Acţiune în constatare. Sentința nr. 1260/2015. Judecătoria GHERLA

Comentarii

0

Sentința nr. 1260/2015 pronunțată de Judecătoria GHERLA la data de 15-12-2015 în dosarul nr. 1260/2015

Acesta este document finalizat

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA G.

G., ., jud. Cluj, cod poștal_

Tel: 0264 -_ / fax 0264 -_

Operator Date cu Caracter Personal 3188

Dosar nr._

SENTINȚA CIVILĂ nr. 1260/2015

Ședința publică din data de 15 decembrie 2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: D. I. R.

GREFIER: C. I.

Pe rol fiind soluționarea cauzei civile privind pe reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. B. S.A. AGENȚIA G., având ca obiect acțiune în constatare.

Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 17 noiembrie 2015, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de un timp mai îndelungat pentru a delibera, a amânat pronunțarea hotărârii, succesiv, pentru data de 2 decembrie 2015, 9 decembrie 2015, respectiv pentru astăzi, 15 decembrie 2015.

INSTANȚA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei G., la data de 06.05.2015, sub numărul_ (din care au fost disjunse, la termenul de judecată din data de 20.10.2015, cererile formulate de reclamanții V. S. și V. O., respectiv F. R. și F. R.-L.), reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. B. S.A. AGENȚIA G., a solicitat instanței:

- să constate caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit de consum nr. CL_/_:

1. art. 4.1 privind dobânda, comisionul de acordare și valoarea comisionului de administrare, aplicat într-un cuantum excesiv;

2. art. 4.3 privind posibilitatea băncii de a modifica cuantumul dobânzilor și al comisioanelor în mod unilateral;

3. art. 4.2 privind modul de calcul al dobânzii penalizatoare.

- să oblige pârâtele la încheierea cu reclamanta a unui act adițional prin care sa modifice contractul de credit în sensul:

1. stabilirii unei dobânzi în conformitate cu prevederile legale, respectiv calculate după formula indice de referință corespunzător monedei creditului (LIBOR CHF 3M) + marjă fixă, unde marja fixă să aibă valoarea diferenței dintre valoarea totală a dobânzii variabile inițiale - 7.95% minus valoarea indicelui de referință LIBOR CHF 3 M la momentul contractării;

2. eliminării imputării dobânzii penalizatoare asupra dobânzii și stabilirea acesteia pe baza unui procent fix;

3. eliminării clauzei care permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzilor, comisioanelor și taxelor;

4. înlăturării comisionului de acordare și a celui de administrare.

- să oblige pârâtele la restituirea sumelor de bani achitate în plus de către reclamantă, ca urmare a aplicării acestor clauze abuzive

- să dispună denominarea creditului - convertirea monedei creditului (CHF) în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia cu consecința restituirii sumelor de bani plătite în plus de către reclamantă, ca urmare a diferenței de curs valutar.

- cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 05.10.2007, a încheiat cu B. România S.A., Agenția G., contractul de credit de consum nr. CL_, cu privire la suma de 6.500 CHF, pe o durată de 120 de luni. În acest contract, la art. 4.1 și art. 4.3, s-a stabilit că dobânda este variabilă, însă în funcție de niște criterii obscure, absolut aleatorii, necomunicate clientului și nelegale.

Referitor la clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, aceasta conține o condiție pur potestativă pentru banca pârâtă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii. Contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva consumatorului, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința pârâtei.

Cu privire la comisionul de acordare, stipulat la art. 4.1 din contract, în cuantum de 2.50% din valoarea creditului, adică 162 CHF, s-a susținut că este ilegal, întrucât nu este prevăzut în mod expres în enumerarea limitativă din cuprinsul art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010. De asemenea, nici destinația acestui comision nu este clară, fiind în fapt o dobândă mascată.

Reclamanta a mai arătat și că aceste clauze i-au fost impuse de către pârâtă, contractul fiind unul pre-formulat și ne-negociabil, astfel că nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință, la data semnării contractului, de amploarea și de componența riscului la care s-a expus.

În ceea ce privește comisionul de administrare, valoarea acestuia a fost stabilită prin art. 4. 1 din contract la 0.3% din soldul creditului lunar, mai exact 3.6% anual, constituind practic o dobândă în sine. Prin natura sa, comisionul semnifică o sumă inferioară, percepută pentru un serviciu conex celui de acordare a creditului, în speță administrarea creditului, deci ar fi trebuit să fie fixat anual, precum a fost fixată dobânda, pentru a asigura transparența și o informare adecvată.

