ICCJ. Decizia nr. 126/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 126/2016
Dosar nr. 7243/2/2014
Şedinţa din camera de consilia de la 22 ianuarie 2016
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 12866/3/2013, contestatorui M.S.A. a chemat în judecată pe intimata S.R.T. (S.R.T.V.), solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 156 din 28 februarie 2013 prin care contractul individual de muncă a încetat, ca urmare a concedierii sale în mod abuziv şi ilegal, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale în vigoare, prevederile Constituţiei şi Reglementarilor şi actelor juridice interne; repunerea sa în situaţia avută anterior emiterii deciziei de concediere, prin reintegrarea pe postul deţinut anterior concedierii; obligarea pârâtei la achitarea către contestatoare a unor despăgubiri materiale egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în cazul în care decizia atacată nu ar fi fost emisă, calculate de la data la care aceasta a început să producă efecte juridice şi până la data reintegrării sale efective pe postul deţinut anterior; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 10767 din data de din data de 03 decembrie 2033, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 12866/3/2013, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de contestatorui M.S.A.. în contradictoriu cu intimata S.R.T. şî a fost obligat contestatorui la 1000 lei cheltuieli de judecată parţiale către intimată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel eontestatorul M.S.A.
Prin Decizia nr. 1749 din data de 13 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de munca şi asigurări sociale, recursul eontestatoruiui M.S.A. a fost respins ca nefondat.
La data de 05 decembrie 2014, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a pentru cauze privind conflicte de mancă şi asigurări sociale, a fost înregistrată, sub nr. 7243/2/2014, cererea de revizuire formulată de revizuentut M.S.A. împotriva Deciziei civile nr. 1749 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Cartea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 12866/3/2013.
La termenul din 03 februarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a dispus suspendarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 M.S.A., pentru lipsa părţilor.
La data de 28 iulie 2015, revizuentul M.S.A. a solicitat repunerea cauzei pe roi, iar, prin încheierea din 22 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti. secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost menţinută măsura suspendării judecării cererii de revizuire, dispusă prin încheierea din 03 februarie 2015, motivată de faptul că nici la acest termen mcîuna din părţi nu s-a prezentat şi nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 411 alin. (1) pct. 2 M.S.A.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs revizuenîul M.S.A. şi Z.A., înregistrate pe roîul Înaltei Curţi de Casaţie la data de 1 noiembrie 2015.
Prin rezoluţia din 10 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu, prin care s-a reţinut că recursurile nu sunt admisibile.
Completul de filtru nr. 7, la data de 02 decembrie 2015, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) M.S.A., a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) M.S.A.; comunicarea raportului a fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 63-66 dosar recurs, însă părţile nu au formulat un punct de vedere.
Constatându-se încheiată procedura de filtrare, în condiţiile art. 493 alin. (5) M.S.A. s-a fixat termen pentru soluţionarea căii de atac la data de 22 ianuarie 2016, fără citarea părţilor.
Examinând recursurile, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia de inadmisibilitate, reţinută prin raporta! întocmit în cauză, Înalta Curte, în majoritate, urmează să !e respingă, ca inadmisibile, pentru următoarele considerente:
Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) M.S.A., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aliate în situaţii identice.
Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin iegea procesuală.
Din dispoziţiile C. proc. civ. rezultă că. Intre alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe calea procesuală aleasă de titularul căii de atac.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi, ca regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită conirolu! conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 414 M.S.A., (1) Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs. în mod separat, la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
(2) Recursul se poate declara atât timp cât durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului".
Conform art. 634 alin. (1) pct. 4, M.S.A., sunt hotărâri definitive, hotărârile date fără drept de apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs.
Potrivit art. 214 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social raportate la art. 8 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., hotărârile pronunţate în cererile privitoare fa conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel, iar, conform art. 513 alin. (5) din acelaşi cod, hotărârea dată asupra revizuirii este supusa căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.
Potrivii prevederilor art. 124 alin. (2) M.S.A., incidentele procedurale se soluţionează de instanţa în faţa căreia se invocă, astfel încât hotărârilor prin care acestea se soluţionează le este aplicabil, ea regulă, regimul juridic al hotărârilor pronunţate de acea instanţă, inclusiv în privinţa căilor de atac, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de lege pentru declararea căilor de atac. în virtutea principiului accesorium sequitur principate, ceea ce înseamnă că derogările trebuie să fie expres prevăzute de lege.
