Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1239/2009. Curtea de Apel Galati

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL GALAȚI

SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1239/

Ședința publică de la 09 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE

Judecător

Grefier

.-.-.-.-.-.-.

Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamantele și, ambele cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Galați, din G,-, jud. G, pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 501/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr- privind litigiul în materia conflictelor de muncă intervenit în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL GALAȚI și TRIBUNALUL GALAȚI, ambele instituții cu sediul în G,-, cauza având ca obiect " drepturi bănești".

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează: cererile sunt la al patrulea termen de judecată fixat în recurs, fiind legal motivate și scutite de taxă judiciară de timbru; prin cererile de recurs părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă; prin încheierea din data de 06.11.2009 cameră consiliu a fost soluționată cererea de recuzare formulată de recurentele-reclamante; a fost atașat procesul-verbal încheiat potrivit dispozițiilor art. 98 (6) din privind unui membru al completului de judecată, completul C 3R fiind format prin includerea judecătorului din planificarea de permanență, după care:

Curtea a dat citire în ședință publică dispozitivului încheierii din camera de consiliu din 06.11.2009 prin care a fost soluționată cererea de recuzare formulată de recurentele-reclamante.

Totodată, Curtea constată cauza în stare de judecată și, având în vedere că prin cererile de recurs părțile au solicitat judecarea în lipsă, declară închise dezbaterile potrivit art. 150 Cod procedură civilă și o reține în pronunțare.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 501/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției B, Curtea de Apel Galați, Tribunalul Galați, Consiliul Pentru Combaterea Discriminării

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantelor indexările corespunzătoare anului 2007, respectiv 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, 2% începând cu luna martie 2007 față de nivelul din luna februarie 2007, 11% începând cu data de 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, sume actualizate cu rata inflației la data plății.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantelor sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada ianuarie 2005 - 01.02.2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății.

A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea sporului de confidențialitate de 30% din salariul de bază brut lunar.

A fost respinsă cererea privind acordarea în continuare a indexărilor ca nefondată.

Pentru a pronunța hotărârea judecătorească, prima instanță a reținut următoarele:

Prin acțiunea formulată și înregistrată sub nr. 339/24.01.2008, pe rolul Tribunalului Galați, reclamantele - și, au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați, să se constate discriminarea existentă între alte categorii profesionale și asistenții judiciari prin neacordare acestora din urmă a următoarelor drepturi salariale și să fie obligați la plata lor, după cum urmează:

- spor de confidențialitate de 30% din salariul de bază brut lunar, pe o perioadă de trei ani raportată la data sesizării instanței și în continuare până la încetarea discriminării;

- creșterea salarială reprezentând indexările acordate în conformitate cu prevederile legale pe anul 2007 și în continuare până la încetarea discriminării;

- sporul de risc șu suprasolicitarea neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, raportat la indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada ianuarie 2005 - 01.02.2007, data la care a intrat în vigoare OG nr. 8/2007, abrogându-se astfel dispozițiile Legii nr. 50/1996.

Au solicitat reclamantele ca pârâții să fie obligați la plata drepturilor salariale enumerate mai sus, actualizate cu indicele de inflație până la data achitării integrale a sumelor datorate.

Motivându-și în fapt acțiunea, au arătat că prin clauza de confidențialitate, definită la art. 26 din Codul muncii, părțile convin ca, pe durata raporturilor de muncă, și după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informații de care au luat cunoștință în timpul executării contractului, în condițiile stabilite de regulamentele interne. Nerespectarea acestei clauze de către oricare din părți atrage obligarea celui în culpă la plata de daune interese.

De asemenea, au susținut că în conformitate cu art. 91 din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt obligați să respecte secretul profesional, iar potrivit al. 2 al aceluiași text, judecătorul este obligat să păstreze secretul deliberărilor și a voturilor la care a participat, inclusiv după încetarea exercitării funcției.

Au invocat și dispozițiile Legii nr. 182/2002, HG nr. 585/2002.

Cu privire la capătul doi de cerere, au arătat reclamantele că drepturile de salarizare ale magistraților au fost reglementate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/18.12.2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată prin Legea nr. 347/2003, acest act normativ fiind abrogat prin Ordonanța de Urgență nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Atât în legea precedentă prin art. 41, cât în cea în vigoare, prin art. 35 prevăzut în mod expres că drepturile de salarizare prevăzute vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.

În anul 2007 Guvernul României a acordat următoarele indexări prin Ordonanțele de Urgență ale Guvernului nr. 10, 16, 27 din 2007, Legea nr. 232/06.07.2007.

Aceste acte normative prevăd creșteri salariale cu 5% începând cu 01.01.2007, cu 2 % începând cu 01.04.2007 și 11% de la 01.10.2007 (în 3 tranșe) pentru întreg personalul din sectorul judiciar, cu excepția judecătorilor și procurorilor.

Prin urmare, prin excluderea acestei categorii de la creșterile salariale mai sus menționate s-a creat un caz de discriminare iar discriminarea astfel creată se constituie în prejudiciu creat, actual și viitor pentru procurori și în încălcarea dispozițiilor legale imperative din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar.

Cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, au arătat următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.

S-a învederat că, ulterior, prin art. 50 din nr.OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat, abrogare ce a fost înlăturată prin art. 41 din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar, prin faptul că acest ultim act normativ a abrogat în totalitate OUG nr. 177/2002.

Au considerat astfel reclamantele că, dreptul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare până la data de 1 februarie 2007 când a intrat in vigoare a OG nr. 8/2007 care a abrogat dispozițiile Legii nr. 50/1996, pe cale de consecința el trebuie acordat pentru aceasta perioadă.

