ICCJ. Decizia nr. 294/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 294/2015
Dosar nr. 43485/3/2006*
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2015
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 365 din 18 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „R.F.”, împotriva sentinţei civile nr. 211 din 18 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a obligat-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8416 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu, preluat abuziv de către statul român, a fost proprietatea numitului D.M.B., conform actului de împărţeală din 1923, prin care moştenitorii defunctului D.M.B. au convenit menţinerea stării de indiviziune cu privire la imobilul din Bucureşti, B-dul B., colţ cu C.A.R. şi conform procesului–verbal de carte funciară din 02 august 1946, prin care a fost înscris imobilul din B-dul T.I., format din teren de 1348 mp şi clădire cu şapte etaje, pe numele a şapte moştenitori ai defunctului D.B. Prin autorizaţia din 1935 emisă de Primăria sectorului 1, au fost autorizaţi moştenitorii B. să ridice o construcţie la adresa din T.I., sector 1, formată din subsol, parter şi şase etaje. Prin actul de partaj şi de predare legat autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat din 23 martie 1939, de pe urma defunctului D.B. au rămas ca moştenitori soţia acestuia, B.F. şi copiii săi, C.A.G. şi D.D.B.
Ca urmare a partajului, în lotul lui C.A.G. a fost trecută cota indiviză de 1/6 din imobilul S. din Bucureşti, B-dul T.I., care era deţinut în indiviziune cu fratele şi surorile defunctului, respectiv A.B., A.B., M.B., S.B. şi M.E.
De pe urma defunctului B.A., au rămas ca moştenitori G.D.B. şi P.A.B. (P.B.), iar de pe urma defunctului G.D.B. au rămas ca moştenitori reclamanţii B.L.L.I.J. şi B.G.M.M.
De pe urma defunctei B.S. au rămas ca moştenitori M.D., B.P., B.G., conform certificatului de moştenitor din 08 iunie 1970 emis de Notariatul de Stat Local Câmpina.
De pe urma defunctei B.A. a rămas ca moştenitoare unică numita M.J., iar de pe urma acesteia reclamantul R.I.M.A. (certificatul de moştenitor suplimentar din 08 iulie 1997 emis de Biroul Notarial „M.”).
De pe urma defunctei M.E. a rămas ca moştenitor numitul M.D., conform certificatului de moştenitor din anul 1963 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Câmpina, la rândul lui moştenit de M.P. (certificatul de moştenitor din 16 mai 1979 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului 1), care la rândul lui a fost moştenit de reclamanta F.S.I., conform certificatului de moştenitor din 02 iulie 1993 emis de Notariatul de Stat al sectorului 2 .
De pe urma defunctului B.P.A., au rămas ca moştenitori reclamanţii D.S.A.M., H.Y.G.B.D. şi B.N.A., conform certificatului de moştenitor din 05 octombrie 2005 emis de Biroul Notarilor Publici Asociaţia „S.M.Ş. şi C.N.D.”.
În esenţă, apelanta pârâta, prevalându-se de prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007 a susținut excepția lipsei calității procesuale active a intimaților reclamanți B.N.A., H.Y.G.B.D., D.S.A.M., I.J.M.L.L. şi G.M.M.B., motivat de împrejurarea că aceştia, au calitate de succesori ai defuncţilor G.D.B. şi P.A.B., moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului, A.B. (decedat la 08 iulie 1940) şi S.B. (decedată la data de 27 martie 1949).
Potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enunţate în anexa nr. 1, care face parte integrantă din lege, intenţia legiuitorului fiind aceea de a exclude posibilitatea pretinderii unei duble reparaţii, pentru acelaşi fapt, de către cei care au încasat despăgubiri în temeiul unui acord internaţional privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În referire la interpretarea acestei prevederi legale, Curtea a reţinut că, aşa cum s-a statuat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: „textul de lege enunţat exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile unui acord internaţional. Potrivit regulilor probaţiunii (art. 1169 C. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă. Cum intimaţii-pârâţi sunt cei care susţin că recurenţii-reclamanţi au încasat despăgubiri pentru imobilul în litigiu în baza Acordului româno-francez din anul 1959, acestora le revine sarcina probei pe aspectul în discuţie, potrivit principiului şi regulilor probaţiunii mai sus-menţionate. Doar simpla invocare a existenţei acordului nu este suficientă pentru a se face dovada încasării unor despăgubiri de către reclamanţi. În speţă, pârâţii nu au administrat probe din care să rezulte că pentru imobilul în discuţie, reclamanţii au fost beneficiari ai unor sume de bani reprezentând despăgubiri. Reclamanţii au depus la dosarul cauzei declaraţii pe proprie răspundere în conformitate cu care nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale pentru niciun imobil naţionalizat de statul român de la autorii lor. Aceste declaraţii răstoarnă prezumţia prevăzută de art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Este real că o atare statuare a fost realizată în cadrul unui alt litigiu, însă Curtea nu poate face abstracție de împrejurarea că o atare dezlegare a problemei de drept, în litigiul care a făcut obiectul Dosarului nr. 7678/2/2012, nu poate fi ignorată în prezenta cauză, câtă vreme şi în prezentul litigiu şi în cel soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1927 din 17 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - a fost analizată, din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a aceloraşi intimaţi reclamanți de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobile ce fac obiectul acestei legi.
Curtea a reţinut, de asemenea, că tuturor intimaților reclamanți le-a fost recunoscută irevocabil calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi în cadrul litigiului soluționat irevocabil prin decizia nr. 5104 din 07 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi nu este întrunită condiția triplei identități, impusă de art. 1201 C. civ., nu se poate face abstracție în soluționarea prezentei cauze că imobilele în raport de care a fost analizată îndreptățirea reclamanților a căror lipsă a calității procesuale active s-a invocat în prezentul apel, fac obiectul Legii nr. 10/2001, iar analiza, intrată în putere de lucru judecat, din cadrul altor decizii, s-a realizat din perspectiva prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi a efectelor produse în persoana acestor reclamanţi de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959.
În acest context, Curtea a apreciat că aspectele litigioase dezlegate care vizează modul în care operează prezumția instituită prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 şi art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007, sunt pe deplin incidente şi în ceea ce privește imobilul ce face obiect al prezentei cauze.
Curtea a avut în vedere, totodată, că acordurile internaţionale încheiate de Statul Român privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, la care face trimitere art. 5 din Legea nr. 10/2001 au drept consecinţă stingerea tuturor pretențiilor care ar putea decurge din actul de preluare al statului Român vizând imobilele aparținând resortisanţilor acelor state. Acesta este considerentul pentru care legiuitorul a înţeles să nu confere acestor persoane reparații în temeiul legii speciale.
Curtea a reţinut că şi în prezenta cauză, intimații reclamanți B.N.A., I.J.M.L.L. şi G.M.M.B. au depus, în traducere legalizată, în copie certificată pentru conformitate, declarații pe propria răspundere din care rezultă că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea procedurilor în suspensie pentru nici un imobil naționalizat de statul român reținând, în același timp şi că reclamanta D.S.A.M. a cesionat drepturile sale asupra proprietăţilor revendicate în România către reclamantul B.N.A.
Curtea a reţinut, totodată, că aceşti reclamanți, în calitate de succesori acceptanți ai succesiunilor autorilor lor, au preluat atât drepturile cât şi obligaţiile patrimoniale ale celor a căror succesiune au acceptat-o, astfel că, fiind emise în această calitate, nu se poate aprecia că, de plano, declarațiile astfel emise nu ar putea produce consecințele la care face referire art. 5.1 din H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, deși reclamanților nu li se poate impune să facă dovada unui fapt negativ, Curtea retine că reclamanţii intimaţi, prin înscrisurile aflate la dosar au probat că au făcut demersuri pentru obținerea de relații suplimentare de la Statul Francez, în legătura cu efectele Acordului româno-francez din anul 1959, însă nu au fost în măsură să le procure.
Nici în prezenta pricină, apelantul pârât nu a administrat probe din care să rezulte că reclamanții sau autorii acestora au primit despăgubiri în temeiul Acordului româno-francez din anul 1959, respectiv că ambii autori ai acestor reclamanți sau aceștia, îndeplineau condițiile pentru a putea beneficia de prevederile Acordului româno-francez din anul 1959, aşa cum de altfel s-a dispus încă din faza procesuală a recursului, la termenul de judecată din data de 17 octombrie 2012.
În aceste condiţii, Curtea a apreciat că reclamanţii B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., B.G.M.M., B.D.H.Y.G., L.L.I.J.M., justifică calitate procesuală activă în cauză.
În consecinţă, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul declarat de apelantul pârât ca nefondat.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „R.F.” a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea este nelegală, în condiţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât din completul de judecată care a judecat după casarea cu trimitere spre rejudecare a făcut parte un judecător care a pronunţat şi decizia nr. 697 din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
Imobilul revendicat este un bun aflat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, conform Legii nr. 303/2008, astfel încât regimul său juridic face inadmisibilă restituirea.
Greşit a reţinut instanţa că imobilul în cauză nu ar intra sub incidenţa acestei legi, câtă vreme este înscris în anexa 1 a O.G. nr. 39/2005.
Bunul imobil a intrat în domeniul public al sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.
În condiţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., hotărârea este nelegală deoarece reclamanţii sunt cetăţeni francezi, şi, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, pentru că au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, respectiv Acordul încheiat la data de 9 februarie 1959 între România şi Republica Franceză, menţionat în anexa 1 lit. d).
Doar o parte din reclamanţi au depus declaraţii, care sunt şi incomplete.
În cuprinsul motivelor de apel, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, pe care nu a mai susţinut-o, faţă de prevederile O.U.G. nr. 47/2011.
Prin prezentul recurs înţelege să susţină, din nou, excepţia lipsei calităţii procesual pasive, în temeiul pct. 9.1 din Normele Legii nr. 10/2001, faţă de considerentele Deciziilor nr. 980/2012, nr. 981/2012 şi nr. 19/2013 pronunţate de Curtea Constituţională, şi faţă de art. 65 din O.G. nr. 39/2005, în sensul că dreptul de administrare al pârâtei asupra imobilului a încetat.
Se impune respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate de reclamanta F., în temeiul art. 4 din Legea nr. 10/2001, privind dreptul de acrescământ, pentru că tinde la modificarea cererii principale, în rejudecarea apelului.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs relativ la nelegala compunere a completului de judecată este nefondat, iar nu inadmisibil, aşa cum s-a invocat prin întâmpinarea depusă de către intimaţi, în considerarea prevederilor art. 34 C. proc. civ.
Înalta Curte nu a fost sesizată cu un recurs împotriva încheierii de respingere a cererii abţinere, într-adevăr inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 34 alin. (1) C. proc. civ., ci cu o critică prin care se deduce analizei încălcarea unei norme imperative, astfel cum este reglementată prin art. 24 C. proc. civ., incompatibilitatea vizată de acest text netrebuind să fie invocată printr-o cerere de abţinere, care să fie soluţionată în cadrul procedurii instituite prin art. 25-34 C. proc. civ.
Aşadar, critica în recurs, a nesocotirii unei norme imperative privitoare la compunerea completului de judecată cu un judecător incompatibil, este admisibilă.
Pe fond, însă, critica nu este întemeiată.
Prin decizia civilă nr. 481 din 6 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 697/A din 20 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare.
Motivul pentru care s-a considerat că se impune casarea a vizat modul în care instanţa de apel soluţionase excepţia lipsei calităţii procesuale active, prin raportare la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 5/2001.
