Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 5717/2015. Judecătoria CLUJ-NAPOCA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5717/2015 pronunțată de Judecătoria CLUJ-NAPOCA la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 10532/211/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA CLUJ-N.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal - 3185
SENTINȚA CIVILĂ NR. 5717/ 2015
Ședința publica din data de 08 iunie 2015
Instanta constituita din:
PREȘEDINTE: M. I.
GREFIER: M. P.
Pe rol se afla solutionarea cauzei civile privind pe reclamanta D. D. G., in contradictoriu cu paratul C. A. J. JOSE, având ca obiect ordonanță președințială.
La apelul nominal facut in sedinta publica se prezinta reprezentantul reclamantei, avocat D. M. A., in substituire avocat M. C., care depune delegatie de substituire la dosar, lipsa fiind paratul.
Cererea se soluționează în ședință publică, fara citarea partilor, conform art. 999 alin. 2 teza I Cod pr. civila.
Verificându-și competența în baza art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța apreciază că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, în temeiul art. 998 Cod pr. civila.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de sedinta, dupa care
Instanta a dispus acvirarea dosarului nr._/211/2013 la Judecatoriei Cluj-N. la prezentul dosar.
Instanța, in baza dispozitiilor art. 255 Cod pr. civila, raportat la art. 258 Cod pr.civila, incuviinteaza proba cu inscrisurile depuse la dosar.
Instanta, avand in vedere ca prezenta cauza se solutioneza fara citarea partilor, conform art. 999 alin. 2 teza I Cod pr. civila, nu va acorda reprezentantului reclamantei cuvantul in sustinerea cererii de ordonanta presedintiala, apreciind ca prin aceasta s-ar incalca principiul dreptului la aparare in ceea ce îl priveste pe parat, drept care este reglementat prin art. 13 Cod pr. civila. Totodata, retine cauza in pronuntare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj N. la data de 02.06.2015 sub nr._, reclamanta D. D. G., CNP_, cu dom. în Cluj N., Calea Florești nr. 6, ., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C. A. J. JOSE, cetǎțean uruguayan, rezident în Spania, al cǎrui domiciliu a fost indicat ca necunoscut, să dispună încredințarea provizorie a minorului C. D. D. Joan, până la soluționarea acțiunii ce formează obiectul dosarului nr._/211/2013, spre creștere și educare în favoarea reclamantei, respectiv stabilirea locuinței sale la domiciliul mamei.
În motivarea cererii, s-a învederat că, în urma căsătoriei încheiate cu pârâtul la 21.05.2011, a rezultat minorul C. D. D. Joan, fiind promovată o acțiune de divorț, înregistrată sub nr._/211/2013, context în care s-a relevat că pârâtul este rezident în Spania, fără a avea domiciliul cunoscut, menționându-se, totodată, că instanța de fond a desemnat un curator pentru a reprezenta interesele pârâtului în procesul de divorț. Pe de altă parte, s-a reliefat că, ținând seama de vârsta fragedă a minorului, respectiv de împrejurarea că tatăl său s-a dezinteresat de situația acestuia după revenirea în țară, se impune a fi stabilită, până la soluționarea definitivă a acțiunii de divorț, atât exercitarea autorității părintești de către reclamanta cu care locuiește, cât și un mediu familial propice pentru normala dezvoltare fizică și psihică. În fine, s-a evidențiat că urgența luării măsurilor solicitate se justifică prin aceea că pârâtul a făcut demersuri prin care a pretins răpirea minorului, fiind sesizat Ministerul de Justiție, pe rolul Tribunalului București aflându-se dosarul nr._/3/2015, unele dispoziții provizorii cu privire la minor fiind adoptate și de Judecătoria de primă instanță și instrucție nr. 8 din Sabadell, Spania, prin Decizia nr. 335/13.
În drept, s-au invocat prevederile art. 919 și 996 și urm. din C. proc. civ.
În susținerea cererii, s-au depus înscrisuri ( f. 6 - 16 ).
