ICCJ. Decizia nr. 131/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 131/2016
Dosar nr. 4115/1/2015
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2016
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă:
Prin sentinţa civilă nr. 2627/PI din 19 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 11040/30/2012* a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta V.V. în contradictoriu cu pârâţii Judecătoria Timişoara,Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Timişoara şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin acțiune reclamanta a solicitat instanţei să constate încălcarea unor drepturi personale nepatrimoniale şi obligarea la repararea prejudiciului cauzat, inclusiv acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul nepatrimonial,vătămarea fiind imputabilă autorilor faptelor prejudiciabile. A mai solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, sub forma răspunderii pentru fapta altuia, în calitate de comitenţi pentru prepuşi, pentru prejudiciul cauzat de aceştia în legătură cu atribuţiile şi cu scopul funcţiilor încredinţate. În motivare, a enumerat mai multe hotărâri judecătoreşti, enunţând conţinutul dispozitivului acestora.
În motivarea sentinței, analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta V.V. a invocat nemulţumiri cu privire la modul de instrumentare a unor cauze ce au format obiectul a trei dosare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale Curţii de Apel Timişoara şi ale Tribunalului Timiş.
Susţinerile reclamantei cu privire la pretinsele încălcări de drepturi subiective (drepturi prezentate doar la nivel general), cu ocazia judecării unor procese în care a avut calitatea de parte, în sensul nemulţumirii de soluţia judiciară adoptată, nu sunt de natură a antrena răspunderea organelor judiciare, pretinsele drepturi putând fi valorificate pe calea exercitării căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţe reprezintă actul final al judecăţii care, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale", respectiv în condiţiile stabilite de normele procedurale în vigoare.
Or, modalitatea de instrumentare a cauzelor de către instanţele de judecată este supusă condiţiilor stabilite de codurile de procedură civilă şi penală, eventualele nemulţumiri ale părţilor putând fi invocate de acestea numai în interiorul cadrului procesual prevăzut de reglementările legale în vigoare.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, invocând încălcarea condiţiilor de legalitate, a procedurilor, în condițiile în care la curte a invocat un drept de rezistenţă la opresiunea instanţelor şi la nesupunere civică, precum şi nelegala sa citare pentru termenul de judecată din 19 noiembrie 2013. A învederat că hotărârile judecătoreşti au forţa probantă a unor înscrisuri autentice susceptibile de fals intelectual prin atestările curţii şi preluate necritic şi nejuridic de celelalte instanţe care fac apologia infracţiunilor şi erorilor judiciare săvârşite cu rea-intenţie, şi că dispozitivul sentinţei nu menţionează calea de atac şi nici termenul în care aceasta poate fi declarată.
Prin Decizia civilă nr. 49 din 9 aprilie 2014 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul, reţinând, în esenţă, următoarele.
Reclamanta a fost citată la domiciliul indicat în cererea de chemare în judecată. Din examinarea înscrisurilor de la dosar nu rezultă că aceasta ar fi adus la cunoştinţa instanţei alegerea unui alt domiciliu în condiţiile art. 98 C. proc. civ., astfel că nu poate invoca o eventuală mutare de la domiciliul indicat pentru a obţine anularea sentinţei. În continuare, instanţa de apel a reţinut ca întemeiate susţinerile apelantei vizând lipsa din dispozitivul sentinţei a menţiunilor privind calea de atac şi termenul în care se poate exercita, apreciind că această omisiune nu este de natură a atrage nulitatea sentinţei. De asemenea, o verificare a actelor instanţelor pârâte în sensul celor solicitate de reclamantă în primă instanţă echivalează cu examinarea în prezenta pricină a modului în care aceste instanţe au aplicat şi interpretat normele de drept material şi procesual pe o altă cale decât cea reglementată de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”. Au fost considerate ca nerelevante susţinerile apelantei vizând lipsa personalităţii juridice a judecătoriei, câtă vreme justiţia se realizează prin judecătorii. Au fost respinse, de asemenea, afirmaţiile privitoare la raporturile dintre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe, lipsa autonomiei şi independenţei acestora din urmă, pe motiv că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. La fel, câtă vreme art. 1 alin. (4) din Constituţie statuează principiul separaţiei puterilor în stat, au fost considerate nefondate afirmaţiile apelantei vizând „înstăpânirea” instanţelor judecătoreşti de puterea executivă. Totodată, nu au putut fi primite ca motive de schimbare ori anulare a sentinţei nici susţinerile vizând imposibilitatea C.S.M. de a garanta independenţa justiţiei în cauzele acesteia, câtă vreme o atare imposibilitate nu rezultă din lucrările de la dosar. Pe cale de consecinţă, nemulţumirile reclamantei rezultate din modalitatea în care instanţele pârâte au interpretat şi aplicat dispoziţiile legale nu pot face obiect al cercetării judecătoreşti decât pe căile stabilite de lege, aspect reţinut în mod corect de prima instanţă.
