ICCJ. Decizia nr. 317/2015. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 317/2015
Dosar nr. 28736/3/2010
Şedinţa publică din 29 ianuarie 2015
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă, la data de 14 iunie 2010, sub nr. 28736/3/2010, reclamanţii B.R.Ş. şi P.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, în perioada 1 iunie 2007 - 1 octombrie 2009, a terenului în suprafaţă de 361,91 mp, situat în Bucureşti, bd. O.G. - fost str. F., sector 3, evaluate provizoriu la suma de 140.000 euro.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 4 martie 2011, reclamanţii au indicat valoarea în RON a pretenţiilor, la suma de 591.276 RON.
Prin Sentinţa civilă nr. 2086 din 13 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia V-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată; a obligat pe pârât la plata sumei de 364.805,28 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă aferentă imobilului-teren în suprafaţă de 361,91 mp, situat în Bucureşti, bd. O.G., sector 3, pentru perioada 1 iunie 2007 - 1 octombrie 2009, precum şi la plata sumei de 9.959,05 RON, cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au făcut dovada că au calitatea de proprietari ai terenului situat în Bucureşti, bd. O.G. (fost str. F.), sector 3, în suprafaţă de 361,91 mp, dobândind imobilul prin cumpărare de la numita B.C.T.R., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 2 februarie 2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii B.R.Ş. şi P.I. împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a fost obligată pârâta să demoleze lucrările realizate pe terenul proprietatea reclamanţilor, situat în Bucureşti, bd. O.G. (fost str. F.), sector 3, în suprafaţă de 361,91 mp şi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acest imobil. Reclamanţii au formulat cerere de executare silită a sentinţei, încuviinţată prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 5 iunie 2009 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 8966/301/2009.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 27 august 2009 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul nr. 13738/301/2009, a fost admisă cererea reclamanţilor şi aceştia au fost autorizaţi să demoleze, pe cheltuiala pârâtei, lucrările realizate pe terenul din Bucureşti, bd. O.G. (fost str. F.), sector 3, în suprafaţă de 361,91 mp, iar la data de 1 octombrie 2009, în cadrul executării silite, construcţiile au fost demolate, potrivit susţinerilor reclamanţilor. Din cuprinsul procesului-verbal întocmit de B.E.J. A.C. la data de 1 octombrie 2009, rezultă că reclamanţii au fost de acord cu soluţionarea amiabilă.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada cuprinsă între momentul edificării căii de acces asfaltate de către pârâtă pe terenul lor, conduită sancţionată prin Sentinţa civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007, şi data demolării tuturor construcţiilor existente pe acest teren.
În temeiul art. 480 C. civ., proprietatea privată este protejată de lege, permiţând titularului dreptului să îl exercite în mod exclusiv, absolut şi perpetuu.
În cauză, este de necontestat că dreptului de proprietate al reclamanţilor i s-a adus o limitare cu efecte pe o perioadă de cel puţin doi ani, împrejurare constatată cu putere de lucru judecat prin considerentele Sentinţei civile nr. 1158 din 19 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Prevederile art. 998 C. civ. constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înţelegând prin aceasta ansamblul de norme legale şi principii de drept potrivit cărora intervine obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Astfel, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Fapta ilicită este concretizată în speţa de faţă în acţiunea pârâtului prin care a îngrădit folosinţa dreptului de proprietate exclusiv al reclamanţilor. În lumina prezumţiei puterii de lucru judecat, reţinând că pârâta nu a răsturnat sarcina probei şi nici nu avea cum să o facă, dat fiindcă a figurat ca parte şi în Sentinţa civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007, tribunalul a reţinut că fapta ilicită a acesteia este dovedită.