În speţă, incidentul procedural (suspendarea pe temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 M.S.A.) a fost invocat în faţa instanţei de apel într-o cauză având ca obiect revizuirea unei hotărâri pronunţate în ultimă instanţă de curtea de apei în cadrul unui conflict de muncă privind modul de desfacere a contractului individual de muncă al revizuentuiui, în conformitate cu prevederile C. muncii.
Aşadar, hotărârea pronunţată de instanţa de apel într-o astfel de cauză este definitivă, m temeiul art. 634 alin. (1) pct. 4 M.S.A., iar acest regim juridic este aplicabil, ca regulă, şi hotărârii prin care instanţa de apel a soluţionat un incident procedural invocat în faţa sa. De altfel, norma se referă generic la „hotărâri date în apel", sintagmă ce include orice hotărâri pronunţate de către instanţa de apel - în măsura în care nu se prevede contrariul -, nu numai pe cele prin care se soluţionează însăşi cererea de apel.
Art. 414 alin. (1), M.S.A., ce reglementează hotărârea dată asupra suspendării judecăţii, conţine o excepţie de la principiul accesorium sequitur principale în ceea ce priveşte regimul juridic a! căii de atac în privinţa acestui incident procedural, astfel încât, fiind o normă de excepţie, este de strictă interpretare şi aplicare.
Derogarea instituită prin această normă priveşte exclusiv calea de atac - în sensul că este vorba despre recurs, chiar dacă hotărârea asupra fondului este susceptibilă de apei - şi posibilitatea exercitării separate a acesteia {ca derogare de fa dispoziţiile art. 466 alin. (4), M.S.A.).
Legiuitorul nu a intenţional, însă, vreo derogare în privinţa termenului de exercitare a căii de atac, âm nici în ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac în situaţiile în care hotărârea de fond nu este supusă apelului sau recursului. O asemenea excepţie ar fi trebuit expres prevăzută, astfel cum legiuitorul a procedat în cazul altor incidente procedurale {de exemplu, în cazul recuzării, prin dispoziţiile art. 53 alin. (1) M.S.A.), ceea ce nu s-a întâmplat în ipoteza suspendării judecăţii.
Ca atare. în absenţa unei derogări exprese, nu se poate considera că recursul este admisibil şi în acele situaţii în care hotărârea de fond este definitivă, inclusiv în situaţia unei hotărâri date în apel, fără drept de recurs, precum în cauză.
Pe de altă parte, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, prevede că „secţia I civilă, secţia a lI-a civila şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".
În consecinţă, nici acest temei din legea specială nu ar permite reţinerea caracterului admisibil al recursului întrucât, pe de o parte, încheierea de suspendare a soluţionării apelului nu este o hotărâre nedefiniţi vă, iar pe de altă parte, o hotărâre judecătorească (încheierea de suspendare) nu poate fi calificata drept un act judecătoresc, la orice natură, teza finală a textului citat fiind alternativă ipotezei hotărârii nedefinitive şl prin urmare, aplicabilă situaţiilor în care obiectul recusului este un alt act a! instanţei decât o hotărâre judecătorească nedefinitivă (hotărârile judecătoreşti fiind sentinţe, decizii ori Încheieri, conform art. 424 alin. (1) - (5), M.S.A.).
Faţă de cele menţionate, din coroborarea dispoziţiilor art. 414 alin. (1) M.S.A. cu art. 21 din Legea nr. 304/2004 şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 rezultă că încheierea de suspendare din 22 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, nu poate fi supusă recursului, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării cererii de revizuire a unei hotărâri pronunţate de curtea de apel în cadrul unui conflict de muncă privind modul de desfacere a contractului individual de muncă al revizuenîului. în conformitate cu prevederile C. muncii.
Totodată, astfe! cum rezultă din acţiunea formulată, revizuentul M.S.A. a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 1749 din 13 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 12866/3/2013, având ca obiect, litigiu de muncă".
Ori, analizând cuprinsul deciziei civile atacate, ca şi actele Dosarului nr. 12866/3/2013 (ataşat în cauză spre consultare), se constată că acţiunea ce a făcut obiectul acestui dosar s-a purtat între contestatorul M.S.A. şi S.R.T.
