ICCJ. Decizia nr. 97/2016. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE OE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 97/2016
Dosar nr. 1069/3/2014**
Şedinţa din camera de consiliu de Ia data de 21 ianuarie 2016
Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 9 aprilie 2015, reclamanţii I.B.P., A.R.M. şi D.G.L. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.I., să pronunţe o hotărâre prin care să admită contestaţia împotriva Deciziei de compensare nr 101 din 24 octombrie 2013 emisă de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 746 din 12 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi s-a dispus declinarea cauzei spre competentă soluţionare către Tribunalul Cluj.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013, emiterea deciziei de validare sau de invalidare coincide cu momentul finalizării procedurii administrative de control al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, control care se desfăşoară centralizat la nivelul întregii ţări de către Secretariatul C.N.C.I.
Tribunalul a reţinut şi că, în noţiunea de „entitate învestită de lege" în accepţiunea actului normativ special intră, potrivit art. 3 pct. 4 lit. b) şi entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
În acelaşi timp, art. 35 din Legea nr. 165/2013 reprezintă o normă atributivă de competenţă teritorială în soluţionarea contestaţiilor promovate conform art. 34 în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie de află sediul entităţii.
Din interpretarea coroborată a textelor evocate, tribunalul a apreciat că ceea ce prezintă relevanţă în determinarea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei este sediul entităţii învestite cu soluţionarea notificării, emitente a hotărârii prin care s-au acordat măsuri compensatorii, iar nu sediul C.N.C.I.
Tribunalul a mai arătat şi că o interpretare contrară ar echivala cu stabilirea unei competenţe teritoriale exclusive în favoarea Tribunalului Bucureşti în soluţionarea tuturor contestaţiilor promovate în exercitarea controlului legalităţii tuturor hotărârilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, de pe întregul teritoriu al ţării şi a celor de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, atâta timp cât acest control se realizează, pe temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr 165/2013, exclusiv de Secretariatul C.N.C.I., organism unic cu sediul în municipiul Bucureşti.
Or, dacă aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, ar fi fost clar exprimată prin indicarea Tribunalului Bucureşti ca unică instanţă învestită cu soluţionarea contestaţiilor promovate conform art. 35 raportat la art. 34 din Legea nr. 165/2013. Pentru că orice derogare de la regimul de drept comun trebuie prevăzută în mod expres, tară echivoc.
Mai mult, norma de competenţă teritorială de care uzează emitenta deciziei de compensare, pârâta C.N.C.I. în conţinutul art. 2 al actului contestat, respectiv prevederea art. 35 din Legea nr. 165/2013, nu este incidenţă cauzei de faţă.
Învestit prin decimare, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 603 din 30 octombrie 2015, prin care a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constat ivit conflict negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În motivare, a reţinut că art. 35 din Legea nr. 165/2013, prevede că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului, în a cărei circumscripţie se află sediul entităţii".
Tribunalul a apreciat că textul legal reglementează un caz de competenţă teritorială exclusivă, iar prin entitate, în înţelesul legii se înţelege unitatea emitentă a actului, care este C.N.C.I.
Tribunalul a arătat şi că legiuitorul a stabilit în mod clar şi fără echivoc, în conţinutul normelor sus indicate, instanţa căreia i se pot adresa persoanele nemulţumite. Totodată s-a avut în vedere şi regula generală de drept comun prin care reclamantul trebuie să se deplaseze la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul pârâtul.
A mai reţinut şi că, în sensul competenţei stabilite de legiuitor în favoarea Tribunalului Bucureşti, există şi practică judiciară, respectiv Decizia civilă nr. 846/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 26917/3/2014.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Norma de competenţă incidenţă raportului juridic litigios este cea invocată de cele două instanţe, respectiv dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165 din 16 mai 2013.
Astfel, potrivit acestui text de lege „Deciziile emise cu respectarea prevederile art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării".
Dispoziţiile legale sus-menţionate instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii învestite de lege competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Noţiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013, în sensul că au această semnificaţie următoarele structuri cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii: a) unitatea deţinătoare, în înţelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al O.U.G. nr. 83/1999, republicată; b) entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în înţelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare; c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) comisia judeţeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; f) A.N.R.P., organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică; g) C.N.C.I., înfiinţată potrivit legii.
Întrucât în cauză Decizia de invalidare nr. 101 din 24 octombrie 2013, contestată de reclamanţi, a fost emisă de C.N.C.I., potrivit art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013, această instituţie are calitatea de entitate învestită de lege, astfel încât, conform art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul acestei entităţi.
Având în vedere că sediul C.N.C.I. se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.
În consecinţă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului în circumscripţia căreia se află sediul C.N.C.I., respectiv Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2016.
| ← ICCJ. Decizia nr. 99/2016. Civil | ICCJ. Decizia nr. 87/2016. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