În cauza de faţă, au fost efectuate trei rapoarte de expertiză, primul, realizat de expertul A.E., fiind înlăturat din materialul probator, astfel cum rezultă din încheierea pronunţată la data de 14 octombrie 2011. A fost realizat un nou raport de expertiză, de către D.O.A., înlăturat şi acesta la data de 13 septembrie 2013, pentru lipsa de obiectivitate a concluziilor expertului, care nu a făcut decât să se raporteze la lucrarea expertului A.E., deşi obiectivele raportului nu au fost în acest sens. Ca atare, s-a dispus efectuarea unui alt raport de expertiză, cenzurat de către tribunal, în temeiul art. 202 şi urm. C. proc. civ. Astfel, reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere având ca obiect stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului-debit principal, în temeiul dreptului comun. Reclamanţii nu au solicitat o eventuală taxă de timbru de monument istoric, nicio eventuală taxă pe valoarea adăugată, cum nu s-au solicitat nici dobânzi legale. Nu există niciun temei juridic pentru care aceste taxe sau daune să fie suportate de către pârât. Ca atare, prejudiciul cert în cauză se constituie dintr-o lipsă de folosinţă care a fost raportată de către expert la cuantumul unei taxe locale pe care pârâta ar fi putut să o perceapă dacă terenul îi aparţinea, adică suma de 1,20 RON/mp/zi, ceea ce în final presupune suma de 13.028,76 RON/lună (361,91 mp x 1,20 RON = 434,292 RON/zi x 30 zile = 13.028,76 RON). Reţinând acest calcul, general valabil anilor 2007, 2008 şi 2009, faţă de perioada care face obiectul litigiului, tribunalul a constatat că, pentru anul 2007, pârâtul datorează o sumă egală cu 91.201,32 RON (13.028,76 RON x 7 luni), pentru anul 2008, suma de 156.345,12 RON (13.028,76 RON x 12 luni), iar pentru anul 2008, suma de 117.258,84 RON (13.028,76 RON x 9 luni).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 371A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei pentru perioada 1 iunie 2007 - 13 iunie 2007 şi a respins acţiunea pentru această perioadă, ca prescrisă; a obligat pe pârât la plata sumei de 359.159,484 RON, cu titlu contravaloare lipsă de folosinţă aferentă terenului pentru perioada 14 iunie 2007 - 1 octombrie 2009; a obligat pe pârât la plata sumei de 9.902,59 RON cheltuieli de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
1. În mod corect a reţinut prima instanţă că angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998 - 999 C. civ., şi anume: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege. Prejudiciul creat intimaţilor-reclamanţi constă în lipsirea acestora de exerciţiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu sau a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată, în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană - pentru terenul ocupat de către apelantul-pârât.
Este de menţionat că fac obiectul criticilor din apel numai întinderea faptei ilicite (ocuparea totală sau parţială a terenului proprietatea intimaţilor-reclamanţi) şi întinderea prejudiciului suportat de intimaţii-reclamanţi (criteriile de calcul a lipsei de folosinţă). Prin urmare, date fiind limitele devoluţiunii, întrunirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale excede controlului instanţei de apel, rămânând definitiv stabilită prin hotărârea tribunalului.
2. Referitor la excepţia prescripţiei, invocată din oficiu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora neexercitarea dreptului la acţiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acţiune.
Termenul de prescripţie, cu caracter general, aplicabil acţiunilor prin care se valorifică drepturi de creanţă, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "termenul de prescripţie este de 3 ani (..)". Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepţia cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripţie.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, pentru prejudiciul aferent fiecărei zile ulterioare datei de 1 iunie 2007 începutul termenului de prescripţie se situează în ziua respectivă, iar împlinirea acestuia are loc după trei ani. Cât priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie stabilit pe ani, art. 101 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. instituie regula conform căreia acesta se împlineşte în ziua corespunzătoare (zilei în care a început să curgă) din ultimul an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.
Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauza de faţă, se constată că, spre exemplu, dreptul la acţiune pentru prejudiciul aferent zilei de 6 iunie 2007 s-a prescris la data de 6 iunie 2010, întrucât acţiunea nu a fost introdusă cel târziu la această dată. Mergând pe acelaşi raţionament, dreptul la acţiune pentru prejudiciul aferent fiecărei zile din perioada 1 iunie 2007 - 13 iunie 2007 s-a prescris în mod corespunzător în intervalul 1 iunie 2010 - 13 iunie 2010, întrucât acţiunea a fost introdusă la data de 14 iunie 2010.
În aceste condiţii, se constată că acţiunea era prescrisă pentru perioada în discuţie.
