecare a cauzei.
Având în vedere că revizuirea nu este admisibilă dacă hotărârile contradictorii sunt pronunţate în acelaşi dosar, iar ultima instanţă nu a ignorat, ci a înlăturat motivat aspectele ce puteau fi opuse cu putere de lucru judecat, rezultă că, nici raportat la a doua hotărâre, condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.
În consecinţă, faţă de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru admisibilitatea unei revizuiri întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritatea prevăzută de lege, va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În majoritate, respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de P.A.S. şi M.M.D.M. împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.
OPINIE SEPARATĂ
Cu opinia separată a doamnei judecător A.N. în sensul admiterii cererii de revizuire, anulării Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimiterii cauzei spre rejudecarea recursului.
Contrar opiniei majoritare, apreciez că cererea de revizuire este admisibilă, că trebuia admisă, anulată Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi cauza trimisă spre rejudecare acestei instanţe, pentru a respecta efectul autorităţii de lucru judecat pe care l-a nesocotit la momentul adoptării soluţiei.
Astfel, fundamentul revizuirii dat de dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. constă în sancţionarea situaţiilor în care este încălcat principiul autorităţii de lucru judecat, prin aceea că o instanţă statuează în sens contrar celor stabilite jurisdicţional anterior.
Or, raportat la datele speţei, Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a nesocotit flagrant aspectele intrate în autoritate de lucru judecat prin statuările instanţelor anterioare în legătură cu faptul că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o anumită ordine de prioritate în acordarea măsurilor reparatorii - cea a compensării cu alt imobil prevalând celorlalte forme de reparaţie -, precum şi cu faptul că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la obţinerea acestei măsuri, a compensării cu un alt bun.
Soluţia inadmisibilităţii cererii de revizuire pe motiv că, pe de o parte, obiectul pricinii soluţionate prin Sentinţa nr. 174 din 3 februarie 2011 a fost diferit de cel al judecăţii ulterioare, iar pe de altă parte, Sentinţa nr. 1446 din 5 iulie 2012 nu ar putea reprezenta un reper al contrarietăţii pentru că a fost pronunţată în acelaşi dosar cu ultima hotărâre are la bază o abordare eronată a principiului autorităţii de lucru judecat şi a modalităţii în care se manifestă efectele lucrului judecat.
Astfel, autoritatea de lucru judecat nu se limitează la situaţia în care în a doua judecată există tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (părţi, obiect, cauză), pentru că aceasta ar însemna să se dea eficienţă doar efectului negativ al acesteia (excepţiei autorităţii de lucru judecat) deşi această instituţie cunoaşte şi o manifestare a efectului pozitiv al lucrului judecat [art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.], în sensul că aspectul litigios dezlegat de o instanţă în raporturile dintre anumite părţi se impune unei judecăţi ulterioare, fără posibilitatea de a mai fi contrazis (de părţi sau pus în discuţie de către instanţă, pentru a statua în sens contrar).
- În acest sens, se constată că în cauză, toate judecăţile anterioare (cu excepţia Deciziei nr. 1598/2014 a Curţii de Apel Bucureşti) au respectat puterea de lucru judecat a primelor statuări jurisdicţionale din litigiile purtate între părţi.
Astfel, Sentinţa nr. 1446 din 5 iulie 2012 a reţinut autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 174 din 3 februarie 2011, care statua că există o ordine de prioritate în stabilirea măsurilor reparatorii şi că acordarea unui imobil în compensare, reclamanţilor, prevalează faţă de alte măsuri.
De asemenea, Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a valorificat efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat ataşat Sentinţei nr. 174 din 3 februarie 2011.
În mod asemănător, Sentinţa nr. 2098 din 16 decembrie 2013 (pronunţată la momentul rejudecării, după casarea dispusă prin Decizia nr. 716/2013) a reţinut autoritatea de lucru judecat a Sentinţei nr. 1446/2012 (din primul ciclu procesual) referitor la îndreptăţirea reclamanţilor de a primi teren în compensare, precum şi a Sentinţei nr. 174/2011.
Tot astfel, Decizia nr. 1136 din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut autoritatea de lucru judecat decurgând din sentinţele nr. 1446/2012 şi nr. 174/2011, constatând că aceasta a fost încălcată prin acordarea altor măsuri reparatorii decât compensarea cu un alt imobil şi prin încălcarea ordinii de preferinţă prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În acest context, singura decizie care nesocoteşte efectul pozitiv al lucrului judecat în legătură cu aspecte prealabile judecăţii pe fond (constând în stabilirea în concret a măsurilor reparatorii, după ce se statuase irevocabil asupra naturii acestora) este Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 împotriva căreia s-a îndreptat cererea de revizuire de faţă.
Această decizie contrazice ceea ce s-a statuat irevocabil şi a intrat ca atare, în autoritatea lucrului judecat, prin Sentinţa nr. 174/2011 a Tribunalului Bucureşti , secţia a III-a civilă, şi prin Sentinţa nr. 1446/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilind alte măsuri reparatorii decât cele pentru care reclamanţii aveau deja dreptul recunoscut irevocabil.
A susţine că nu este deschisă calea revizuirii pentru o asemenea ipoteză, în condiţiile în care art. 322 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă tocmai remediul nesocotirii autorităţii lucrului judecat, înseamnă a lăsa partea fără mijlocul procedural pus la îndemână pentru sancţionarea încălcării unui principiu de ordine publică, de natură să asigure stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.