Reclamanta a solicitat instanței să constate și caracterul abuziv al art. 4.2 privind modul de calcul al dobânzii penalizatoare, stabilită la 5 p.p. pe an peste dobânda de bază (și aceea variabilă în funcție de criterii aleatorii), întrucât este în vădită contradicție cu prevederile art. 38 alin. 2 din OUG nr. 50/2010. Ca urmare, a solicitat instanței și stabilirea unei dobânzi penalizatoare pe bază de procent fix, în conformitate cu prevederile legii, sintagma 5 puncte procentuale peste dobânda curentă (și variabilă) fiind ambiguă. Astfel cum este stabilită situația penalităților, acesta este nelegală, fiind vorba despre o dublă dobândă, o dobândă la dobândă, realmente cu caracter cămătăresc, care are în vedere un mod de calcul absolut lipsit de transparență.

În legătură cu cererea de denominare a creditului acordat, convertirea monedei creditului (CHF) în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia, reclamanta a învederat instanței că, la momentul intrării în vigoare a contractului de credit (_ ), valoarea CHF era de 2.02 RON conform cursului BNR, la momentul actual (06.03.2015) valoarea acestuia a crescut, iar fluctuațiile enorme ale acestei valute pe piața financiară sunt suportate de reclamantă, banca fiind pusă la adăpost de o eventuală (deși improbabilă) scădere a valorii francului. Mai mult, a arătat că angajații Băncii i-au prezentat francul elvețian drept o monedă sigură, deși Banca știa că realitatea era alta, mai ales că niciun expert financiar nu va putea susține că aceste fluctuații majore în folosul pârâtei au fost imprevizibile.

De asemenea, necesitatea informării adecvate asupra riscurilor contractării unor împrumuturi în monedă străină este subliniată de B.N.R. prin Regulamentul nr. 17 din 12. dec. 2012 privind unele condiții de creditare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I 855, 18.12.2012. Pârâta, în calitate de profesionist, avea obligația de a își alerta clienții și de a îi informa detaliat asupra riscurilor asociate plăților în monedă străină, în speță, CHF.

S-a arătat că și în cuprinsul Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului, privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, adoptată la 4 februarie 2014., ca urmare a riscurilor semnificative aferente împrumuturilor în valută străină, s-a statuat că este necesar să se prevadă măsuri pentru a asigura faptul că consumatorii sunt conștienți de riscul pe care și-l asumă și că consumatorul are posibilitatea de a-și limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului. Riscul ar putea fi limitat fie acordând consumatorului dreptul de a converti moneda creditului, fie prin alte măsuri, cum ar fi plafoane sau, dacă acestea sunt suficiente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar, avertismente (par. 30).

În drept, au fost invocate Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 296/2004 și O.G. nr. 21/1992.

În probațiune, reclamanta a depus, în copie, contractul de credit (f. 24-29), grafic de rambursare (f. 30-37) și a mai propus proba cu interogatoriul pârâtei și proba cu expertiza.

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 29 alin. 1 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 02.07.2015, prin registratura instanței, pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare (f. 50-57), prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind neîntemeiată.

În motivarea acesteia, a arătat că, anterior semnării contractului de credit, reclamanta a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza și studia cu atenție fiecare dintre clauze, pentru a aprecia daca acestea corespund sau nu intereselor sale sau, dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamanta a beneficiat de consultanță cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să își poată exprima consimțământul în deplină cunoștința de cauză.

În situația în care reclamanta ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractul de credit, realizându-si obiectivele și necesitățile de creditare fie prin intermediul altor produse de același gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituții bancare. Astfel, reclamanta a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoștință despre fiecare dintre clauzele și costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.

Pârâta a arătat că la momentul încheierii contractului de credit exista pe piața bancară o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, în funcție de varianta cea mai avantajoasă. Existența unor produse predefinite și a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane și nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opțiunea clientului fiind liber exprimată; prin completarea cererii de credit reclamanta a optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii; contractele de credit prevăd care sunt condițiile și consecințele tipului de dobândă și de comisioane și totodată modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.

Cu privire la dreptul de a modifica dobânda unilaterală, s-a menționat că susținerile reclamanților sunt neîntemeiate, întrucât posibilitatea băncilor de a modifica nivelul dobânzii in chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000. Astfel, respectivele clauze nu sunt abuzive, deoarece în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3. este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea dobânzii, astfel încât devin aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat $ă informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile art. 4.3. din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită reclamantei de a rambursa anticipat creditul în condițiile art. 5.3. din contract, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Realitatea că prevederile art. 4.3. din contract nu conțin o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care banca este îndreptățită să procedeze modificarea ratei dobânzii sau altor elemente ale contractului precum comisioanele sau taxele, este complinită prin libertatea deplină recunoscută consumatorului de a accepta sau repudia oferta băncii pe calea mecanismului rambursării anticipate.

