Pretenţii. Sentința nr. 447/2013. Judecătoria DOROHOI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 447/2013 pronunțată de Judecătoria DOROHOI la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 263/222/2013
Dosar nr._ pretenții bănești
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA D. - JUDEȚUL B.
Sentința civilă nr. 447
Ședința publică din data de 14 martie 2013
Președinte – N. M. I.
Grefier – C. A.
La ordine judecarea acțiunii civile, formulată de reclamanta S.C. G. S.A. – societate în faliment cu sediul în D., ., jud. B., CUI_, J_ prin lichidator judiciar C.II. D. L. în contradictoriu cu pârâta C. F. cu domiciliul în D., .. 1, ., jud B. având ca obiect pretenții bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic L. I. D. pentru societatea reclamantă, lipsă pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată: obiectul ”pretenții bănești”, dosarul se află la al doilea termen de judecată cauza fiind amânată pentru comunicarea înscrisurilor depuse în probațiune de către reclamantă și pentru ca aceasta să depună contractul în baza căruia au fost calculate penalitățiile de întârziere.
Consilier juridic L. I. D. depune la dosar delegație și precizare la acțiunea principală. Având cuvântul arată că nu s-a putut prezenta la termenul anterior din motive întemeiate, că în acțiunea inițială, la a a treia sumă menționată privind penalități de întârziere s-a indicat greșit suma, corect este 826, 28 lei. Arată că nu mai are alte probe de solicitat.
Văzând că nu sunt alte probe concludente de administrat, instanța, în temeiul art. 150 alin. 1 Cod procedură civilă, declară închisă faza probatorie, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Consilier juridic L. I. D. pentru societatea reclamantă precizează că s-a încheiat cu pârâta un proces verbal de eșalonare dar nici așa nu a achitat suma datorată. Solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată fără cheltuieli de judecată.
Instanța reține cauza pentru soluționare.
JUDECATA
Asupra acțiunii civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanță cu nr._ din 24.01.2013, S.C. G. S.A. – societate în faliment cu sediul în D., ., jud. B., CUI_, J_ prin lichidator judiciar C.II. D. L. a chemat în judecată pe pârâta C. F. cu domiciliul în D., .. 1, ., jud B. solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.291,85 lei din care suma de 429,57 lei reprezentând debit inițial; suma de 862,28 lei reprezentând penalități de întârziere.
În motivarea acțiunii arată că pârâta a beneficiat de serviciile de alimentare apă furnizate de G. SA, pentru care s-au eliberat facturi fiscale care s-au adus la cunoștiința pârâtei atât prin comunicare cât și prin afișare la scara blocului.
Reclamanta mai arată că debitoarea nu și-a respectat termenul de plată cazând astfel sub incidența art. 42 alin. 9 din Legea 51/2006 calculându-se în sarcina acesteia penalități de întârziere în cuantumul prevăzut pentru obligațiile bugetare.
Reclamanta arată că pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate prin procesul verbal de eșalonare încheiat la data de 19.01.2010, achitând doar 13 rate al căror cuantum total a fost de 940 lei ultima plată făcându-se cu chitanța nr. 9219 din 03.09.2012.
În dovedirea acțiunii a depus la dosar cerere angajament din data de 19.01.2010 (f. 5), factura fiscală nr._ din 30.09.2005 (f. 6), chitanțe privind plățile parțiale (f. 9, 14-28), situația client (f. 7-8, 29-30).
În drept invocă prevederile art. 1350 NCC, art. 109 și art. 112 Cod procedură civilă, Legea 51/2006, Legea 241/2006, Legea 85/2006.
Potrivit art. 77 din Legea nr. 85/2006 prezenta acțiune este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Pârâta nu a depus întâmpinare și nici nu a solicitat administrarea unor probe.
I. Analizând materialul probator administrat în cauză în ceea ce privește contravaloarea serviciilor de furnizare apă instanța reține următoarele:
În baza convenției ”cerere –angajament de plată” încheiată la data de 19.01.2010 părțile au stabilit eșalonarea la plată a datoriei pe care pârâta o avea față de reclamantă respectiv a sumei de 3.231,85 lei din care 1.249,57 lei reprezentau contravaloarea serviciilor prestate iar suma de 1.982,28 lei reprezentau penalității de întârziere.
