Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1194/2009. Curtea de Apel Oradea

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMANIA

CURTEA DE APEL ORADEA

SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ

DOSAR NR-

COMPLETUL - I/

DECIZIA CIVILĂ NR. 1194/2009 -

Ședința publică din 29 septembrie 2009

PREȘEDINTE: Bocșe Elena judecător

- - - - JUDECĂTOR 2: Pantea Viorel

- R - - JUDECĂTOR 3: Roman Florica

- - - - grefier

Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile declarate de pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B cu sediul în O,-/B, județul B, în reprezentarea MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5, și respectiv MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B,-, sector 5, în contradictoriu cu intimații reclamanți, toți cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 10, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR, ambii cu sediul în O, Parcul, nr. 10, județul, împotriva sentinței civile nr. 143 din 6 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR în dosar nr-, având ca obiect: drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, nu se prezintă nimeni.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru și timbru judiciar, în cauză s-a solicitat judecarea și în lipsă, după care:

Instanța, conform art. 29 alin. (6) și (3) din Legea nr. 47/1992, respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurentul pârât Ministerul Justiției, prin cererea de recurs, cu privire la dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. e pct. (i) și art. 27 din nr.OG 137/2000.

CURTEA DE APEL

deliberând,

Constată că, prin sentința civilă nr. 143 din 6 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR în dosar nr-, s-au respins excepțiile invocate de Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR, Ministerul Economiei și Finanțelor și în consecință au fost obligați pârâții la plata diferenței dintre îndemnizațiile încasate de procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Direcția Națională Anticorupție, și cele încasate efectiv de reclamanți, în favoarea acestora, începând cu data de 1 aprilie 2006 până la data pronunțării prezentei, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective; pârâții au fost obligați să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit Legii nr. 500/2002, G nr. 208/2005 și G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza nr.OUG 27/2006, aceștia fiind judecători.

Prin nr.OUG 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza nr.OUG 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din nr.OUG 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului salarizat prin nr.OUG 27/2006 este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza nr.OUG 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag. 617).

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG 27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

In cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a apreciat-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța de asemenea a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea sa.

Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și ale art. 3 din nr.HG 386/2007.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din nr.OG 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din nr.OG 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților și a procedat la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile art. 1082, 1084, 1039 Cod civil, precum și art. 269, art. 165 și art. 292 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxei judiciare de timbru, a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice B, în reprezentarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând modificarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii acțiunii față de acesta, reținând lipsa calității sale procesuale pasive în cauză.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că sentința atacată este nelegală deoarece, în mod greșit instanța a dispus obligarea pârâtului recurent la plata drepturilor salariale solicitate de către reclamanți, întrucât între aceștia nu există raporturi juridice de muncă.

Mai mult decât atât, se susține că art. 2 din nr.OG 22/2002 prevede că ordonatorii principali de credite bugetare (în speță Ministerul Justiției) au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Împotriva aceleiași sentințe, în termen și scutit de plata taxei judiciare de timbru, a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii acțiunii.

Prin motivele de recurs, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (2) lit. "e" pct. (1) și art. 27 din nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. S-a susținut că posibilitatea de a extinde, pe cale judiciară, sfera beneficiarilor unei norme juridice, în temeiul textelor de mai sus, ca urmare a reținerii unei stări de discriminare instituite prin lege, echivalează cu o încălcare nepermisă a art. 1 alin. (4) din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, precum și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, text care conferă calitatea Parlamentului de organ unic legiuitor.

În afara legii nu se poate vorbi de discriminare, în sensul nr.OG 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, iar posibilitatea acordării acestor drepturi în baza dispozițiilor art. 27 din acest act normativ, reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul susține că sentința atacată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Câtă vreme drepturile solicitate de către intimați nu au fost prevăzute de legislația aplicabilă, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, o astfel de cerere, susține recurentul, nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

De asemenea, s-a mai învederat că, prin soluția adoptată, Tribunalul nu a făcut altceva decât să instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, din moment ce eludează aceleași dispoziții pe care le invocă în argumentarea sa juridică.

Recurentul solicită a fi avut în vedere faptul că, criteriul principal de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii, este acela al nivelului instanței / parchetului.

Or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă.

Intimații, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare și nici nu s-au prezentat în fața instanței.

Verificând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, conform art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea de APEL ORADEAa reținut următoarele:

În ceea ce privește cererea formulată de către recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, în sensul de a se dispune, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 1 alin. (2) lit. "2" pct. (1) și art. 27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție și art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, se constată că în speță sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, prin deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care, din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să analizeze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe calea juridică sau cu prevederile cuprinse în alte acte normative.

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale", text în baza căruia și în considerarea deciziilor evocate mai sus, Curtea de APEL ORADEAa apreciat că se impune respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (6) coroborat cu alin. (3) din același text de lege.