A învederat faptul că dreptul băncii de a calcula și percepe o dobândă variabilă nu contravine prevederilor Legii nr. 193/2000, fiind prevăzută ca atare în contract și agreată, motiv pentru care înregistrarea unor fluctuații în sensul creșterii sau reducerii dobânzii ține de însăși esența acesteia, ceea ce imprimă un caracter aleatoriu contractului de credit, sub acest aspect. A mai arătat că modificarea ratei dobânzii nu a avut la bază voința unilaterală și arbitrară a băncii, ci anumiți indici de referință, astfel că este firesc ca banca să fi avut inițiativa modificării dobânzii care reprezintă unul din elementele esențiale ale contractului de credit.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului, s-a arătat că acest comision de acordare a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonității clientului, ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul. Respectivul comision a fost reținut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului. Este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, și, mai mult, nu era interzis de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Potrivit pârâtei, comisionul de administrare reprezintă costul pentru întreținerea și administrarea creditului și este plătit de către împrumutat lunar, odată cu rambursarea ratelor. Acesta este calculat prin raportare la soldul creditului, astfel încât, pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestuia scade. Clauza privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic, într-un mod clar și precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la cererea reclamanților de modificare a contractului prin stabilirea modului de calcul al dobânzii arătat în cererea de chemare în judecată, pârâta a invocat Decizia nr. 3234/23.10.2014 pronunțată de Î.C.C.J. în dosar nr._/3/2012, prin care s-a statuat că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator.

Sub aspectul modificării obiectului contractului prin denominarea și convertirea creditului în lei, pârâta a arătat că este previzibil pentru orice persoană cu o capacitate de înțelegere medie faptul că, prin contractarea unui credit într-o monedă străină pe o perioadă de zeci de ani, există un risc de fluctuație a monedei respective.

De asemenea, în virtutea principiului nominalismului, împrumutatul are obligația de a restitui exact suma împrumutată, indiferent de creșterea sau scăderea valorii banilor, cu excepția situației în care prin acte normative se dispune altfel, ceea ce nu este căzut în speță.

Cu privire la recalcularea prețului contractului, ca o consecință a stabilirii cursului CHF - leu raportat la data încheierii contractului, iar nu la data plății, s-a menționat că prin aceasta s-ar modifica un element esențial al contractului, adică însuși obiectul actului juridic, respectiv suma de rambursat către bancă, în condițiile în care, la acest moment, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească instanța de judecată să intervină în acordul de voință al părților, dimpotrivă, dispozițiile art. 969 C.civ. 1864 opunându-se unei astfel de intervenții.

Stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care aceasta o avea la data încheierii contractului de credit, adică de 2,2 lei, deși în prezent CHF valorează 4,3 lei, înseamnă că nu s-ar restitui decât jumătate din suma pe care o avea de rambursat reclamanta. Or, instanța de judecată nu poate interveni în acordul de voințe al părților, modificând, prin decizia sa, însuși obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din prețul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un terț, fie el și instanță de judecată.

În drept, au fost invocate O.G. nr. 21/1992, art. 1578 C.civ. 1864, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 205 – art. 208 C.proc.civ.

A fost anexată întâmpinării, practică judiciară (f. 58-75).

Sub aspectul probatoriului, în cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu interogatoriul pârâtei (f. 103), iar proba cu expertiza tehnică, propusă de reclamantă, a fost respinsă, ca fiind neutilă cauzei.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, între pârâta S.C. B. S.A., prin Agenția G., și reclamanta G. M. s-a încheiat contractul de credit de consum nr. CL301627/05.10.2007, având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 6.500 CHF, pentru o perioadă de 120 luni.

Potrivit cap. 4 din convenția de credit (f. 25):

„4.1. Creditul se acordă cu o dobândă variabilă de 7,95% pe an. Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului și comision de administrare lunară a creditului de 0,30% aplicat la valoarea soldului creditului. Formula de calcul a dobânzii este: produsul dintre soldul creditului, rata dobânzii procentuale și numărul de zile scurs de la data la care a fost datorată rata anterioară împărțit la 360 zile.

4.2. Nerambursarea la termenul stabilit în contract a creditului angajat, atrage după sine plata de către împrumutat de dobânzi majorate cu 5 puncte procentuale pe an față de dobânda prevăzută la pct. 4.1.

4.3. Pe parcursul derulării contractului, banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare. Înștiințarea împrumutatului privind modificarea dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare se face de către bancă prin afișare la sediul unității și prin notificare scrisă. În cazul modificării dobânzilor se modifică și graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadență a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare se consideră acceptare tacită. În situația neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii, comisioanelor și taxelor bancare, banca are dreptul să declare creditul scadent și să treacă la recuperarea creditului și a dobânzii aferente.”