3. Prin Sentinţa civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 3478/3/2008, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să demoleze lucrările realizate pe terenul reclamanţilor B.R.Ş. şi P.I. (fost str. F.), sector 3, în suprafaţă de 361,91 mp şi să lase reclamanţilor în deplină proprietate acest imobil. Prin urmare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că apelantul-pârât ocupa în întregime, la data pronunţării hotărârii, terenul în suprafaţă de 361,91 mp, numai astfel explicându-se faptul că a fost obligat să îl predea în întregime intimaţilor-reclamanţi. De asemenea, printr-un considerent decizoriu, instanţa a reţinut că: "În concluziile raportului de expertiză s-a stabilit că drumul asfaltat construit cu ocazia modernizării Pasajului Mărăşeşti ocupă din terenul proprietatea reclamanţilor o suprafaţă de 153,51 mp, delimitată prin punctele S1, 6, 7, 8, 9, iar la data efectuării expertizei, pe terenul proprietatea reclamanţilor în suprafaţă de 172,19 mp, delimitat prin punctele S9, 8, 4, 5, era depozitat moloz, rezultat în urma lucrărilor de şantier din zonă". De asemenea, a reţinut că: "La dosar a mai fost depusă somaţia adresată de către reclamanţi pârâtului, prin care se solicită sistarea lucrărilor pe teren", iar din partea din hotărâre în care sunt expuse susţinerile părţilor reiese că reclamanţii au trimis pârâtei o notificare, prin intermediul executorului judecătoresc R.C., la data de 28 septembrie 2006, primită de pârâtă la data de 2 octombrie 2006. Prin urmare, lucrările pe (întregul) teren erau realizate la data de 14 iunie 2007.
Prin încheierea din 5 iunie 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 8966/301/2009, a fost admisă cererea formulată de creditorii B.R.Ş. şi P.I., privind pe debitoarea Primăria Municipiului Bucureşti şi a fost încuviinţată executarea silită a obligaţiei debitoarei de predare a bunului imobil în suprafaţă de 361,91 mp, situat în Bucureşti, bd. O.G. (fost str. F.), precum şi demolarea lucrărilor realizate pe terenul creditorilor, cuprins în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă sus-menţionată. La data de 23 iunie 2009, s-a emis somaţie în Dosarul de executare nr. 244/2008 al S.C.E.J. A. şi C. Prin procesul-verbal întocmit la data de 6 iulie 2009 în acelaşi dosar de executare, s-a reţinut că reprezentantul debitoarei a solicitat un termen de 60 de zile pentru a aduce la îndeplinire hotărârea judecătorească şi că reprezentantul creditorilor s-a opus. Totodată, s-a constatat de către executorul judecătoresc că debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face, respectiv de a demola lucrările realizate pe terenul creditorilor şi că nu a predat imobilul menţionat acestora. Ulterior, prin încheierea din 27 august 2009 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 13738/301/2009, a fost admisă cererea formulată de reclamanţii B.R.Ş. şi P.I. şi au fost autorizaţi reclamanţii-creditori să demoleze, pe cheltuiala pârâtei-debitoare, lucrările realizate pe terenul în suprafaţă de 361,91 mp. În fine, prin procesul-verbal întocmit la data de 1 octombrie 2009 în Dosarul de executare nr. 244/2008 al S.C.E.J. A. şi C., s-a reţinut că debitoarea a solicitat un termen pentru analizarea situaţiei şi identificarea unei soluţii pentru rezolvarea pe cale amiabilă, iar creditorii, asistaţi de avocat, au fost de acord cu amânarea executării până la data de 5 septembrie 2009.
Ca atare, în mod temeinic a reţinut prima instanţă şi că apelantul-pârât a ocupat întregul teren până la finalul perioadei indicate în cererea de chemare în judecată, respectiv 1 octombrie 2009.
4. Principiul general în materia reparării prejudiciului este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Beneficiul nerealizat de către un proprietar ca urmare a ocupării imobilului său de către o altă persoană este reprezentat de chiria pe care acesta ar fi putut-o obţine prin închirierea imobilului.
Este adevărat că, în regulă generală, este vorba de preţul pe care proprietarul l-ar fi putut obţine prin închiriere pe piaţa liberă.
În primul rând, deşi această obligaţie îi revenea potrivit art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu făcut dovada acestui preţ, nepropunând administrarea în acest sens a unei expertize de evaluare.