După casarea cu trimitere spre rejudecare, judecătorul care a făcut parte din completul ce pronunţase decizia nr. 697/A din 20 septembrie 2011 a făcut cerere de abţinere, respinsă prin încheierea din 21 octombrie 2013.
Judecătorii care au analizat „abţinerea”, au apreciat în mod corect, faţă de limitele rejudecării, respectiv faţă de considerentele pentru care fusese respinsă excepţia lipsei de calitate procesuală activă, raportat la prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001, faptul că judecătorul nu este incompatibil.
Aceasta deoarece, în decizia nr. 697A/2011 se reţinuse că „indiferent de incidenţa art. 5 din legea specială în speţă, este indiscutabilă calitatea procesuală a reclamanţilor înţeleasă ca o condiţie pentru ca aceştia să fie părţi în proces, aceştia fiind titularii dreptului de a acţiona împotriva pârâtei, cu atât mai mult cu cât, nu trebuie uitat că acţiunea lor este justificată şi de faptul că nu a existat o dispoziţie de soluţionare (de admitere sau de respingere) cu privire la cinematograful S. – cum corect a observat şi prima instanţă, în acord cu calificarea dată acţiunii de instanţa supremă, ca instanţă de casare.
Consecinţa celor reţinute anterior este faptul că invocarea unui impediment la restituire decurgând din incidenţa art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi privită ca o excepţie procesuală absolută prin care se pune în discuţie una dintre condiţiile cerute unei persoane pentru a fi parte în proces, respectiv legitimarea procesuală activă, acest aspect neputând constitui deci, ca atare, nici un motiv de apel de ordine publică.
Prin urmare, chestiunea calităţii procesuale active, raportată la incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu fusese analizată pe fond, astfel încât să angajeze incompatibilitatea judecătorului în rejudecarea după casarea cu trimitere.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la natura măsurii reparatorii ce poate fi acordată în cauză. Se opune, practic, la analizarea acestui aspect, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 481/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-a stabilit că în cauză este incident art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Prin aceeaşi decizie s-a hotărât faptul că art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu împiedică restituirea în natură a imobilelor în care se desfăşoară o activitate de interes public, ci condiţionează doar restituirea de menţinerea afectaţiunii pe o perioadă de timp determinată.
În fine, prin decizia sus-menţionată s-a stabilit că nu este întemeiată nici critica vizând incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 213/1998, care are caracter de lege generală faţă de legile speciale de reparaţie. Or, imobilelor care fac obiect de reglementare al legilor speciale li se aplică regimul juridic al acestor legi, şi nu al unei legi generale.
Prin motivele de recurs, pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „R.F.” a arătat că înţelege să invoce excepţia lipsei sale de calitate procesuală, asupra căreia ar fi renunţat în primul ciclu procesual, prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 47/2001.
Din verificarea deciziei nr. 481/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se observă că problema calităţii procesuale pasive a Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „R.F.” a fost analizată din perspectiva unor decizii ale Curţii Constituţionale care au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 1 alin. (1), (2) şi (4) din O.U.G. nr. 47/2011.
Cum prin prezentul recurs se deduce analizei chestiunea calităţii procesuale a pârâtei prin invocarea aceloraşi temeiuri juridice, se va observa autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare.
Critica vizând modul în care instanţa de trimitere a analizat problema calităţii procesuale active, prin raportare la condiţiile impuse prin art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut corect autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 1927/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost analizată, din perspectiva art. 5 din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală activă a aceloraşi reclamanţi de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În plus, reclamanţii B.N.A., I.J.M.L.L. şi G.M.M.B. au depus, în traducere legalizată, în copie certificată pentru conformitate, declaraţii pe propria răspundere din care rezultă că nu au primit niciun fel de despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea procedurilor în suspensie pentru nici un imobil naționalizat de statul român.
Cum pârâta nu a făcut proba contrară, soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a deciziei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „R.F.” împotriva deciziei civile nr. 365 din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 293/2015. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 296/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