În drept, instanța va avea în vedere dispozițiile art. 1 alin. 3, art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000 și Anexa la legea indicată, întrucât raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâte intră sub incidența acestui act normativ, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant (pârâtele) și consumator (reclamanta), astfel cum aceste două noțiuni sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Conform cu art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare în prezent): (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

De asemenea, potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Contractul de credit supus analizei era în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, astfel că, potrivit modificărilor introduse prin Legea nr. 288/2010, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile cu privire la contractul de credit.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori prin incidența sancțiunii civile a nulității absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecția consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanță.

În acest sens, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în hotărârea Murciano Quintero, C – 240/98 din 27.06.2000, a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13/5.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv, pornind de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.

În cauza de față, instanța constată, pe baza probatoriului administrat și raportat la normele de drept sus-citate, că prevederile stipulate la art. 4.3. din contractul de credit îmbracă forma unei clauze abuzive atât în ceea ce privește rezervarea de către bancă a dreptului de a modifica dobânzile, comisioanele bancare și taxele bancare, cât și în ceea ce privește dreptul băncii de a declara creditul scadent în situația neacceptării de către împrumutat a acestor modificări.

Pentru a reține aceasta, instanța constată că niciuna din prevederile contractuale ce vor fi analizate nu a fost negociată direct cu reclamanta (deși, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, sarcina probei îi revenea băncii) în sensul dispozițiilor legale arătate, având în vedere că aceste contracte sunt preformulate, standard și, deși legea nu interzice încheierea unor astfel de contracte, pentru ca acestea să nu fie abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul reclamantului consumator și contrar cerințelor bunei – credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Apărările pârâtei în sensul că reclamanta avea posibilitatea să deschidă un dialog pe marginea clauzelor atacate prin prezenta acțiune, dar aceasta nu a pus în discuție niciuna dintre clauze, acceptându-le în forma propusă, iar nu impusă de bancă, nu pot fi reținute, unitatea bancara operând cu un format standard al clauzelor contractuale, subsumat unor „condiții”, generale sau speciale, de la care partea nu poate să deroge, chiar dacă le-ar pune sau nu în discuția profesionistului.

În ceea ce privește apărarea referitoare la faptul că acele clauze contractuale ce privesc dobânda și comisionul de administrare sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv întrucât componentele la care se referă fac parte din prețul contractului, instanța reține că, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor, inteligibil. Așa cum s-a menționat deja, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul intern a Directivei Consiliului European nr. 93/13/5.04.1993, aceasta din urmă prevăzând la art. 4 alin. 2 că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectul contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Rezultă astfel că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13/5.04.1993 nu exclud în mod automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, acestea făcând referire doar la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.

În cauza de față, se reține că modalitatea de reglementare în contract a dreptului băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare (art. 4.3.) este în sensul că „pe parcursul derulării contractului banca își rezervă” acest drept, fără nicio circumstanțiere a condițiilor în care intimata ar putea uza de acest drept discreționar, singura precizare fiind „înștiințarea împrumutatului” cu privire la această modificare, „prin afișare la sediul unității și prin notificare scrisă”, împrumutatul putând accepta sau refuza modificarea, neprecizarea punctului de vedere al consumatorului fiind considerată acceptare tacită și, oricum, neacceptarea de către împrumutat a modificării dobânzii și comisioanelor are drept consecință faptul că „banca are dreptul să declare creditul scadent și să treacă la recuperarea creditului și a dobânzii aferente”.

Această clauză pune problema constatării caracterului abuziv sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a modifica unilateral și arbitrar dobânzile și comisioanele bancare, fără a fi necesar ca aceste operațiuni să fie justificate obiectiv și fără a fi negociate cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat.

Potrivit art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Rezultă, din interpretarea textului menționat, că, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzilor, comisioanelor și taxelor bancare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanța constată că în contract nu sunt indicate nici măcar cu titlu general indicii privind contextul în care banca ar putea uza de acest drept pe care și-l rezervă, așadar nu oferă co-contractantului posibilitatea să cunoască de la început acele situații care vor putea duce la modificarea sumelor de bani ce vor fi suportate cu titlu de dobânzi, comisioane și taxe bancare ori, în aprecierea instanței, orice prevederi contractuale, dar mai ales cele ale unui contract de credit - dat fiind importanța lui în cadrul vieții economico-financiare a fiecărei persoane fizice - trebuie să fie caracterizate în primul rând prin previzibilitate, respectiv să fie formulate de o asemenea manieră încât consumatorul să poată anticipa consecințele pe care acesta le va produce.