Având în vedere că una dintre condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii delictuale este săvârşirea unei fapte ilicite iar, în cauză, reclamanta a invocat ca fapt ilicit măsurile dispuse de instanţele pârâte, şi cum aceste măsuri nu pot fi calificate în sensul celor solicitate de reclamantă pentru considerentele mai sus-arătate, în mod corect a reţinut prima instanţă că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 3 iunie 2014 sub nr. de Dosar nr. 756/59/2014, revizuenta V.V. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 49 din 9 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în Dosarul nr. 11040/30/2012* prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate cu consecinţa admiterii acţiunii.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1, 2 C. proc. civ. - instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut.
În motivare, revizuenta a invocat încălcarea condiţiilor de legalitate a jurisdicţiilor şi a procedurilor urmate. A mai arătat că, în recurs, a invocat în mod justificat, un drept de rezistenţă la opresiunea acestei instanţei, precum şi dreptul la nesupunere civică. Nepronunţarea instanţei pe aceste solicitări, şi altele, încadrează cererea de revizuire în dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de revizuire, s-a susţinut că pronunţarea de către instanţa de apel a dispozitivului hotărârii în care revizuenta este parte adversă, o plasează în spaţiul încălcării independenţei instanţei, fiind incident art. 322 pct. 1 C. proc. civ. De asemenea, a invocat,,contradicţia prin adaos constând în Curtea de apel Timişoara din antet, pentru aceste motive în numele legii decide, Respinge apelul (…) în contradictoriu cu pârâţii (…) Curtea de apel Timişoara (…).”
A mai arătat revizuenta că, în temeiul art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii F.S. şi G.O. nu pot fi independenţi aşa cum pretind, cât timp Curtea nu dispune de independenţă şi autonomie financiară, actul de justiţie fiind administrat de Ministerul Justiţiei, în calitate de serviciu public, iar art. 136 din Legea nr. 304/2004 a fost abrogat prin art. 29 din O.U.G. nr. 103/2013. Se încalcă principiul 1 lit. b) din recomandarea nr. 94 alin. (12) a comitetului de miniştri, care statuează că „puterea legislativă şi cea executivă trebuie să se asigure că judecătorii sunt independenţi şi că această independenţă nu le este afectată în niciun fel ”. De asemenea, se mai încalcă principiul II, pct. 2 care consacră autoritatea judecătorilor în sensul că „Judecătorii trebuie să aibă puteri suficiente şi să fie abilitaţi să le exercite în vederea îndeplinirii obligaţiilor, menţinând demnitatea şi autoritatea instanţei pe care o reprezintă”.
A arătat că dispoziţiile art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (1) din Constituţie sunt încălcate prin art. 5, 38 alin. (1), 131 29, 132 alin. (1), (2) din Legea nr. 304/2004, iar art. 34 din Legea nr. 303/2004 nu poate fi respectat. De asemenea, judecătorii nu se confundă cu completul de judecată, şi nici cu instanţa.
Revizuenta a mai susţinut că buna constituire a organului antrenează buna utilizare a funcţiei, prin referire la celebrul art. 16 din Declaraţia de la 1789 care prevede „Orice societate care nu asigură garanţia drepturilor şi nu statorniceşte separarea puterilor este lipsită de Constituţie.” A mai arătat că judecătorii nu îşi asumă personal răspunderea faptelor pentru activitatea pe care o desfăşoară. A precizat totodată că va dezvolta afirmaţiile făcute, întrucât erorile judiciare trebuie sancţionate.