În situaţia particulară din cauză, se poate prezuma că, întrucât potenţialii chiriaşi evită situaţiile juridice incerte, cu riscuri în privinţa unei liniştite folosinţe a terenului, ar fi fost dificil ca intimaţii-reclamanţi să găsească o persoană care să fi dorit să închirieze (pe durata efectuării lucrărilor) terenul al căror proprietari sunt, chiar neocupat efectiv de către apelantul-pârât, de vreme ce făcea parte dintre terenurile incluse în perimetrul cuprins între bd. U., str. N.T., bd. O.G. şi bd. M.V., sector 3, afectate de lucrările necesare realizării proiectului "E.", aşa cum rezultă din H.C.G.M.B. nr. 55/2006, prin care s-a aprobat cumpărarea terenurilor respective.
Din contră, cel căruia ar fi fost firesc să i-l închirieze intimaţii-reclamanţi, în condiţiile interesului declarat pe care îl prezenta terenul pentru acesta, era apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, iar chiria, în condiţiile inexistenţei unei pieţe pe care să se întâlnească oferta cu acceptarea în domeniul relaţiilor dintre particulari şi autorităţile publice, este rezonabil să fie cea pe care, la rândul său, autoritatea publică ar solicita-o pentru terenurile aflate în proprietatea sa în vederea utilizării în acelaşi scop (organizare de şantier), cu titlu de taxă locală pentru utilizarea temporară a locurilor publice.
Este de precizat şi faptul că sintagma "cale suplimentară de acces", folosită în anexele la H.C.G.M. nr. 300/2016, H.C.G.M.B. nr. 111/2007, H.C.G.M.B. nr. 227/2008 şi H.C.G.M.B. nr. 405/2009, se referă la situaţia în care întreg terenul pus la dispoziţie de unitatea administrativ-teritorială este folosit în acest scop, iar nu şi la aceea în care este vorba de o cale de acces ca element indispensabil al unei organizări de şantier, cum este cazul în speţă, drumul asfaltat construit pe o parte din terenul intimaţilor-reclamanţi (pe cealaltă parte din teren fiind depozitat moloz, rezultat în urma lucrărilor de şantier din zonă, astfel cum s-a reţinut anterior - pct. 3) făcând parte şi fiind destinat lucrării vaste de modernizare a Pasajului Mărăşeşti, cu care se învecina, astfel cum rezultă din expertiza efectuată de expert C.Ţ. în Dosarul nr. 3478/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi din cea efectuată în cauză de expert I.A.
Faţă de aceste considerente, se impune admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei pentru perioada 1 iunie 2007 - 13 iunie 2007, cu consecinţa respingerii acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă şi obligării pârâtului la plata sumei de 359.159,484 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă aferentă terenului pentru perioada 14 iunie 2007 - 1 octombrie 2009 şi la plata sumei de 9.902,59 RON cheltuieli de judecată (reducând taxa judiciară de timbru de la 7.759,05 RON la 7.702,59 RON, aferentă pretenţiilor admise).
Decizia curţii de apel a fost atacată, cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a invocat următoarele motive:
1. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut - art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Potrivit Sentinţei nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, instanţa a constatat faptul că pe proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de 361,91 mp, se află edificat un drum de acces în suprafaţă de 153,51 mp. Prin cererea de chemare în judecată care a care a stat la baza Sentinţei nr. 1158 din 19 septembrie 2007, reclamanţii au solicitat obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti "la demolarea lucrărilor realizate" pe terenul situat în Bucureşti, bd. O.G. Prin această sentinţă s-a constatat faptul că lucrările edificate de Municipiul Bucureşti constau într-un drum asfaltat "construit cu ocazia edificării Pasajului Mărăşeşti", ce "ocupă din terenul proprietatea reclamanţilor o suprafaţă de 153,51 mp".
Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanţii au solicitat obligarea Municipiului Bucureşti la plata contravalorii lipsei de folosinţă, pentru perioada 1 iunie 2007 - 1 octombrie 2009, a terenului în suprafaţă de 361,91 mp.
Prin adresa de la dosarul Tribunalului Bucureşti, reclamantul B.R.Ş. notifică Municipiul Bucureşti de faptul că îi este ocupată proprietatea pe o suprafaţă de 135,43 mp de un drum asfaltat şi solicită sistarea lucrărilor, ridicarea acestora şi lăsarea în deplină proprietate a terenului.
Instanţa a admis şi a menţinut în apel obligaţia pârâtului la plata lipsei de folosinţă pentru întreaga suprafaţă de teren, deşi acesta a fost ocupat de construcţii doar pe suprafaţa de 153,51 mp, sens în care trebuia să se raporteze la dispoziţiile Sentinţei nr. 1158 din 19 septembrie 2007, care prevedea obligarea pârâtului la demolarea lucrărilor.
Prin urmare, instanţele de fond şi de apel trebuiau să dispună calcularea lipsei de folosinţă raportat la suprafaţa de teren solicitată prin notificare de reclamant sau la suprafaţa de 153,51 mp din expertiză şi nu la întreaga suprafaţă de teren, fiindcă în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanţii arată că au solicitat demolarea lucrărilor care ocupau 153,51 mp. Prin urmare, potrivit principiului disponibilităţii, instanţa de judecată trebuia să calculeze lipsa de folosinţă raportat la cererea reclamanţilor şi nu la întreaga suprafaţă a terenului. În acest sens, Sentinţa nr. 1158 din 19 septembrie 2007 are autoritate de lucru judecat în sensul că instanţa de judecată a constatat că suprafaţa drumului asfaltat a fost de 153,51 mp şi a dispus demolarea acestuia şi astfel se elibera terenul reclamanţilor.
Chiar şi în situaţia în care, teoretic, ar fi întemeiată solicitarea reclamanţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului ocupat de calea de acces în suprafaţă de 153,51 mp şi a terenului ocupat de moloz în suprafaţă de 172,19 mp, ar rezulta o suprafaţă totală de 325,28 mp şi nicidecum suprafaţa de 361,91 mp. Astfel, chiar şi în situaţia în care s-ar accepta faptul că nu trebuie avut în vedere principiul disponibilităţii şi nici autoritatea de lucru judecat, se observă o diferenţă de suprafaţă de 36,53 mp, asupra căreia reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a solicita lipsa de folosinţă.
În concluzie, instanţa a acordat reclamanţilor o despăgubire raportată la o suprafaţă mai mare (361,91 mp) decât cea solicitată de către aceştia, respectiv 153,51 mp şi, în subsidiar, pentru aceleaşi considerente, instanţa a acordat despăgubiri necuvenite pentru suprafaţa de 36,53 mp.
2. Instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a aplicat din Anexa 1B a H.C.G.M.B. taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru organizare de şantier de la pct. 8, în loc să aplice taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru cale suplimentară de acces de la pct. 12 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Terenul pentru care expertul a fost solicitat să stabilească lipsa de folosinţă este un teren proprietate privată.
La întocmirea raportului de expertiză, expertul nu a avut în vedere preţuri de închiriere a terenurilor din zonă. În stabilirea lipsei de folosinţă pentru terenul în cauză, expertul a calculat eronat valoarea pe mp raportat la o taxă locală percepută pentru terenuri din domeniu public, în valoare de 1,2 RON, în loc să se raporteze la piaţa imobiliară pentru proprietăţi private, rezultând astfel o valoare nefundamentată pentru lipsa de folosinţă. Or, acesta era chemat să stabilească lipsa de folosinţă pentru un teren proprietate privată, astfel încât utilizarea taxei publice nu este o referinţă relevantă pentru stabilirea lipsei de folosinţă.
În situaţia în care s-ar accepta interpretarea instanţei că trebuie avută în vedere taxa pe care ar percepe-o Municipiul Bucureşti pentru închirierea unor suprafeţe din locurile publice, atunci trebuie observat că instanţa şi expertul s-au raportat greşit la prevederea legală prin care se stabilesc taxele de utilizare a locurilor publice.
Toate hotărârile C.G.M.B. avute în vedere de către expert fac referire în Anexa 1B la taxele percepute pentru utilizarea temporară a terenurilor din domeniul public, respectiv la "8. Taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru organizare de şantier" - Zona A - 1,2 RON/mp/zi. Dar drumul asfaltat în acea zonă nu era pentru organizare de şantier, fiind nereal ca pentru o organizare de şantier drumul să fie asfaltat şi mărginit de borduri. Or, în acest caz, trebuia avut în vedere pct. 12 din Anexa 1B, respectiv "12. Taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru cale suplimentară de acces." - Zona A - 0,36 RON/mp/zi, deoarece drumul asfaltat din acea zonă era prevăzut pentru a uni bd. O.G. cu bd. M.V. pe deasupra Pasajului Mărăşeşti.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză, expertul a observat că pe terenul reclamanţilor era construit un drum asfaltat. Acest drum a fost necesar pentru a facilita accesul pe lângă Pasajul Mărăşeşti, fiind un drum de acces suplimentar. Din anexele la raportul de expertiză, respectiv planşele foto rezultă indubitabil că a fost construit un drum de acces care ocolea pasajul.