Apărările intimatei în sensul că partea și-a asumat o dobândă variabilă, iar nu una fixă, caz în care banca avea dreptul să modifice dobânda, sunt fără îndoială corespunzătoare realității înscrise în contract, dar aceasta nu împiedică sub nicio formă constatarea caracterului abuziv al prevederilor sus-indicate, variația dobânzii, asumată de parte, trebuind a fi circumscrisă de către profesionistul unitate bancară unui cadru expres, detaliat, sub aspectul intervenirii și aplicării acestei rate variabile, și de altfel, raportat și la prevederile legale indicate, banca nici nu a invocat și, cu atât mai puțin, nu a dovedit, care era „motivația întemeiată” care îi permitea să opereze aceste modificări, ori în aceste condiții se impune a se reține caracterul abuziv al prevederilor stipulate la art. 4.3. din contractul de credit, atât în ceea ce privește rezervarea de către bancă a dreptului de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare, cât și în ceea ce privește dreptul băncii de a declara creditul scadent în situația neacceptării de către împrumutat a acestor modificări, din moment ce teza finală nu este decât consecința aplicării tezei inițiale a articolului, or fiind abuzivă clauza care permite băncii să își rezerve dreptul de modificare unilaterală a „prețului” contractului, este abuzivă și consecința acestei clauze, care permite băncii să declare creditul scadent.

În speță, instanța constată că nicăieri în contract nu sunt specificate concret elementele în raport de care se modifică dobânda sau comisioanele, prin urmare nu există nici măcar o aparență de legalitate. Mai departe, instanța constată că nici măcar în întâmpinare pârâta nu a precizat exact în funcție de ce indicatori a variat dobânda.

Susținerile pârâtei privind faptul că, prin semnarea contractului de credit, reclamanta a luat cunoștință de clauzele contractuale și a acceptat condițiile și costurile acordării și derulării contractului și că banca i-a prezentat mai multe oferte de creditare, trebuie corelate cu dispozițiile art. 79 din Legea nr. 296/2004, text conform căruia dovada negocierii contractului ii revine băncii pârâte, nu reclamantei, banca fiind cea care avea obligația de a proba faptul că a avut loc o negociere a clauzelor contractuale. Din aceasta perspectivă, atâta timp cât pârâta nu a făcut dovada că a negociat contractul, acesta fiind standard, preformulat, clauza referitoare dobânda majorată este abuzivă și din această perspectivă.

Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestei clauze. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. Invocarea de către pârâta S.C. B. S.A. a practicilor bancare din perioada în care a fost acordat creditul nu constituie o cauză de înlăturare a aplicării dispozițiilor legale anterior menționate, cu atât mai mult cu cât contactul de credit a fost încheiat în anul 2007, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 193/2000, respectiv a Legii nr. 296/2004. Validarea raționamentului intimatei, raționament conform căruia reclamanta este ținută să execute obligațiile asumate prin semnarea contractului de credit, acesta fiind legea părților, ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, însă art. 969 C.civ. precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Simplul fapt că reclamanta nu este consumator captiv și că ar fi putut evalua ofertele mai multor instituții de credit și a avut inițiativa de a negocia cu banca nu este de natură să conducă la ideea că clauza în discuție a fost una negociată. Astfel, posibilitatea de a decide încheierea unui contract cu o anumită instituție de credit sau de a renunța la încheierea acestuia nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a dovedit că s-ar fi întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a încheia sau nu un anumit contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte (dacă nu chiar niciunul) pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanta ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.

Concluzionând, instanța reține că, din această perspectivă, banca nu a dovedit că ar fi negociat cu reclamanta clauza inserată la art. 4.3. din contractul de credit și că, în plus, modul de redactare al prevederii contractuale este lipsit de claritate și previzibilitate, astfel că se impune constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a acestei clauze.

Pentru aceleași considerente, instanța reține și caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.1. din contract, cu privire la dobândă. Astfel, se constată că a fost prevăzută o dobândă variabilă de 7,95%, însă nu sunt menționate, în mod clar și previzibil, criteriile în funcție de care variază această dobândă. Instanța arată că nu este abuzivă, în sine, clauza privind stabilirea unei dobânzi variabile, ci modul de redactare al prevederii contractuale este lipsit de claritate și previzibilitate.

În consecință, pârâta va avea obligația de a proceda la modificarea contractului de credit, în sensul înlăturării clauzelor constatate ca fiind abuzive, la emiterea actului adițional la convenția de credit și a unui nou grafic de rambursare conform sentinței definitive și ca urmare a negocierilor dintre părți, în vederea convenirii unei rate a dobânzii care să respecte exigențele de legalitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului. Instanța arată că nici înainte de apariția O.U.G. nr. 50/2010, dar nici după . și adoptarea Legii nr. 288/2010, instanțele judecătorești nu au fost îndreptățite a suplini vidul legislativ creat, neputând a impune discreționar vreo dobândă niciuneia dintre părți, nefiind reglementată de către legiuitor o posibilă raportare la vreun indice obiectiv de pe piață, precum indicii EURIBOR/LIBOR/ROBOR, ci doar obligația părților de a purta negocieri în sensul restabilirii legalității contractuale.