Din cuantumul total al sumei datorate, pârâta a achitat suma suma totală de 1.940 lei care a fost imputată de creditoare după cum urmează:
- suma de 820 lei a fost imputată asupra datoriei reprezentând servicii prestate;
- suma de 1.120 lei a fost imputată asupra datoriei reprezentând penalități de întârziere.
Conform dispozitiilor par. 3 din convenția sus menționată, pârâta se obliga să plătească reclamantei în numerar suma de 2.231,85 lei eșalonat în 11 rate lunare respectiv câte 203 lei/lună.
Conform dispoz. art. 969 Cod civil, contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părți având forță juridică similară unei legi.
Ele trebuie executate cu bună credință având în vedere și dispozițiilor art. 1073 cod civil potrivit căreia creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligației de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.
În cadrul raporturilor juridice obligaționale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligații îi revine sarcina de a dovedi existența creanței, respectiv a raportului juridic care a dat naștere dreptului său subiectiv.
Odată făcută această probă, pârâta este obligată să iasă din pasivitate și în apărare să facă dovada fie a ineficienței raportului juridic obligațional în baza căruia creditorul își întemeiază dreptul său de creanță, fie a executării obligației invocată de către creditor.
În prezenta cauză se constată că reclamanta S.C. G. S.A a făcut dovada prin administrarea probei cu înscrisuri a existenței raportului juridic obligațional având în vedere convenției ”cerere –angajament de plată” încheiată între părți la data de 19.01.2010.
Pârâta nu a administrat nici o probă din care să rezulte executarea obligației care îi incumbă, și prin întâmpinare a recunoscut implicit existența creanței solicitând eșalonarea la plată a debitului.
Conform dispozițiilor art. 969 Cod civil vechi și a art. 1270 NCC contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părți având forță juridică similară unei legi.
Ele trebuie executate cu bună credință având în vedere și dispoz. art. 1073 Cod civil și art. 1556 NCC potrivit căreia creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligației de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.
În cadrul raporturilor juridice obligaționale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligații îi revine sarcina de a dovedi existența creanței, respectiv a raportului juridic care a dat naștere dreptului său subiectiv.
Odată făcută această probă, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate și în apărare să facă dovada fie a ineficienței raportului juridic obligațional în baza căruia creditorul își întemeiază dreptul său de creanță, fie a executării obligației invocată de către creditor.
Obligarea pârâtului la plata contravalorii energiei livrate și a contravalorii lucrărilor efectuate corespunde prevederilor art. 969 Cod civil și 1073 Cod civil, care stipulează principiul obligativității actelor juridice legal încheiate și principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligației de către debitor.
De asemenea, condiția referitoare la necesitatea existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile este îndeplinită cuantumul creanței fiind de 429,57 lei.
Art. 379 alin. 3 din Codul de procedură civilă, prevede că o este certă creanța „a cărei existență rezultă din însăși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau însușite de dânsul”. Instanța constată că, în cauză, creanța a cărei valorificare se urmărește rezultă din contractul mai sus-menționat, care atestă convenția încheiată între părți existența sa fiind neîndoielnică.
Cu privire la caracterul lichid al creanței, art. 379 alin. 4 din codul de procedură civilă prevede că o creanță „este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este deteminabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui (...)”.
Instanța constată că, în speță, această condiție este îndeplinită, deoarece câtimea creanței este determinată în cuprinsul convenției ”cerere –angajament de plată” încheiată între părți la data de 19.01.2010.
În privința exigibilității creanței, o creanță este exigibilă sau scadentă dacă termenul prevăzut în favoarea debitorului s-a împlinit sau, în condițiile legii, debitorul este decăzut din beneficiul termenului. Astfel, în speță, la par. 3 și par 4 din contractul mai sus menționat, pârâta se obliga să plătească reclamantei lunar o sumă de 203 lei sub sancțiunea exigibilității întregii sume în caz de nerespectare vreme de 2 luni a angajamentului de plată.
În ceea ce privește ultima condiție ce se urmărește a fi îndeplinită, referitoare la existența unui înscris constatator al creanței, instanța constată că între părți există, așa cum s-a arătat, convenției ”cerere –angajament de plată” încheiată între părți la data de 19.01.2010.