Aplicând astfel, în mod corect, taxa pentru o cale suplimentară de acces, calculul corect pe care instanţa trebuie să îl aplice pentru a stabili contravaloarea lipsei de folosinţă este 153,51 mp x 0,36 RON/mp/zi = 55,26 RON/zi. Între 14 iunie 2007 şi 1 octombrie 2009 sunt 840 zile. Prin urmare, lipsa de folosinţă pentru terenul ocupat de construcţii este de 55,26 RON/zi x 840 zile = 46.418,4 RON.
3. Instanţa de judecată a interpretat greşit actul dedus judecăţii, în sensul că nu există autoritate de lucru judecat pe suprafaţa la care se calculează lipsa de folosinţă (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Prin Sentinţa irevocabilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, s-a reţinut faptul că drumul asfaltat construit cu ocazia modernizării Pasajului Mărăşeşti ocupă terenul reclamanţilor pe o suprafaţă de 153,51 mp. Prin urmare, suprafaţa pe care trebuia să o aibă în vedere expertul la calculul contravalorii lipsei de folosinţă este de 153, 51 mp, în loc de 361,91 mp. Această diferenţă de suprafaţă modifică substanţial cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor.
Instanţa de apel reţine în cuprinsul deciziei faptul că Primăria Municipiului Bucureşti fost obligată prin Sentinţa nr. 1158 din 19 septembrie 2007 "să demoleze lucrările realizate pe terenul reclamanţilor" în suprafaţă de 361,91 mp. Instanţa care a pronunţat această sentinţă a dispus doar demolarea lucrărilor, referindu-se la construcţii, fiindcă molozul este rezultatul demolării şi acesta nu se poate demola. Dacă instanţa ar fi înţeles să oblige Primăria Municipiului Bucureşti la eliberarea terenului de molozul care ocupa suprafaţa de 172,19 mp, atunci prin sentinţă ar fi dispus în consecinţă. În concluzie, Sentinţa nr. 1158 din 19 septembrie 2007 are autoritate de lucru judecat doar asupra obligării pârâtei de demolare a construcţiilor de pe terenul reclamanţilor, fără a face confuzie între suprafaţa de teren ocupată de calea de acces şi întreaga suprafaţă de teren de 361,19 mp. Acest lucru nu poate fi reţinut, deoarece suprafaţa de teren ocupată de calea de acces şi suprafaţa de teren care era ocupată la un moment dat de moloz însumează 325,38 mp şi nu întreaga suprafaţă de teren a reclamanţilor.
Prin urmare, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, considerând că suprafaţa pentru care se impune calcularea lipsei de folosinţă este întreaga suprafaţă de teren deţinută de reclamanţi, în loc să se refere doar la terenul ocupat de calea de acces, în suprafaţă de 153,51 mp.
Aşadar, despăgubirile ce li se cuvin reclamanţilor trebuie raportate la suprafaţa de teren ocupată de Primărie şi nu la întreaga suprafaţă de teren deţinută de reclamanţi.
În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului Municipiului Bucureşti.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece a dispus obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru întregul teren proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de 361,91 mp, iar nu doar pentru suprafaţa de 153,51 mp, pentru care s-a constatat că este ocupată de un drum de acces şi s-a dispus demolarea acestei lucrări, prin Sentinţa civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti.
Ipoteza plus petita, pe care o invocă recurentul din art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reprezintă o concretizare a principiului disponibilităţii, în virtutea căruia instanţa este ţinută de obiectul cererii reclamantului, neputându-i depăşi limitele, în sensul că are obligaţia de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea lor, în suprafaţă de 361,91 mp.
Rejudecând fondul, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestui teren.
Prin urmare, acordând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 361,91 mp, instanţa de apel a respectat limitele cererii de chemare în judecată, sub aspectul obiectului, nefiind astfel incidentă ipoteza plus petita reglementată de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În realitate, susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel nu trebuia să acorde contravaloarea lipsei de folosinţă pentru întregul teren proprietatea reclamanţilor (361,91 mp), ci numai pentru suprafaţa ocupată de construcţii (153,51 mp) sau, în subsidiar, pentru suprafaţa ocupată de construcţii (drum de acces - 153,51 mp) şi moloz (172,19 mp), pun în discuţie situaţia de fapt cu privire la întinderea faptei ilicite (ocuparea totală sau parţială a terenului proprietatea reclamanţilor).