Referitor la cererea reclamanților de stabilire a unei dobânzi în conformitate cu prevederile legale, respectiv calculate după formula indice de referință corespunzător monedei creditului (LIBOR CHF 3M) + marjă fixă, unde marja fixă să aibă valoarea diferenței dintre valoarea totală a dobânzii variabile inițiale - 7.95% minus valoarea indicelui de referință LIBOR CHF 3 M la momentul contractării și de restituire a sumelor achitate în plus, în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, instanța arată că, deși constată caracterul abuziv al dispoziției cuprinse la art. 4.1 din contract, nu poate fi dispus de către instanță un mod de calcul al dobânzii, decât cu nesocotirea libertății contractuale a părților.

În acest sens, instanța arată că, în Hot. CJUE din Hot. CJUE din 1414 iunie 2012 iunie 2012 Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino, s-a stabilit, cu valoare de principiu că: Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, precum articolul 83 din Decretul legislativ regal 1/2007 de aprobare a formei modificate a Legii generale privind protecția consumatorilor și a utilizatorilor și a altor legi complementare (Real Decreto Legislativo 1/2007 por el que se aprueba el texto refundido de la Ley General para la Defensa de los Consumidores y Usuarios y otras leyes complementarias) din 16 noiembrie 2007, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze.

Citind decizia Curții, instanța constată că, în principiu, intervenția instanței pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă, chiar dacă o reglementare internă cu caracter general dă dreptul instanței naționale să modifice contractul. În speță, nu este aplicabil art. 13 din Legea 193/2000 (care are aplicabilitate doar în cazul procedurii speciale de sancționare contravențională a profesionistului), ci art. 14 din Legea 193/2000.

În cazul în care s-ar considera că, în speță, art. 13 din Legea nr. 193/2000 este aplicabil, instanța consideră că modificarea contractului ar fi oricum exclusă, în raport de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, astfel cum a fost interpretat în cauza Banco Español de Crédito SA, instanța fiind obligată să aplice cu prioritate dreptul comunitar.

În concluzie, solicitarea reclamanților nu poate fi admisă, singura posibilitate de modificare a contractului (altfel decât prin voința părților), fiind o eventuală intervenție a legiuitorului.

Astfel, reține că părților contractante le revine atât dreptul, cât și obligația de a renegocia aceste elemente contractuale – respectiv felul dobânzii, variabilă sau fixă, cuantumul acesteia și modul său de calcul – într-o manieră care să nu contravină cadrului legislativ existent în materia protecției consumatorului, astfel încât continuarea contractului de credit să se realizeze în condiții agreate de acestea, iar nu să se instituie clauze impuse unilateral de către consumator.

Așadar, urmează a respinge cererea reclamanților de stabilire a unui mod de calcul al dobânzii și de restituire a sumelor achitate în plus, ca urmare a acestei modificări.

Analizând clauza prevăzută de art. 4.1. din Contractul de credit, privind comisionul de acordare, instanța reține, în primul rând, că această clauză nu poate fi considerată ca făcând parte din definirea obiectului principal al contractului și nici nu poate fi considerată ca negociată cu consumatorii. Cu alte cuvinte această clauză poate fi analizată din punct de vedere al caracterului abuziv, chiar dacă este exprimată în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește negocierea acesteia, instanța face trimitere la considerentele exprimate deja în contextul analizării clauzelor referitoare la dobândă, reținând că acestea se aplică și în ceea ce privește clauza privitoare la comisionul de acordare, câtă vreme nu s-a probat că aceasta ar fi fost negociată.

Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că această condiție nu este îndeplinită. Lipsa caracterului abuziv al comisionului de acordare credit rezultă din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, reclamantul fiind pe deplin conștient de întinderea acestei obligații dat fiind caracterul clar și neechivoc prin care această obligație a împrumutatului a fost prevăzută în contract. Or, dezechilibru între drepturile și obligațiile părților apare dacă, pe parcursul derulării contractului, intervin modificări, bazate pe anumite clauze care nu au fost clar definite și care dau posibilitatea profesionistului să modifice în mod arbitrar contractul, astfel încât să rupă acel echilibru care se presupune că există la momentul încheierii contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul comisionului de acordare credit.

Mai mult, acest comision de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Față de cele reținute de instanță este evident că perceperea acestui comision nu este lipsită de cauză (comisionul a fost perceput pentru serviciul constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit), iar cauza astfel identificată nu este nici ilicită, nici falsă. Perceperea acestui comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât, astfel cum s-a arătat, și reclamanții au beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.

Pentru aceste motive, instanța va respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.1. din contract privind comisionul de acordare credit și, în consecință, va respinge ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtelor la restituirea acestui comision.