În drept, revizuenta a invocat dispoziţiile sus menţionate şi a solicitat în probaţiune înscrisuri, interogatorii, expertiză de evaluare a sistemului judiciar din punct de vedere al corelării cu Constituţia şi C.E.D.O. A mai pretins comunicarea întâmpinărilor.
Prin Încheierea nr. 24 din 17 februarie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea ei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti, având în vedere că, prin Încheierea nr. 50 din 14 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3943/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis cererea de strămutare a pricinii ce a făcut obiectul Dosarului nr. 756/59/2014, al Curţii de Apel Timişoara, la Curtea de Apel Ploieşti, cu păstrarea actelor îndeplinite.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, la data de 24 februarie 2015 sub nr. 756/59/2014.
Prin Decizia nr. 1181 din 17 septembrie 2015 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, şi a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
Examinând cererea de revizuire prin prisma dispoziţiilor ce o reglementează, Curtea de apel a apreciat, în conformitate cu art. 322 alin. (1) C. proc. civ., că obiect al revizuirii îl constituie hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de instanţele de recurs atunci când evocă fondul. Prin referire la doctrina şi jurisprudenţa în materie, ,,a evoca fondul” presupune schimbarea situaţiei de fapt în urma analizării probelor, fiind o condiţie cerută, de vreme ce revizuirea vizează îndreptarea unor eventuale erori de fapt în căile de atac.
În faza de apel se circumscriu hotărârilor care evocă fondul cele prin care s-a admis calea de atac, şi fie s-a anulat sentinţa şi s-a judecat fondul prin aceeaşi decizie, fie s-a schimbat sentinţa.
Raportând aceste consideraţii generale la speţa pendinte, Curtea a observat că hotărârea ce face obiectul căii extraordinare de atac este o decizie de respingere a apelului declarat de reclamanta V.V., împotriva unei sentinţe a Tribunalului Timiş.
Prin urmare, a apreciat că nu se încadrează în categoria hotărârilor susceptibile de revizuire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal revizuenta V.V.
Recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 1, 4, 5 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Afirmă recurenta că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, deoarece, în conformitate cu art. 1312, 1322 din legea nr. 304/2004 are bugetul gestionat de Ministerul Justiţiei, şi art. 136 din aceeaşi lege de organizare va fi aplicabil de la 1 ianuarie 2017. În concluzie, această instanţă nu este independentă astfel cum prevede art. 6 parag.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului. De asemenea, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, hotărârea recurată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Hotărârea prin care s-a respins apelul evocă fondul, este definitivă, şi poate face obiect al revizuirii. Aşadar, în mod eronat, s-a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, însă au fost depuse note scrise prin care intimata Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat în cauză.
Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., revizuenta consideră că instanţa ce a pronunţat decizia atacată, nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. În susţinere, arată că bugetul instanţei este gestionat de Ministerul Justiţiei, în temeiul art. 131 alin. (2) şi 132 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar din 1 ianuarie 2017 atribuţiile de gestionare vor fi preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 136 din aceeaşi lege. Astfel, din coroborarea acestor texte legale, reiese că instanţa nu este independentă, astfel cum prevede art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului.
Analizând dispoziţiile în cauză, se constată că acestea se referă la gestionarea de către Ministerul Justiţiei a bugetului curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, neputând fi circumscrise ipotezei vizate de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., şi anume încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea şi constituirea instanţei. De asemenea, administrarea bugetului instanţelor de către Ministerul Justiţiei nu are în vedere activitatea de judecată a magistraţilor.
În speţa de faţă, compunerea instanţei ce a judecat revizuirea a fost realizată în conformitate cu normele imperative ale legii de organizare judiciară, nefiind incident în cauză vreun caz de incompatibilitate a membrilor completului de judecată.