În speţă, în urma evaluării probelor administrate, instanţa de apel a reţinut că pârâtul a ocupat întregul teren al reclamanţilor, ceea ce pârâtul contestă în recurs, susţinând că probele ar conduce la o altă concluzie, şi anume că terenul ocupat din proprietatea reclamanţilor este numai cel afectat de drumul de acces, care reprezintă o suprafaţă de 153,51 mp.
Modul în care instanţa de apel a evaluat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora situaţia de fapt cu privire la un anumit aspect al cauzei nu mai constituie însă motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, aşa încât criticile formulate pe acest aspect nu pot fi analizate, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
2. În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat aplicarea greşită a legii sub aspectul criteriului de cuantificare a prejudiciului, susţinând, în principal, că instanţa de apel s-a raportat, în mod greşit, în stabilirea valorii lipsei de folosinţă pentru un teren proprietate privată, la o taxă publică; în subsidiar, dacă s-ar aprecia că taxa publică ar fi o referinţă relevantă pe acest aspect, a susţinut că instanţa de apel s-a raportat greşit la taxa de utilizare a locurilor publice pentru organizare de şantier, prevăzută la pct. 8 din Anexa 1B a hotărârilor C.G.M.B. în materie, deşi aplicabilă era taxa de utilizarea a locurilor publice pentru cale suplimentară de acces, prevăzută la pct. 12 din aceleaşi hotărâri.
Nici criticile principale, nici cele subsidiare nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere taxa de utilizare a locurilor publice drept criteriu de cuantificare a prejudiciului pentru lipsa de folosinţă a terenului litigios, proprietate privată, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei.
În materia răspunderii civile delictuale funcţionează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, iar pentru a se da eficienţă acestui principiu, criteriul de evaluare a prejudiciului diferă în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze în parte.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că terenul litigios, proprietatea reclamanţilor, făcea parte dintre terenurile incluse în perimetrul afectat de lucrările necesare realizării unui proiect de utilitate publică şi că, în condiţiile interesului declarat pe care îl prezenta terenul pentru pârât, ar fi fost firesc ca reclamanţii să îl închirieze pârâtului. Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a avut în vedere, la evaluarea prejudiciului pentru lipsa de folosinţă, preţul pe care autoritatea publică pârâtă l-ar solicita pentru terenurile aflate în proprietatea sa, în vederea utilizării în acelaşi scop ca terenul litigios. Cum acest preţ este reprezentat de taxa locală pentru utilizarea temporară a locurilor publice, corect această taxă a fost avută în vedere ca bază de calcul a lipsei de folosinţă, fiind criteriul care, în circumstanţele particulare ale cauzei, astfel cum au fost redate mai sus, asigură realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului, aplicabil în materia răspunderii civile delictuale.
De asemenea, contrar susţinerilor recurentului, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere, la calculul lipsei de folosinţă, taxa prevăzută la pct. 8 din Anexa 1B, iar nu la pct. 12 din Anexa 1B a hotărârilor anuale ale C.G.M.B. privind stabilirea nivelurilor impozitelor şi taxelor locale în municipiul Bucureşti.
Recurentul pretinde aplicabilitatea, în cauză, a taxei pentru utilizarea locurilor publice pentru cale suplimentară de acces, prevăzută la pct. 12 din Anexa 1B a H.C.G.M.B. privind stabilirea nivelurilor impozitelor şi taxelor locale în municipiul Bucureşti, pe motiv că drumul asfaltat realizat pe terenul reclamanţilor este o cale suplimentară de acces, iar nu o cale de acces pentru organizare de şantier.
Faptul dacă drumul asfaltat realizat pe terenul reclamanţilor este o cale suplimentară de acces sau o cale de acces pentru organizare de şantier reprezintă, însă, o chestiune de fapt, sustrasă controlului judiciar în recurs.
Ca atare, susţinerile făcute de recurent pe acest aspect nu pot fi analizate, deoarece pun în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Ceea ce are competenţă instanţa de recurs este verificarea legalităţii hotărârii atacate prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, pe care nu o poate reevalua în actualul cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ.