Sub aspectul clauzei contractuale cuprinse în art. 4.1., privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,3% aplicat la valoarea soldului creditului, instanța apreciază că criticile aduse acesteia sunt întemeiate. Astfel, constată că aceasta nu a fost negociată cu reclamanta. Instanța reține faptul că buna sau reaua-credință a băncii trebuie analizată prin forța de negociere a părților, iar consumatorul are o poziție de inferioritate clară față de profesionist în ceea ce privește puterea de negociere.

Cu privire la acest comision, se mai constată că în contractul încheiat între părți nu se oferă nicio explicație cu privire la motivul pentru care s-a prevăzut. În întâmpinare, pârâta a avansat o explicație a comisionului de administrare în sensul că reprezintă costul cu întreținerea și administrarea contului dedicat operațiunilor de plată și tragere a sumelor din credit, precum și a altor servicii efectuate prin intermediul acestuia, dacă este cazul, dar instanța observă că această explicație este ulterioară încheierii contractului și a fost făcută cunoscută consumatorului numai ca urmare a prezentului litigiu.

În principiu, prețul total al creditului, care include și costurile funcționării serviciilor din cadrul băncii, trebuie să se regăsească în dobânda percepută. Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă (și care să poată fi identificat prin simpla lectură a contractului) iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision (contraprestația băncii pentru acel comision).

În condițiile în care în contract nu s-a oferit nici o explicație pentru perceperea acestui comision și comisionul se calculează prin raportare la soldul creditului, luând în considerare și valoarea la care s-a perceput acest comision (valoare care nu este deloc de neglijat) instanța constată că, în realitate, pârâta a înțeles să mascheze o parte din dobândă sub forma comisionului de administrare, pentru a avea posibilitatea de a lansa pe piață o ofertă de credit cu dobândă atractivă și de a profita de vulnerabilitatea unor clienți mai puțin informați, care au fost atrași de dobândă, fără a verifica costurile ascunse ale creditului. Or, o asemenea practică este, cu siguranță și în ciuda a ceea ce susține pârâta, contrară cerințelor bunei-credințe și este de natură să îi pună pe consumatori în postura de a achita, practic, două dobânzi - una ca atare, a doua mascată sub forma comisionului de administrare, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților (mai ales având în vedere cuantumul la care s-a perceput acest comision).

Este cert că, în speță, există un oarecare echilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, dar instanța consideră că, în măsura în care cu privire la o anumită clauză contractuală se poate identifica un posibil dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru a se constata că nu există un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților care să afecteze contractul în întregul său, este necesar să se identifice o altă clauză, care, creând un dezechilibru contractual invers, să echilibreze în fapt contractul. În speță, pârâta nu a indicat, iar instanța nu a identificat o asemenea clauză.

Aceste aspecte rezultă și din definiția legală a comisionului de administrare credit. Astfel, potrivit art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 (care, deși nu este aplicabil în speță, a fost invocat de către pârâtă) comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/ rambursării creditului acordat consumatorului. Prin urmare, un asemenea comision are doar rolul de a acoperi costul operațiunilor curente pe care le desfășoară banca în scopul utilizării sau rambursării creditului. Din textul art. 36 deja citat, reiese că banca poate percepe fie comision de administrare credit, fie comision de administrare cont curent, ceea ce demonstrează că în concepția legiuitorului administrarea unui credit presupune operațiuni similare administrării contului curent, care cu siguranță nu presupun costuri lunare de 0,30% din valoarea soldului creditului.

În aceste condiții, instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută ale clauzei contractuale inserate la art. 4.1. din contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,30% aplicat la valoarea soldului creditului. Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei menționate mai sus, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va obliga pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate în temeiul art. 4.1 din contractul de credit de consum nr. CL301627/05.10.2007, cu titlu de comision de administrare lunară a creditului.

Referitor la clauza de la art. 4.2., privind modul de calcul al dobânzii penalizatoare, se reține că, în conformitate cu pct. 1 lit. i) din Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive, din anexa Legii nr. 193/2000, este considerată abuzivă clauza prin care consumatorul este obligat la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comercianți.

Contrar susținerilor reclamantei, instanța constată că aceasta a fost stabilită într-un procent fix, și anume 5 puncte procentuale pe an față de dobânda prevăzută la pct. 4.1, astfel că această clauză, în sine, nu este abuzivă și își va produce în continuare efectele și ulterior negocierii de către părți a dobânzii, urmând a fi raportată apoi la dobânda negociată.

Nu pot fi reținute nici susținerile reclamantei în sensul că pârâta calculează penalități și la dobândă, acest aspect nereieșind din nicio clauză a contractului. Instanța mai constată și că nivelul dobânzii penalizatoare prevăzut în contractul de credit (5 p.p. peste dobânda prevăzută în contract) nu este disproporționat de mare și nici nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, pentru toate aceste motive, va respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al acestei clauze, ca neîntemeiată.