- În egală măsură, nu se poate aprecia că dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu pot funcţiona cu privire la nesocotirea, prin decizia atacată, a autorităţii de lucru judecat a Sentinţei nr. 1446 din 5 iulie 2012, sub motiv că aceasta ar fi pronunţată în acelaşi dosar, iar una dintre condiţiile admisibilităţii cererii de revizuire ar fi ca hotărârile pretins potrivnice să provină numai din dosare diferite.
În realitate, dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., sancţionând hotărâri potrivnice "pronunţate în una şi aceeaşi pricină" au în vedere tocmai ipoteza în care în legătură cu acelaşi litigiu şi cu aceleaşi aspecte ale acestuia se statuează în mod diferit, ceea ce este de nepermis raportat la funcţia şi rolul autorităţii lucrului judecat.
Astfel, autoritatea de lucru judecat nu poate funcţiona doar atunci când sunt procese (dosare) diferite ci şi în cadrul sau în interiorul aceluiaşi proces, în măsura în care se dă dezlegare irevocabilă unor chestiuni litigioase (incidentale sau prealabile) de care trebuie să se ţină seama apoi în rezolvarea fondului litigiului.
Aceasta este o situaţie particulară, căreia nu i se asimilează aceea în care o hotărâre este schimbată, reformată în căile de atac şi când, într-adevăr, nu se poate vorbi de hotărâri potrivnice în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă, prin Sentinţa nr. 1446/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 716/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, (care a dispus dosar o casare parţială şi trimiterea spre rejudecare pentru identificarea terenului de atribuit în compensare) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că există o ordine, instituită legal, în care se acordă măsurile reparatorii şi că reclamanţilor li se cuvine teren în compensare.
Or, fiind astfel dezlegat irevocabil un aspect prealabil al litigiului, statuarea instanţei a intrat în autoritate de lucru judecat, impunând în continuare modalitatea de soluţionare a fondului litigiului.
A fost, de altfel, motivul pentru care, prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a casat Sentinţa nr. 2098 din 16 decembrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reţinându-se cauza spre rejudecare.
Nesocotind, însă, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, pronunţând soluţia, în urma casării cu reţinere, instanţa de recurs a constatat, conform Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014, că reclamanţii au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte.
Pentru a concluziona astfel, a procedat practic la o altă evaluare a celor tranşate jurisdicţional anterior, arătând că nu poate opera compensarea în natură întrucât "pârâta nu a formulat nicio ofertă"(deşi instanţele anterioare sancţionaseră deja această atitudine a pârâtei, care nu-i permitea să aleagă, discreţionar, măsura reparatorie).
Decizia menţionată, ce face obiect al revizuirii, nu s-a raportat la elementele autorităţii de lucru judecat rezultate din hotărârile anterioare, pentru a se putea susţine că, făcând această apreciere, ar fi vorba de un aspect de nelegalitate, sustras remedierii pe calea revizuirii.
În realitate, este vorba de ignorarea autorităţii de lucru judecat şi statuarea în sens contrar asupra unor aspecte dezlegate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (una pronunţată într-un alt dosar, iar cealaltă în cadrul aceluiaşi proces, dar de o manieră ce nu mai permitea revenirea asupra ei).
Remediul oferit de legiuitor pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat este dat, cum s-a menţionat deja, de dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care trebuie, în aplicarea lor, văzute şi în acord cu art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind procesul echitabil şi dreptul de recurs efectiv la instanţă.
Astfel, principiul autorităţii lucrului judecat fiind de ordine publică, întrucât serveşte securităţii raporturilor juridice, nu poate fi redus la excepţia autorităţii de lucru judecat (cu tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ.), acoperind, deopotrivă, şi efectul pozitiv (prezumţia de adevăr absolut, în raporturile dintre părţi, a celor stabilite judiciar anterior, fără posibilitatea contrazicerii ulterioare). La fel, acest principiu nu poate funcţiona doar atunci când hotărârile care statuează în mod diferit provin din procese diferite ci, a fortiori, şi în interiorul aceluiaşi proces (excluzând, evident situaţia în care hotărârile ar avea un conţinut diferit pentru că au fost cenzurate, ca atare, în căile de atac).
În acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, în mod constant, că "unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice" care "impune, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuţie" (cauza Brumărescu c. României, parag. 61) şi, de asemenea, ca instanţele "să ţină cont de constatările făcute anterior (...) fără să rejudece constatările instanţelor precedente" (cauza Amurăriţei c. României, parag. 32).
De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european, s-a stabilit că acest principiu trebuie recunoscut şi protejat inclusiv în situaţia în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absenţa identităţii de părţi în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c. României, parag. 37: "(...) acceptând că în cauza prezentă nu există o identitate a părţilor în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau legătură cu aceeaşi neclaritate juridică, şi anume caracterul legal sau nu al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţionarea lor; par. 42: "(...) noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel şi care a condus la pronunţarea unei decizii radical opuse, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca această instanţă să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii lucrului judecat din decizia sa anterioară").
Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune ca odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, ea să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară şi cu atât mai puţin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicţionale diferite.
Astfel fiind, în prezenţa încălcării autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri irevocabile, cum este cea din speţă, nu se poate susţine că nu există remediu procedural pentru că norma art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu ar acoperi şi ipoteza nesocotirii autorităţii de lucru judecat în interiorul aceluiaşi proces sau a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Separat de considerentele dezvoltate anterior, care susţin teza incidenţei prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., situaţiei descrise în speţă, accesul la instanţă nu poate fi oricum negat din perspectiva dispoziţiilor art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de acces în faţa judecătorului intern pentru înlăturarea încălcării drepturilor protejate de Convenţie (în speţă, dreptul la un proces echitabil, nesocotit prin repunerea în discuţie a statuărilor irevocabile ale instanţelor anterioare).
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 292/2015. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 294/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