Față de această reglementare legală, instanța apreciază că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru plata serviciilor de livrare apă întru-cât convenția ”cerere –angajament de plată” încheiată între părți la data de 19.01.2010 este semnată și asumată de ambele părți.
II. Analizând materialul probator administrat în cauză cu privire la majorările de întârziere solicitate instanța reține următoarele:
În baza convenției ”cerere –angajament de plată” încheiată la data de 19.01.2010 părțile au stabilit eșalonarea la plată a datoriei pe care pârâta o avea față de reclamantă respectiv a sumei de 3.231,85 lei din care 1.249,57 lei reprezentau contravaloarea serviciilor prestate iar suma de 1.982,28 lei reprezentau penalității de întârziere.
Din cuantumul total al sumei datorate, pârâta a achitat suma suma totală de 1.940 lei care a fost imputată de creditoare după cum urmează:
- suma de 820 lei a fost imputată asupra datoriei reprezentând servicii prestate;
- suma de 1.120 lei a fost imputat asupra datoriei reprezentând majorări de întârziere.
Clauza penală este acea prevedere contractuală prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în caz că nu va executa obligația principală pe care și-a asumat-o. Așadar, prin clauza contractuală părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului pe care l-ar suferi creditorul ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său.
Regimul juridic este reglementat în textul articolelor 1538-1543 (cartea V, titlul V, capitolul IV, secțiunea a IV-a din noul Cod civil), referiri la această instituție regăsindu-se și în cuprinsul altor articole: art. 1757 al. 2, art. 267 etc.
Clauza penală este operantă numai dacă a fost prevăzută în convenția părților, în absența căreia, daunele interese rezultând din executarea cu întârziere a obligației principale nu pot fi acordate, neexistând suportul convențional necesar.
Stipularea unor majorări de întârziere în cuantum de 1982,28 lei în condițiile în care valoarea penalităților de întârziere depășește valoarea debitului, echivalând cu o penalitate cumulată de 160% contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/2002.
Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța apreciază că se regăsește în cauză.
Penalitățile calculate de creditoare depășesc cuantumul dobânzii legale și se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Cu toate că, în condițiile art. 56 C.. izvorăsc pretențiile creditoarei este un act de comerț unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianți sau liber profesioniști, pe de-o parte, și consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislații speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parțială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
Nu s-ar putea așadar susține că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 și urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituționalizat, de protecție, care prezintă avantajul că instanța poate obliga comerciantul să modifice condițiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancțiunea civilă a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță în situația, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acțiuni în justiție pentru executarea obligațiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 și 26).
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu reclamanta nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de livrare apă potabilă pe o piață monopolistă pe care exista doar reclamanta ce practica în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, luarea la cunoștință a condițiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
În concluzie, instanța, având în vedere faptul că până la introducerea acțiunii pârâta a achitat suma de 1.120 lei cu titlu de majorări de întârziere, va limita cuantumul majorarilor datorate la valoarea creanței (debitul principal) respectiv la suma de 1.249,57 lei. În acest mod se asigură un echilibru just și legal între drepturile și obligațiile părților.
În aceste condiții, debitorul va fi obligat la plata unor penalități de întârziere egale cu suma rămasă neachitată și solicitată de creditoare, respectiv 129,57 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. G. S.A. – societate în faliment cu sediul în D., ., jud. B., CUI_, J_ prin lichidator judiciar C.II. D. L. în contradictoriu cu pârâta C. F. cu domiciliul în D., .. 1, . jud B. și în consecință:
Obligă pârâta C. F. să achite reclamantei S.C. G. S.A. – societate în faliment suma de 559,14 lei din care suma de 429,57 reprezintă servicii și suma de 129,57 reprezintă majorări de întârziere.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi 14 martie 2013.
PREȘEDINTE GREFIER,
N. M. I. C. A.
Red. N.M.I.
Thred. Ch.A.
Ex. 4 / 25.03.2013
| ← Cereri. Sentința nr. 1844/2013. Judecătoria DOROHOI | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1132/2013. Judecătoria... → |
|---|