În privința solicitării reclamantei de denominare a creditului - convertirea monedei creditului (CHF) în RON și stabilizarea valorii creditului la cursul acordării acestuia cu consecința restituirii sumelor de bani plătite în plus de către reclamantă, ca urmare a diferenței de curs valutar, instanța, reținând caracterul neîntemeiat al pretenției, urmează a o respinge. Astfel, reține că partea a invocat ca temei al pretenției în special hotărârea CJUE în cauza C-26/13, Kasler și Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt., fără a ține seama de particularitatea acelei cauze în care problema viza „particularitățile mecanismului de schimb al monedei străine”, după cum arată la pct. 74 din hotărâre Curtea de Justiție a Uniunii Europene, privind modalitatea diferită de calcul folosită de bancă la deblocarea creditului, pe de-o parte, respectiv la restituirea ratelor lunare, pe de altă parte, iar nu faptul că prin ipoteză creditul ar fi fost stabilit într-o anumită monedă străină care între timp ar fi cunoscut o devalorizare semnificativă. Această ultimă ipoteză, chiar incidentă situației concrete a reclamantei, nu este subsumată noțiunii de clauză abuzivă, neputând a se susține că un consumator nu are cunoștință de faptul că moneda străină cunoaște variații ale valorilor sale raportat la moneda națională, uneori chiar variații semnificative înregistrate într-un interval scurt, or alegerea cursului valutar CHF a fost realizată de parte, în condițiile în care piața oferea și credite în alte monede.

Astfel, întrucât creditul a fost acordat în moneda CHF, la scadență trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, principiul nominalismului monetar fiind consacrat de art. 1578 cod civil 1864 și răspunzând obligațiilor asumate de părți, în lipsa dovedirii de către reclamantă a faptului că banca pârâtă cunoștea care va fi evoluția ulterioară a cursului CHF, fiind fără îndoială recunoscut că, în concret, cursul valutar nu era la latitudinea niciuneia dintre părți, ci stabilit liber de către piață și că, în concret, consumatorul putea să se aștepte ca acest curs, ce la nivelul anului 2007 era extrem de favorabil, să cunoască o re-ajustare pentru un echilibru cu celelalte monede străine. În aceste condiții, și din perspectiva impreviziunii și a obligațiilor de informare care revin băncii, instanța reține că, în cauză, contractul de credit, sub acest aspect, a fost valabil încheiat de părți, care au contractat în deplină cunoștință de cauză cu privire la riscul aprecierii monedei contractate, astfel că acest contract a creat un raport juridic obligațional valabil care își produce deplin efectul între părți. Cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzei referitoare la plata creditului în franci elvețieni, atâta timp cât acest fapt nu a fost interzis de lege, ar echivala cu aprecierea că acordarea tuturor creditelor în altă monedă decât moneda națională constituie în sine un act nelegal, ce ar însemna depășirea atribuțiilor instanței prin declararea ca nelegală și interzicerea încheierii unor acte permise atât de legislația română, cât și de cea a Uniunii Europene.

Față de toate cele mai sus expuse, instanța va admite în parte acțiunea formulată, potrivit dispozitivului prezentei.

În temeiul art. 453 C.proc.civ., ca părți căzute în pretenții, va obliga pârâtele să achite reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 600 lei, reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de deplasare (f. 104, 105).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂȘTE:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta G. M., având CNP_, domiciliul în G., .. 19, ., jud. Cluj și domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat M.-D. F., cu sediul în Cluj-N., ., ., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A, cu sediul în București, .. 6A, sector 2, București, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, și S.C. B. S.A. – Agenția G., cu sediul în G., .. 6, ., J_, CUI_.

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit de consum nr. CL301627/05.10.2007, încheiat între părți:

- art. 4.1 - cu privire la dobândă, precum și la obligația clientului de a plăti comision de administrare lunară a creditului de 0,30 % aplicat la valoarea soldului creditului;

- art. 4.3 cu privire la dreptul băncii de modifica dobânzile, comisioanele și taxele bancare.

Obligă pârâtele, în solidar, să restituie reclamantei sumele achitate în temeiul contractului de credit de consum nr. CL301627/05.10.2007, cu titlu de comision de administrare lunară a creditului, în baza art. 4.1 din contract.

Respinge restul capetelor de cerere, ca neîntemeiate.

Obligă pârâtele să achite reclamantei suma de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria G..

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2015.

PREȘEDINTE, GREFIER,

D. I. RusuCristina I.

Red./ dact. - D.I.R./ C.I. – 5 ex. – 20 februarie 2016

← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1121/2015. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 765/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță