ICCJ. Decizia nr. 31/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 31/2015
Dosar nr. 2509/233/2012
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2015
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 15 februarie 2012 (înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Galaţi, a cărei competență de soluționare a fost declinată ulterior în favoarea Tribunalului Galați, conform sentinței civile nr. nr. 4486 din 26 aprilie 2013, în considerarea valorii litigiului, mai mare de 500.000 lei), reclamantul Municipiul Galați a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, solicitând obligarea acestuia să lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Galaţi, judeţul Galaţi.
În motivare, reclamantul a arătat că imobilul situat la adresa menționată este proprietatea Municipiului Galaţi, conform contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907 încheiat între C.F.U. Bucureşti şi Primăria Galaţi. S-a arătat că prin Decizia nr. 95 din 07 mai 1968, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Galaţi a transmis în administrarea Direcţiei Regionale C.F.R. Galaţi imobilul în cauză și că, în fapt, titlul pârâtului asupra bunului nu există (acesta doar stăpânind imobilul).
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563, art. 553, art. 555, art. 557, art. 1169 şi art. 1270 C. civ.
În temeiul art. 68 şi urm. C. proc. civ., pârâtul a solicitat chemarea în judecată a CN C.F. C.F.R. SA Galaţi, în calitate de posesor al imobilului revendicat care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul asupra aceluiaşi imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 1990 din 17 octombrie 2013, Tribunalul Galaţi, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., invocată de intervenienta CN C.F. - C.F.R. SA Sucursala Galaţi, cât şi acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că de esența acțiunii în revendicare este existența unui posesor neproprietar și a unui proprietar neposesor, finalitatea urmărită fiind stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului, cu efectul direct şi accesoriu al obţinerii posesiei.
În cauză, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907, imobilul a fost dobândit de reclamant care a transmis dreptul de administrare directă către CN C.F. C.F.R. SA Bucureşti. În perioada transmiterii, bunurile proprietate socialistă de stat erau cuprinse în patrimoniul statului ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat şi, în acelaşi timp, şi în patrimoniul unor organizaţii socialiste de stat, ca obiect al dreptului de administrare de stat.
În consecinţă, reclamantul a pierdut, la un moment dat, în favoarea statului, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, păstrând în patrimoniul său numai acel drept de administrare directă pe care l-a transmis apoi către CN C.F. C.F.R. SA cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea vreme.
Ulterior, Legea nr. 15 din 07 august 1990 a transformat dreptul de administrare directă conferit unor unităţi economice de stat în drept de proprietate, dispunând prin art. 5 alin. (1) că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.
Aşadar, dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost preluat de către stat şi transmis către CN C.F. C.F.R. SA prin voinţa legii, astfel că reclamantul nu are un titlu de proprietate actual şi opozabil pârâtului.
În raport de acestea, având în vedere că CN C.F. C.F.R. SA este o companie de stat, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., invocată de intervenientă, ca neîntemeiată.
De asemenea, pe temeiul acelorași considerente, a respins cererea formulată de reclamantul Municipiul Galaţi, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, s-a susținut că probele administrate nu au fost corect interpretate şi apreciate.
Astfel, în contextul acţiunii în revendicare imobiliară, confruntarea probatorie dintre reclamant şi pârât nu poate fi înţeleasă decât dacă se ţine seama de obiectivele pe care părţile le urmăresc prin administrarea probelor.
În acest sens, s-a arătat că titlul de proprietate asupra imobilului situat în Galaţi, îl constituie contractul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907, iar cel invocat de către pârât, Legea nr. 15 din 07 august 1990 care a transformat dreptul de administrare directă conferit unor unităţi economice de stat în drept de proprietate - dispunând prin art. 5 alin. (1) că regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul său - nu poate face dovada absolută a dreptului asupra imobilului în litigiu.
Întrucât apelantul-reclamant a dovedit că este adevăratul proprietar, prin depunerea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907, iar Statul nu a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, nici societatea comercială deţinătoare a imobilului nu putea dobândi, la rândul său, un drept de proprietate, în temeiul acestei legi.
Apelul a fost considerat nefondat şi respins în consecință prin Decizia civilă nr. 92/A din 03 septembrie 2014 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.
S-a reținut în considerentele deciziei că, potrivit motivelor acțiunii promovate, reclamantul însuși a susținut că imobilul a fost cumpărat de Primăria Galaţi la data de 16 februarie 1907 şi, prin Decizia nr. 95 din 1 mai 1968 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Galaţi, a fost transmis în administrarea Direcţiei Regionale C.F.R. Galaţi, aflându-se în prezent în posesia acesteia.
Rezultă că, atunci când susţine nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii apelate prin prisma interpretării greşite a probelor administrate, apelantul ignoră cu certitudine faptul că, prin Decizia nr. 95 din 7 mai 1968 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Galaţi, imobilul a fost transmis în administrarea Direcţiei Regionale C.F.R. Galaţi.