Or, conform situaţiei de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor, lucrarea realizată de pârât pe terenul reclamanţilor, respectiv drum de acces, a făcut parte din organizarea de şantier aferentă modernizării Pasajului Mărăşeşti, astfel că în raport de această situaţie de fapt, în speţă este aplicabilă taxa de utilizare a locurilor publice pentru organizare de şantier, prevăzută la pct. 8 din Anexa 1B a hotărârilor C.G.M.B. privind stabilirea anuală a nivelurilor impozitelor şi taxelor locale în Municipiul Bucureşti, iar nu taxa de utilizarea a locurilor publice pentru cale suplimentară de acces, prevăzută la pct. 12 din Anexa 1B la aceleaşi hotărâri.
3. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanţei de apel că a interpretat greşit Sentinţa civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, sub aspectul puterii sale de lucru judecat cu privire la suprafaţa la care se calculează lipsa de folosinţă.
Rezultă că, problema pe care o ridică critica în discuţie nu vizează ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris), ci ipoteza efectelor produse de o hotărâre judecătorească irevocabilă într-un nou litigiu între aceleaşi părţi, ceea ce permite încadrarea respectivei critici în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizată în continuare.
Aşa cum afirmă şi recurentul, prin Sentinţa irevocabilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, s-a reţinut faptul că drumul asfaltat construit cu ocazia modernizării Pasajului Mărăşeşti ocupă terenul reclamanţilor pe o suprafaţă de 153,51 mp, sens în care s-a dispus obligarea pârâtului să demoleze această lucrare. Recurentul ignoră, însă, că prin aceeaşi hotărâre judecătorească s-a dispus nu numai demolarea acestei lucrări realizate pe terenul proprietatea reclamanţilor în suprafaţă de 361,91 mp, ci şi obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acest teren, sens în care, în considerentele hotărârii, s-a reţinut că reclamanţii, proprietari ai terenului în suprafaţă de 361,91 mp, au fost deposedaţi de bunul lor de către pârât, pentru modernizarea Pasajului Mărăşeşti.
Prin urmare, contrar afirmaţiilor recurentului, prin Sentinţa irevocabilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul ocupării în întregime, la data pronunţării hotărârii, a terenului proprietatea reclamanţilor, în suprafaţă de 361,91 mp.
Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluţia de admitere a cererii în revendicare, se bucură de putere de lucru judecat ca şi dispozitivul, impunându-se unei judecăţi ulterioare care, chiar şi de o manieră incidentală, readuce judecăţii acelaşi aspect.
Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară.
Astfel fiind, în actualul litigiu vizând pretenţiile reclamanţilor legate de lipsa de folosinţă a terenului pentru care în litigiul anterior s-a admis cererea în revendicare împotriva pârâtului, acesta din urmă nu poate pretinde că nu a ocupat întregul teren proprietatea reclamanţilor, ci doar suprafaţa afectată de lucrările pentru care s-a dispus demolarea, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.].
De aceea, toate susţinerile recurentului în legătură cu ocuparea numai parţială a terenului reclamanţilor, în limita suprafeţei afectate de drumul asfaltat (153,51 mp), vin să ignore verificarea jurisdicţională realizată deja în cadrul cererii în revendicare.
Contrar aprecierii recurentului, fundamentându-şi soluţia pe ceea ce se stabilise cu putere de lucru judecat în analiza cererii în revendicare anterioare, instanţa de apel a tras consecinţele juridice care se impuneau la speţă, calculând corect lipsa de folosinţă pentru întregul teren proprietatea reclamanţilor, de 361,91 mp, iar nu doar pentru suprafaţa de 153,51 mp, afectată de lucrările de construcţii pentru care s-a dispus demolarea.
Faţă de considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Constatând că în faza procesuală anterioară, pârâtul Municipiul Bucureşti nu achitat taxa judiciară de timbru aferentă cererii sale de apel, Înalta Curte reţine incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora, "în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu."
Făcând astfel, aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, va dispune obligarea recurentului-pârât Municipiul Bucureşti la plata sumei de 3.879,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, datorată în apel potrivit art. 11 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva Deciziei nr. 371A din 23 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-pârât Municipiul Bucureşti la plata sumei de 3.879,5 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, datorată în apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2015.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2015. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 320/2015. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