Cererea a fost legal timbrată, fiind achitată taxa de timbru în sumă de 20 lei ( f. 4 ), potrivit art. 6 alin. (4) teza I din C. proc. civ.
În baza art. 255 alin. (1) raportat la art. 258 alin. (1) din C. proc. civ., instanța a încuviințat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Astfel cum reiese din cuprinsul certificatului de naștere . nr._, minorul C. D. D. Joan este fiul reclamantei D. D. G. și al pârâtului C. A. J. Jose ( f. 6 ), rezultat din căsătoria încheiată la 21.05.2011, potrivit certificatului . nr._ ( f. 7 ), prin Decizia 335/13 din data de 05.09.2013 a Judecătoriei de primă instanță și instrucție numărul 8 din Sabadell fiind dispuse anumite măsuri prealabile la cererea de divorț, de către organul jurisdicțional spaniol, cu privire la minor, în sensul că tutela era atribuită ambilor părinți, custodia revenind mamei, părintelui care exercită tutela fiindu-i necesar consimțământul expres sau tacit al celuilalt părinte pentru a schimba domiciliul copilului ( f. 10 verso - 11 ), din cuprinsul considerentelor hotărârii menționate reieșind că toate călătoriile efectuate în România de către mamă vor trebui realizate împreună cu minorul, dar fără a se prelungi pe o durată mai mare de o lună, în vederea evitării deteriorării relației dintre tată și minor ( f. 10 ). Pe de altă parte, este de relevat că, la data de 28.11.2013, reclamanta a înregistrat, sub nr._/211/2013, o cerere de divorț, formulată în contradictoriu cu pârâtul C. A. J. Jose, prin care se pretindea inclusiv exercitarea autorității părintești de către mamă, care se află, în prezent, pe rolul Judecătoriei Cluj N. ( f. 1 ). În fine, nu poate fi omis că, după cum se poate observa din adresa nr._/2014 din 20.02.2015 a Ministerului Justiției, Direcția drept internațional și cooperare judiciară, Serviciul cooperare judiciară internațională în materie civilă și comercială, transmisă în urma solicitării instanței de fond ( f. 209 - 210 dosar nr._/211/2013 ), există o cerere de înapoiere a minorului D. Joan C. D., la reședința sa obișnuită din Spania, promovată de către tatăl său, pârâtul J. Jose C. A., împotriva mamei, reclamanta D. G. D., în baza Convenției de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, iar în circumstanțele în care Ministerul Justiției a fost sesizat de către autoritatea centrală cu atribuții similare din Regatul Spaniei, urma a fi învestit Tribunalul București, pe baza documentelor furnizate de partea spaniolă. Nu mai puțin, trebuie reliefat că, așa cum a învederat reclamanta în cuprinsul cererii promovate, există o acțiune civilă privind răpirea minorului, înregistrată deja pe rolul Tribunalului București sub nr._/3/2015, cu termen de judecată stabilit la data de 25.06.2015 ( f. 2 ).
Astfel cum dispune art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., Instanța de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparența de drept, va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări, din reglementarea redată reieșind împrejurarea că legiuitorul a instituit anumite condiții de admisibilitate în privința cererii formulate potrivit procedurii speciale a ordonanței președințiale, anume urgența, apreciată în concret, raportat la circumstanțele obiective ale cauzei, vremelnicia, în sensul că măsurile dispuse pe această cale se impun a fi provizorii, neputând fi adoptate unele cu un caracter definitiv și, în fine, neprejudecarea fondului, urmând a fi cercetată numai împrejurarea dacă există o aparență de drept în favoarea reclamantului, care să justifice demersul procesual promovat.
Pe de altă parte, raportat la particularitățile pe care le implică litigiul de față, respectiv că, după cum însăși reclamanta a precizat în cererea formulată, Tribunalul București a fost sesizat cu o acțiune civilă privind răpirea minorului, la solicitarea pârâtului ( f. 2 ), aspecte confirmate prin adresa nr._/2014 din 20.02.2015 a Ministerului Justiției, Direcția drept internațional și cooperare judiciară, Serviciul cooperare judiciară internațională în materie civilă și comercială ( f. 209 - 210 dosar nr._/211/2013 ), din conținutul căreia reiese că autoritatea centrală din Regatul Spaniei a sesizat Ministerul Justiției cu o cerere pentru înapoierea minorului D. Joan C. D. la reședința sa obișnuită din Spania, se impun a fi luate în considerare dispozițiile art. 16 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încheiată la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, în baza cărora După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînnapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut. Așadar, având în vedere reglementarea internațională anterior redată, trebuie concluzionat că, din momentul în care există o sesizare legată de o deplasare ilicită a unui copil, așa cum această noțiune este definită prin art. 3 din Convenție, organele jurisdicționale din statul unde pretinsa reținere sau deplasare ar fi fost realizată nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea, în sensul autonom al Convenției, până în momentul în care nu s-a stabilit că nu erau întrunite cerințele necesare pentru înapoierea copilului, așadar măsuri precum cele legate de exercitarea autorității părintești, în sensul art. 397 - 399 raportat la art. 483 alin. (1) din C. Civ., respectiv de stabilirea locuinței minorului, conform art. 400 din C. Civ., nu vor putea fi luate atâta timp cât nu s-a examinat împrejurarea dacă există sau nu o deplasare sau reținere ilicită.
Relativ la prezenta cauză, cum cererea formulată de către reclamantă vizează încredințarea provizorie ... a minorului C. D. D. Joan ... spre creștere și educare în favoarea mamei sale ( deși în concepția legiuitorului din 2009 reglementarea efectelor divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori a fost așezată, în baza art. 397 - 399 și 400 din C. Civ., în planul instituțiilor autorității părintești și locuinței copilului ), precum și stabilirea locuinței sale la domiciliul mamei, instanța apreciază că, deși pretențiile în discuție se intenționau a fi valorificate pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, totuși, raportat la reglementarea art. 16 din Convenția de la Haga, până la data la care Tribunalul București se va pronunța asupra cererii pârâtului, nicio măsură privind minorul nu va putea fi adoptată de către instanțele române, chiar dacă calea procedurală urmată ar fi cea a ordonanței președințiale. În acest sens, este de relevat că, în mod cert, în baza art. 920 din C. proc. civ., pe tot timpul procesului de divorț ar putea fi luate măsuri provizorii cu referire la locuința copiilor minori, prin ordonanță președințială, însă, în contextul în care instanța sesizată cu cererea de divorț, ținută a se pronunța chiar și din oficiu asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra locuinței minorului, conform art. 918 alin. (2) din C. proc. civ. și 400 alin. (1) din C. Civ., nu ar putea hotărî asupra acestor capete accesorii de cerere întrucât ar fi aplicabile prevederile art. 16 din Convenția de la Haga, aceasta ar presupune că, în realitate, măsurile dispuse pe cale de ordonanță președințială ar fi susceptibile de a avea caracterul unor dispoziții de natură a statua chiar asupra fondului dreptului, cel puțin până la data la care instanța competentă ar stabili dacă există sau nu o deplasare ilicită a copilului, or trebuie considerat că, în circumstanțele în care însăși instanța sesizată cu cererea de divorț nu s-ar putea pronunța asupra autorității părintești și locuinței copilului, cu atât mai puțin cea învestită cu o cerere întemeiată pe procedura specială reglementată de art. 997 și urm. din C. proc. civ. nu ar putea adopta, în atare condiții, măsuri care să vizeze ansamblul drepturilor privind încredințarea, în sensul art. 16 din Convenția de la Haga. De altfel, interpretarea relevată este susținută prin dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, în temeiul cărora Soluționarea cererilor adresate de către persoana fizică, instituția sau organismul interesat din oricare stat parte la Convenție, pentru înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite în sensul art. 3 din Convenție, este de competența instanței judecătorești, respectiv Instanța competentă pentru soluționarea cererilor prevăzute la alin. (1) este Tribunalul pentru minori și familie București, coroborate cu prevederile art. 13 alin. (1) din același act normativ amintit anterior, ce stabilesc că Pe întreaga durată a procesului, instanța poate lua, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, oricare dintre măsurile de protecție a copilului prevăzute de legislația în vigoare, așadar, după opinia instanței, legiuitorul a individualizat, în mod explicit, cadrul în care pot fi dispuse măsuri cu privire la minor ulterior formulării unei cereri referitoare la deplasarea ori reținerea sa ilicită pe teritoriul României, tocmai în scopul asigurării dezideratului pentru care s-a edictat norma de la art. 16 din Convenția de la Haga.