Referitor la deciziile de neconstituționalitate nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008, se impun următoarele precizări:

Art. 5 din Codul munciia stabilit că, în cadrul relațiilor de muncă, funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă cât și indirectă, iar în art. 155 s-a stabilit că salariul cuprinde: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, art. 154 alin. (3) prevăzând că la stabilirea salariului, este interzisă orice discriminare.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 26, stabilit că persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare, la protecție egală din partea legii, lege ce trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală, efectivă, împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12, privind drepturile omului, libertăților fundamentale, în paragraful nr. 1 stabilit că, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege, trebuie să fie garantat fără nici o discriminare, pe nici un temei, nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate, pe nici un criteriu, iar în jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, în cauza 14/1983 and / -, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor ce se consideră nedreptățite de o discriminare, rezultată din acte normative, să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.

Față de cele expuse, în baza art. 2 din nr.OG 137/2000, art. 16 din Constituția României, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 5 din Codul muncii, în mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 11 alin. (1) din nr.OUG 27/2006 sunt discriminatorii, dezavantajează vădit judecătorii, procurorii, față de cei de la. și, pe baza criteriului naturii cauzelor soluționate, cu consecința restrângerii dreptului recunoscut de lege, al egalității de tratament în domeniul salarizării, fără ca această dispoziție să fie justificată obiectiv de un scop legitim.

Ceea ce a acordat instanța de fond nu au fost adăugiri la lege, creări de noi norme pe cale judiciară, ci despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale realizate prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la art. 6 - 13 de la lit. "A" din anexa la.OUG nr. 27/2006, la care se adaugă sporurile, nefiind astfel vorba de o depășire a limitelor puterii judecătorești, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci de o eliminare a prejudiciului cauzat prin actul normativ apreciat ca fiind discriminatoriu.

În măsura în care s-ar fi dispus altfel, în sensul în care solicită recurentul, cu motivarea că instanțele nu au competență în materie, s-ar fi adus atingere implicit art. 6 al Convenției Europene, fiind încălcat liberul acces la justiție.

Acordarea drepturilor până la înlăturarea situației constatate discriminatorii este o măsură justă, benefică, pentru a se înlătura inițierea de noi litigii, iar în măsura în care sistemul de salarizare va fi corectat în sensul înlăturării celor constatate, încetează implicit efectele prezentei hotărâri.

Pe de altă parte, mai este de relevat că fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze, ori pentru cel de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, penale de corupție, nu se cere o calificare superioară, deosebită a unora față de ceilalți.

Nu există o dispoziție legală care să impună ca procurorul ce participă la soluționarea unor cauze privind infracțiunile de corupție, criminalitate organizată, să aibă o calificare superioară, ci, dimpotrivă, întregul corp al magistraților salarizați în baza nr.OUG 27/2006, are aceeași calificare.

Alta ar fi fost situația în cazul în care legiuitorul ar fi stabilit că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, era necesară o calificare superioară, un volum mai ridicat de muncă, caz în care s-ar fi justificat aplicarea unei diferențe de tratament, or, aceste aspecte nu au fost avute în vedere de legiuitor pentru procurorii și, considerente față de care instanța de recurs apreciază ca nefondate criticile invocate.

Cât privește critica invocată de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, se apreciază că în mod corect instanța de fond a respins excepția invocată de acesta cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive în cauză.

În acest sens este de relevat că, potrivit art. 15 din nr.HG 83/2000, toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art. 118 din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, drepturile salariale solicitate de intimați, nu pot fi plătite decât în măsura în care pârâtul va aloca sumele necesare plății acestora, iar obligația impusă în sarcina acestuia nu a fost stabilită în virtutea unor raporturi de muncă între pârât și reclamanți, ci în considerarea faptului că acest recurent, prin atribuțiile ce-i revin, este cel care trebuie să asigure fondurile necesare plății sumelor la care au fost obligați pârâții, Ministerul Justiției dispunând de fonduri salariale numai în limitele sumelor prevăzute în bugetul de stat întocmit la propunerea Ministerului Economiei și Finanțelor, sume ce pot fi majorate, evident tot la propunerea acestuia.

Față de aceste considerente, apreciind că nu subzistă nici una din criticile invocate, Curtea de APEL ORADEA, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri civile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

RESPINGE ca nefondate recursurile civile declarate de pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B cu sediul în O,-/B, județul B, în reprezentarea MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5, și respectiv MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B,-, sector 5, în contradictoriu cu intimații reclamanți, toți cu domiciliul ales în O, Parcul, nr. 10, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR, ambii cu sediul în O, Parcul, nr. 10, județul, împotriva sentinței civile nr. 143 din 6 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR în dosar nr-, pe care o menține în întregime.

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică din 29 septembrie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,

- - - - R - - -

red.

în concept la 15.10.2009

jud.fond. -

dact.

16 ex./19.10.2009

- 14 com./

- DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B - O,-/B,

județul B,

- MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE,

- MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR - B,-, sect. 5, -,

-,

-,

-,

-,

-,

-,

-,

-,

- CURTEA DE APEL ORADEA,

- TRIBUNALUL BIHOR - O, Parcul, nr. 10, județul

Președinte:Bocșe Elena
Judecători:Bocșe Elena, Pantea Viorel, Roman Florica

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1194/2009. Curtea de Apel Oradea