Aceasta, prin efectul Legii nr. 15 din 7 august 1990, s-a transformat din unitate economică de stat în regie autonomă şi, în temeiul art. 5 alin. (1), dreptul de administrare directă conferit unor unităţi economice s-a transformat în drept de proprietate, actul normativ menţionat statuând că,,regia autonomă este proprietatea bunurilor din patrimoniul său”.
Aşadar, reclamantul a pierdut în favoarea statului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, păstrând, în patrimoniul său, numai dreptul de administrare pe care, ulterior, l-a transmis intervenientului în cauză.
În virtutea Legii nr. 15/1990, acest drept de administrare a fost convertit în drept de proprietate, astfel încât critica interpretării greşite a probelor administrate în cauză şi a motivării soluţiei instanţei de fond pe un raţionament eronat nu a putut fi primită.
În plus, s-a reținut că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 3549 din 3 noiembrie 2007 din Dosarul nr. 3799/44/2006 privind pe acelaşi reclamant şi pe pârâta CN C.F. - C.F.R. SA Bucureşti-Sucursala Regională C.F.R. Galaţi, intervenientă în cauza de faţă.
Astfel, în considerentele respectivei decizii, instanţa supremă a statuat faptul că dreptul de administrare directă pe care îl avea reclamantul la momentul transmiterii lui către CN C.F. - C.F.R. SA Bucureşti - Sucursala Galaţi a fost un drept specific perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi avea regimul juridic al unui drept real de natură civilă constând în capacitatea unei instituţii sau organizaţii a statului socialist de a întrebuința şi, într-o anumită măsură, de a dispune de un bun repartizat din fondul unitar al proprietăţii socialiste de stat.
Caracteristic acelei perioade era faptul că bunurile proprietate socialistă de stat erau cuprinse în patrimoniul Statului ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat şi, în acelaşi timp, în patrimoniul unor organizaţii socialiste de stat, ca obiect al dreptului de administrare de stat.
În acest context, s-a reținut că nu a fost înlăturat nejustificat titlul de proprietate invocat de reclamant, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1907, căruia nu i se putea da eficiența pretinsă în acțiunea în revendicare promovată.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susţinut nelegalitatea soluţiei, invocând următoarele aspecte:
- Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât cu încălcarea dispoziţiilor art. 57-59 C. proc. civ., art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 2812a, apelul a fost soluţionat în contradictoriu şi cu intimatul-intervenient CN C.F. - C.F.R. SA.
Aceasta, în condiţiile în care pârâtul Statul Român a formulat, în faţa primei instanţe, cerere de chemare în judecată pe temeiul art. 57 C. proc. civ. faţă de CN C.F. - C.F.R. SA Galaţi, dar tribunalul a omis să soluţioneze, odată cu cererea principală, şi cererea de chemare în judecată a altei persoane.
Or, nici pârâtul şi nici intervenienta nu au solicitat completarea sentinţei în condiţiile prevăzute de art. 2812, art. 2812a C. proc. civ., astfel încât CN C.F. - C.F.R. SA Galaţi nu are calitate de parte în apel, ceea ce înseamnă că instanţa trebuia să soluţioneze apelul numai în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român reprezentat de M.F.P.
- În speţă, lipsesc premisele aplicării Legii nr. 15/1990 în favoarea părţii adverse, pentru a nu se da, în felul acesta, prioritate titlului invocat de reclamant.
Astfel, recurentul-reclamant deţine, pentru imobilul situat în Galaţi, titlu de proprietate reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 16 februarie 1907.
Pe de altă parte, titlul de proprietate al pârâtului este dat de dispoziţiile Legii nr. 15/1990, care au transformat dreptul de administrare directă conferit unor unităţi economice de stat în drept de proprietate.
Din decizia nr. 95/1968 rezultă că imobilul în litigiu forma obiectul dreptului de administrare al pârâtului în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, dar aceasta nu este o dovadă absolută a dreptului său de proprietate. Statul nu a avut în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului înaintea adoptării actului normativ menționat, aşa încât Direcţia Regională C.F.R. Galați, deţinătoare a bunului, nu putea dobândi, la rândul său, un drept de proprietate pe temeiul acestei legi.
Intimata-intervenientă CN C.F.-C.F.R. SA Galaţi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că acţiunea a fost promovată cu rea-credinţă împotriva unei persoane neposesoare, în condiţiile în care reclamantul cunoştea cine este posesorul imobilului din acțiunea anterioară, finalizată prin Decizia nr. 3549/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în care instanţa supremă s-a pronunțat exact pe înscrisurile de care se prevalează reclamantul în prezentul litigiu, în defavoarea acestuia. În speţă, funcționează principiul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fiind statuat deja că „dreptul de proprietate al reclamantului a fost preluat de către stat şi transmis pârâtei CN C.F.R. SA prin voinţa legii”.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit următoarele considerente:
- Împrejurarea invocată, a omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa, prin dispozitivul hotărârii, asupra cererii de chemare în judecată a altei persoane (formulată de Statul Român împotriva CN C.F. - C.F.R. SA Galaţi) nu atrage consecinţa pretinsă, a lipsei calităţii de parte a acesteia din urmă în faza procesuală a apelului.
Dobândirea calităţii de intervenientă în cadrul procedurii judiciare, de către CN C.F.R. SA - Galaţi, a avut loc în faţa primei instanţe, ca efect al cererii de chemare în judecată formulate în termen, pe temeiul art. 57-58 C. proc. civ., de către pârâtul Statul Român.
Dezbaterile în cauză s-au desfăşurat în contradictoriu cu intervenienta (căreia prin dispozitivul sentinţei i se şi respinge excepţia invocată, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.) şi faţă de care hotărârea pronunţată este opozabilă, aşa cum prevede explicit art. 58 C. proc. civ.
Faptul că dispozitivul sentinţei nu menţionează expres soluţia dată cererii de intervenție forțată nu conduce la pierderea calităţii de intervenient, dobândită în termeni procedurali în faţa primei instanţe şi păstrate ca atare în etapele procesuale ulterioare, determinate de exercitarea căilor de atac.
De aceea, nu era necesar să se recurgă, cum arată recurentul, la calea procedurală reglementată de art. 2812 C. proc. civ. (a completării hotărârii) pentru a se putea susţine că intervenientul, odată ce a dobândit această calitate, rămâne parte în procedura judiciară până la finalizarea acesteia.
De altfel, recurentul-reclamant nu indică, în formularea acestei critici, în ce ar consta vătămarea procesuală ce i-a fost adusă, câtă vreme, pe de o parte, cererea de intervenţie forţată nu a fost formulată de către acesta, ci de către pârât, iar pe de altă parte, instanţa de apel a fost învestită cu critici de netemeinicie şi nelegalitate vizând soluția dată acţiunii în revendicare a reclamantului.
În acest context procesual, nu este adus niciun argument care să demonstreze în ce ar consta nelegalitatea deciziei prin aceea că judecata în privește susțiunerea apel nu s-a realizat doar în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român ci (aşa cum a fost, de altfel, corect) şi în contradictoriu cu intimata-intervenientă.
- În ce privește susținerea că în cauză nu se regăsesc premisele aplicării dispozițiilor Legii nr. 15/1990 în favoarea părților adverse și astfel, recurentul-reclamant justifică un drept de proprietate actual care trebuie sancționat în cadrul acțiunii în revendicare promovate, critica este de asemenea, nefondată.
Deducând judecăţii un astfel de aspect şi pretinzând valorificarea lui, aşa încât să conducă la admiterea acţiunii promovate, recurentul nesocoteşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat rezultat din dezlegările jurisdicţionale cuprinse în Decizia nr. 3549 din 3 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, problema dreptului de proprietate pretins de Municipiul Galaţi asupra imobilului din str. D. a fost dezbătută şi tranșată jurisdicţional cu ocazia judecăţii anterioare - finalizată prin decizia instanţei supreme menţionată - în cadrul căreia reclamantul a revendicat acelaşi bun de la pârâta CN C.F. C.F.R. SA - Galaţi.
S-a statuat, potrivit considerentelor deciziei arătate, că reclamantul nu mai dispune de un drept de proprietate actual, întrucât, prin efectul Legii nr. 15/1990, acesta a fost recunoscut şi constituit în favoarea pârâtei (în patrimoniul căreia, dreptul de administrare directă ce îi fusese conferit înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, a fost ulterior acestui moment transformat în drept de proprietate).
Or, asemenea considerente, justificative şi determinante în adoptarea soluţiei, se bucură de autoritate de lucru judecat, fiindu-le interzis părţilor să pretindă contrariul într-o judecată ulterioară.
Modificând limitele procesuale ale judecății (prin atragerea în proces şi a unei alte părţi), reclamantul nu poate înlătura, sub motiv că nu s-ar regăsi tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (părţi, obiect, cauză) efectele autorităţii de lucru judecat.
În realitate, principiul menţionat, al autorităţii de lucru judecat este fundamentat pe regula imutabilităţii jurisdicţionale, a stabilităţii şi securităţii juridice, funcţionând nu doar în forma sa extinctivă (interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, între aceleaşi părţi), ci şi în manifestarea procesuală de prezumţie de adevăr cu privire la conţinutul raporturilor juridice deduse anterior judecăţii unei instanţe (art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).
Astfel fiind, întrucât faţă de reclamant s-a stabilit deja jurisdicţional că nu deţine un drept de proprietate actual asupra imobilului ce face obiect al acţiunii în revendicare, acesta nu poate pretinde contrariul în faţa unei instanţe ulterioare, pentru că ar nesocoti efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat.
Faţă de principiul menţionat, părţile nu pot pretinde o reevaluare a rezultatului finit al judecăţii anterioare, iar instanţa nu poate realiza o altă apreciere ci, dimpotrivă, este obligată să-şi sprijine raţionamentul pe efectul pozitiv al lucrului judecat.
În concluzie, instanţele fondului au stabilit corect să reclamantul nu este titularul unui drept de proprietate actual care să ducă la admiterea acţiunii în revendicare, soluţiile pronunţate fiind legale şi lipsind de fundament criticile recurentului.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Galaţi, prin primar împotriva Deciziei nr. 92/A din 3 septembrie 2014 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 30/2015. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 32/2015. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