Aşa fiind, rezultă în mod cert că numitul Z.A. nu a avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat Decizia atacată, nr. 1749 din 13 noiembrie 2014, context în care cererea de recurs formulată de acesta nu poate fi primită.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (5) M.S.A., Înalta Curte, în majoritate, va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de Z.A. şi revizuentul M.S.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de Z.A., cu domiciliul ales a Cabinet Avocat „R.D., cu sediul în Bucureşti, sector 6 şi de revizuentul M.S.A., domiciliat în Bucureşti, sector 6, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat „R.D., cu sediul în Bucureşti, sector 6, în contradictoriu cu intimata S.R.T., cu sediul în Bucureşti, sector 1, împotriva încheierii de şedinţă din 22 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 ianuarie 2016.
Cu opinia separata a d-nei judecător S.A.M. în sensul respingerii excepţiei inadmisihilităţii recursurilor, al respingerii recursului declarat de Z.A. ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală în cauză şi al constatării nulităţii recursului formulat de revizuentul M.S.A., pentru următoarele considerente:
Cele două cereri de recurs care fac obiectul cauzei sunt formulate împotriva încheierii de şedinţa din 22 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIl-a civilă pentru cauze privind conflicte de munca şi asigurări sociale, prin care a fost menţinută măsura suspendării judecării cererii de revizuire, dispusă prin încheierea din 03 februarie 2015, motivaţii de faptul că nici la acel termen niciuna din părţi nu s-a prezentat şi nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsa, conform art. 411 alin. (1) pct. 2, M.S.A.
Potrivit art. 414 alin. (1) M.S.A., „Asupra suspendării judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat la instanţa ierarhic superioară. Când suspendarca a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă", în alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că „Recursul se poate declara atât timp cât durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe roi a procesului".
Alin. (1) al art. 414 C. proc. civ. prevede expres şi neechivoc că măsura suspendării judecării oricărui proces, cu excepţia ceîui care se desfăşoară în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este supusă caii de atac a recursului.
Voinţa legiuitorului de a reglementa expres o cale de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului este justificată de necesitatea de a supune cenzurii instanţei superioare orice prelungire de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil, la care face referire art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Regula, în ceea ce priveşte calea de atac împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului, instituită de art. 414 alin. (1) teza I C. proc. civ., este aceea că încheierea poate ii atacată eu recurs, în mod separat de hotărârea care se pronunţă pe fondul cauzei, la instanţa ierarhic superioară. Singura excepţie de la această regulă este menţionată în teza a lI-a a art. 414 C. proc. civ., pentru ipoteza în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care hotărârea este definitivă, calea recursului nemaifiind deschisă.
Criteriile de identificare a instanţei competente a se pronunţa asupra incidentului procedural al suspendării procesului şi asupra recursului declarat împotriva încheierii pronunţate de această instanţă sunt exprimate neechivoc în cuprinsui art. 414 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care acest articol trebuie interpretat potrivit principiului "ubi iex non distinquit. nec nos distinquere debernus" („unde legea nu distinge, nici interpretul tiu trebuie să distingă").
O interpretare sistematică a art. 414 alin. (3) C. proc. civ., realizată în scopul limitării căii de atac a recursului în funcţie de căile de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârii care se va pronunţa în procesul în care s-a ivit incidentul procedural al suspendării, se îndepărtează de la scopul urmărit de legiuitor şi adaugă ia lege.
De vreme ce legiuitorul a prevăzut expres în teza a II-a a art. 414 alin. (1) C. proc. civ. ca nu este deschisă calea de atac a recursului numai în cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi primită nici o alta interpretare menita să lărgească interdicţia de a exercita recurs,
De aceea, raportarea la art. 634 alin. (1) pct. 4 M.S.A., care defineşte noţiunea de hotărâre definitivă, sau la art. art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care reglementează desemnarea completului de filtru în recursul declarat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate impune vreo limitare. De altfel, textele menţionate nu prevăd, explicit sau implicit, restricţii de exercitare a recursului exercitat împotriva încheierii de suspendare a cursului procesului.