Nu mai puțin, trebuie constatat că, după cum s-a relevat în cele ce preced, există o hotărâre a instanței din Regatul Spaniei care statuează cu privire la unele aspecte legate de raporturile dintre reclamantă și pârât, respectiv copilul lor minor ( f. 8 - 11 ), or conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 369/2004, Instanța poate ține seama de legea și de hotărârile judiciare sau administrative străine pertinente, fără a fi nevoie să recurgă la procedurile specifice de recunoaștere a hotărârii străine. De asemenea, instanța va putea solicita reclamantului prezentarea unei hotărâri sau a unui alt document emanând de la autoritățile statului în care copilul își are reședința obișnuită, care să ateste, dacă legea statului respectiv permite aceasta, faptul că deplasarea copilului de pe teritoriul acelui stat ori reținerea a avut loc prin încălcarea unui drept privind încredințarea, atribuit potrivit legii statului străin, așadar se impune ca instanța exclusiv competentă, anume Tribunalul București, să stabilească, în contextul soluționării cererii de înapoiere a minorului, și împrejurarea dacă este necesar a fi avută în vedere hotărârea judecătorească pronunțată în străinătate, mai ales că, așa cum însăși reclamanta a precizat în răspunsul transmis Ministerului Justiției, pârâtul a formulat o cerere de divorț, la data de 24.10.2013, care a fost înregistrată pe rolul instanței din Sabadell, Regatul Spaniei ( f. 13 ). Prin urmare, în măsura în care ar fi adoptate anumite măsuri cu referire la minor, de către o altă instanță decât Tribunalul București, abilitat expres a dispune în aceste sens pe cale incidentală, în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, s-ar putea ajunge în situația, ce se impune în mod cert a fi evitată, ca atât instanța din țară, cât și cea din străinătate, să se pronunțe asupra unor măsuri relative la minor, ceea ce nu poate fi acceptat, cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca Tribunalul București să țină seama de hotărârea străină, după cum rezultă din reglementarea art. 11 alin. (3) teza I din Legea nr. 369/2004.
În consecință, având în vedere argumentele expuse în cele ce preced, în baza art. 16 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, încheiată la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, coroborat cu prevederile art. 2 alin. (1) - (2), 11 alin. (3) și 13 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, cererea formulată va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca fiind neîntemeiatǎ cererea formulatǎ de cǎtre reclamanta D. D. G., CNP_, cu dom. în Cluj N., Calea Florești nr. 6, ., jud. Cluj, în contradictoriu cu pârâtul C. A. J. JOSE, cetǎțean uruguayan, rezident în Spania, al cǎrui domiciliu a fost indicat ca necunoscut.
Cu drept de apel în termen de 5 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea cǎii de atac urmând a fi depusǎ la Judecǎtoria Cluj N..
Pronunțatǎ în ședințǎ publicǎ, azi, 08.06.2015.
JUDECĂTOR, GREFIER,
M. I. M. P.
Red. / Dact. M. I.
4 ex. / 10.06.2015
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 6478/2015.... | Pensie întreţinere. Sentința nr. 4498/2015. Judecătoria... → |
|---|