Referitor la celelalte motive de recurs încadrate formal de revizuentă în prevederile art. 304 pct. 4 şi 5 C. proc. civ., se constată că acestea nu cuprind critici de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul textului de lege, concretizându-se în simple afirmaţii preluate C. proc. civ. În concret, recurenta nu arată în ce mod raţionamentul instanţei de revizuire a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, astfel că aceste motive nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Singura critică pertinentă formulată de revizuentă priveşte hotărârea de respingere a apelului, în sensul că este o hotărâre definitivă, care evocă fondul, putând forma obiectul căii extraordinare de atac de retractare.
Înalta Curte constată fondată această afirmație ce permite încadrarea din oficiu în cazul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 322 partea introductivă C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează.
Instanța de apel s-a limitat a constata inadmisibilă cererea de revizuire a unei decizii pronunțate în apel prin raportare la art. 322 partea introductivă C. proc. civ., considerând că, atâta timp cât a fost respins apelul ca nefondat, nu s-a evocat fondul, astfel că ar fi aplicabilă teza finală a părții introductive a art. 322.
În speţa dedusă judecăţii, s-a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 49 din 9 aprilie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin care s-a respins apelul declarat de revizuenta V.V. împotriva sentinţei civile nr. 2627/PI din 19 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 11040/30/2012*.
Potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ.,,Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere în următoarele cazuri (…).”
Din dispoziţiile legale menţionate se poate desprinde concluzia că legea are în vedere două categorii de hotărâri judecătoreşti susceptibile de revizuire. O primă categorie de hotărâri este cea a hotărârilor ramase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, iar a doua categorie vizează hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei.
Această distincție este explicabilă prin aceea că apelul, prin efectul său devolutiv, este o cale de atac ce duce de regulă la rejudecarea în fond a cauzei. Problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuție în fața instanței de apel care va statua atât în fapt, cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt și de drept ce au fost ridicate în prima instanță.
Spre deosebire de apel, în recurs, de regulă, se pot formula doar motive de nelegalitate. Astfel, de regulă, instanța de recurs statuează în drept (cu excepția recursului prevăzut la art. 3041 C. proc. civ.), statuând și în fapt (evocând fondul sau intrând în cercetarea fondului) doar atunci când admite recursul și rejudecă litigiul.
Acesta este motivul pentru care condiția evocării fondului este prevăzută explicit la finalul părții introductive doar pentru hotărârile pronunțate în recurs și acesta este motivul pentru care s-a reținut în doctrină și jurisprudență, referitor la deciziile pronunțate în recurs, că, de regulă, când se respinge recursul nu este îndeplinită condiția evocării fondului.
În speță a fost atacată cu revizuire o decizie pronunțată în apel, iar instanța de apel în mod simplist a considerat că dacă a fost respins apelul ca nefondat nu a fost evocat fondul, fără a avea în vedere efectul devolutiv al apelului, care are loc, de regulă, indiferent dacă se respinge sau se admite apelul.
Este adevărat că efectul devolutiv are două limite, tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, dar instanța sesizată cu cererea de revizuire nu a analizat concret, prin raportare la considerentele deciziei supuse revizuirii, dacă instanța de apel a cercetat sau nu fondul cauzei.
Așa cum se reține în doctrină, ”cât privește hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, textul de lege nu pune în mod expres condiția restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, întrucât revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege, iar aceste motive sunt legate, de regulă, de situația de fapt care se rezolvă prin hotărârile de fond, această condiție a fost extinsă.
Într-o corectă aplicare a textului de lege trebuie să se decidă că aceste hotărâri pot fi atacate întotdeauna cu revizuire, indiferent dacă rezolvă fondul sau nu, în măsura în care sunt întrunite condițiile de exercitare a acestei căi de atac.”
Astfel, atâta timp cât decizia împotriva căreia a fost formulată revizuire este o hotărâre rămasă definitivă în instanța de apel sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de partea introductivă a art. 322 C. proc. civ., urmând ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să verifice, raportat la fiecare caz de revizuire invocat, relevanța judecării sau nu a fondului prin decizia supusă revizuirii.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de revizuenta V.V. împotriva Deciziei nr. 1181 din data de 17 septembrie 2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 756/59/2014.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 133/2016. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 125/2016. Civil → |
|---|