Nici art. 124 alin. (2) M.S.A. nu limitează aplicarea art. 414 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu stabileşte o interdicţie expresă de fonnuiare a recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus sau menţinut suspendarea cursului procesului, ci se referă doar la competenţa de soluţionare a incidentelor procedurale (în categoria cărora intră şi suspendarea procesului). Mai mult, textul art. 414 C. proc. civ. dă competenţa de soluţionare a recursului în favoarea instanţei ierarhic superioare celei menţionate în art. 124 alin. (2) C. proc. civ., deci vine în completarea acestui articol, astfel că nu există nici un argument care să susţină concluzia că art. 124 alin. (2) C. proc. civ. ar limita în vreun mod aplicabilitatea art, 414 C. proc. civ..
Altfel spus, art. 124 alin. (2) şi art. 414 alin. (1) C. proc. civ. reglementează competenţa de soluţionare a cererii de suspendare a procesului - respectiv a recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispune această măsură. Prin urmare, nu exista nici un argument care să susţină concluzia că încheierilor care soluţionează incidentele procedurale le este: aplicabil, ca regulă, regimul juridic aî hotărârilor pronunţate pe fond de acea instanţă, inclusiv în privinţa căilor de atac, şi care să atragă aplicarea în cauză a principiului „acesorium sequitur principale".
"Nici art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, aslfei cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, nu prevede o astfel de posibilitate.
Conform acestui text de lege, „secţia I civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de Curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel".
De vreme ce în noţiunea de .hotărâre", la care se referă prima teză a acestui articol, intră şi încheierile, astfel cum sunt enumerate în art. 424 alin. (5) M.S.A., iar art. 414 alin. (1) instituie o cale de atac explicită pentru ipoteza întreruperii cursului judecăţii în ipoteza suspendării acestuia, teza a II-a a art. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 nu este aplicabilă. Prin urmare, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 nu împiedică formularea recursului împotriva încheierilor prin care se suspendă cursul procesului pendinte în faţa instanţelor care vor pronunţa pe fond hotărâri definitive.
Întrucât legiuitorul impune o singură limitare în aplicarea art. 414 alin. (1) C. proc. civ., în cazul încheierilor de suspendare date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, consider că o interpretare coroborată a art. 414 alin. (1) cu art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., art. 124 alin. (2) M.S.A., art. 21 din Legea nr. 304/2004 şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, menită să adauge noi limitări, se îndepărtează de Ia scopul urmărit de legiuitor, acela de a lăsa deschisa calea recursului împotriva tuturor încheierilor prin care se dispune suspendarea cauzei şi de a nu condiţiona în vreun fel exercitarea acestei căi de atac de posibilitatea ea hotărârea care se pronunţă asupra fondului cauzei să fie susceptibilă de apel sau recurs.
Exercitarea căilor de atac numai în limitele fegii constituie o cerinţă de natură constituţională, menţionată în art. 129 din Constituţia României, potrivit cu care „împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita caile de atac, în condiţiile legii", în art. 457 alin. (1) M.S.A. care prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege şi de principiul legalităţii care exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.
Faţă de cele ce preced, consider că prezenta caic de atac este exercitată în conform cu legea, respectiv cu art. 414 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care excepţia inadmisibilității recursului se impunea a fi respinsă.
Prin urmare, recursul declarat de revizuentul M.S.A. era admisibil, însă putea fi sancţionat cu nulitatea întrucât nu se încadra în motivele de recurs limitativ prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte recursul declarat de numitul Z.A., din analiza deciziei civile atacate, ca şi din actele Dosarului nr. 12866/3/2013: se constată că acţiunea ce a făcut obiectul acestui dosar s-a purtat între con testatorul M.S.A. şi S.R.T., astfel încât Z.A. nu a avui calitatea de parte în procesul în care s-a pronunţat Decizia atacată nr. 1749 din 13 noiembrie 2014, context în care cererea de recurs formulată de acesia se impunea a fi respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală în cauză.
În opinia separată nu se va insista asupra altor argumente care susţin soluţia de constatare a nulităţii recursului formulat de revizuentul M.S.A., ca şi asupra altor aspecte pentru care recursul declarat de Z.A. se impunea a fi respins, deoarece opinia majoritară, care impune soluţia pronunţată în recursul, s-a rezumat la admisibilitatea recursului, astfel că rămâne fără semnificaţie juridică argumentarea unor aspecte de neiegalîtate care exced limitelor în care instanţa s-a pronunţat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 127/2016. Civil → |
|---|