Mai mult, s-a arătat că, la data stabilirii acestui drept, în baza art. 47 din
Legea nr. 50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care
rezidă din condițiile în care judecătorii își desfășoară activitatea, condiții ce sunt
caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică și care nu s-au
schimbat, ci dimpotrivă s-au acutizat.

În susținerea acțiunii, s-au folosit de proba cu înscrisuri.

Pârâta Curtea de Apel Galați, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Referitor la acordarea sporului de confidențialitate, a susținut că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe acte normative care privesc acordarea acestuia, unor categorii de funcționari publici.

În termen legal pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare în temeiul art. 115 Cod procedură civilă prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor ca vădit neîntemeiată, arătând că textul art. 47 din Legea nr. 50/1996, invocat de reclamanți în susținerea pretențiilor lor, a fost abrogat total și explicit prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

În combaterea susținerilor reclamantelor, s-a folosit de proba cu înscrisuri.

Analizând și coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanța a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a fost respinsă ca nefondată, întrucât s-a reclamat încălcarea principiului nediscriminării, acesta fiind citat pentru a-și exprima poziția în calitate de expert în materie și de instituție abilitată și învestită, să pună în aplicare legislația antidiscriminare pe teritoriul României.

Cu privire la capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat ca pârâții să fie obligați la acordarea drepturilor salariale rezultând din indexarea salariilor pentru anul 2007, s-a apreciat că:

Reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantelor, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, s-a analizat situația în care se află reclamantele în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantelor la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).

Persoanele aparținând personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).

Deci, reclamantele se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.

Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: nr.OG 10/2007; nr.OG 11/2007; nr.OG 16/2007; nr.OG 27/2007; Legea nr. 232/2007; nr.OG 8/2007; nr.OG 20/2007; nr.OG 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, în fiecare an, de majorările salariale, constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.

Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii art. 1 din nr.OG 10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din nr.OG 10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din nr.OG 8/2007).

de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.

Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamantelor, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.

Cu toate acestea, reclamantelor (personal salarizat prin nr.OUG 27/2006) nu le-a fost acordat, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a răsfrânt mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamantele nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale.

Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr. 45/2007, indemnizațiile reclamantelor ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamantelor. Or, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări - constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației - sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).

În concluzie, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantele nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).

În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.

Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art. 2 alin. 1-3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin.3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art. 2 al. 1 nr.OG 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.

De asemenea, conform principiilor cuprinse în art. 154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor vor fi avute în vedere, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art. 1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.

Astfel, instanța a obligat pârâții să plătească reclamantelor indexările corespunzătoare anului 2007, respectiv 5% începând cu data de 01.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, 2%, începând cu luna martie 2007 față de nivelul din luna februarie 2007, 11% începând cu data 01.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, sume actualizate cu rata inflației la data plății, fiind incidente prevederile art. 1082 din cod civil și art. 161 din Codul muncii.

Cu privire la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".

Este adevărat că prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.

Însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cat si dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.

Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.

Or, prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat sa emită ordonanțe doar cu privire la modificarea si completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.

Cu toate acestea, prin nr.OG 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.

Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc si abrogarea unor dispoziții ale acesteia.

Este de remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.

Așa cum se arată în întâmpinarea Ministerului Justiției art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost într-adevăr abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât nr.OG 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr. 50/1996, fiind evidentă contradicția sa cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.

Față de cele de mai sus, întrucât abrogarea realizată prin nr.OG 83/2000 este nelegală, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamantelor având ca obiect acordarea sporului de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50 %, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat din salariul de baza brut lunar, începând cu data de 1 ianuarie 2005 și până la data de 01 februarie 2007, data la care a intrat in vigoare nr.OG 8/2007, abrogându-se astfel dispozițiile Legii nr. 50/1996.

Pe de altă parte însă art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantele au fost lipsite de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.

Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.

Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, instanța a reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, care a abrogat art. 48 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.

În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art. 19 pct. 3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Astfel fiind, instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pe pârâți să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50 % calculat la indemnizația brută de încadrare lunară, așa cum a fost modificată prin includerea altor sporuri, drepturi cuvenite pe perioada ianuarie 2005 - 01 februarie 2007, ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul dispozițiilor art. 161 alin. 4 Codul muncii.

Capătul de cerere privind acordarea sporului de confidențialitate de 30% din salariul de bază brut, a fost respins pentru următoarele considerente:

Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, prin Legea nr. 444/2006, se prevede că se acordă un spor lunar de până la 15% din salariul de bază, funcționarilor publici, cu statut special, militarilor angajați pe bază de contract și personalului civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.

Dispozițiile art. 15 din nr.OG 6/2007, privind unele măsuri pentru reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, prevăd ca sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului, Ministerul Integrării Europene, Direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul.

Prin dispozițiile art. 21 din nr.OG 137/2000, se stabilește ca persoana care se consideră discriminată, poate formula acțiune privind acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării.

Salarizarea personalului din sistemul autorității judecătorești și stabilirea drepturilor de care acesta beneficiază, este reglementată prin legi speciale, având un regim de salarizare diferit față de alte categorii de personal.

În acest sens, potrivit dispozițiilor nr.OG 27/2006, magistrații beneficiază de indemnizație lunară și alte sporuri.

Reclamantele, care își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Galați, sunt îndreptățiți la un salariu stabilit potrivit actelor normative precizate la care se adaugă celelalte sporuri, respectiv sporul de vechime, sporul pentru condiții grele.

În ceea ce privește sporul de confidențialitate, se constată că potrivit Legii nr. 444/2006, acesta se acordă astfel cum restrictiv este prevăzut de art. 3 cadrelor militare în activitate, funcționarilor publici cu statut special, militarilor angajați pe bază de contract și personalului civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.

Dat fiind faptul că, reclamantele nu fac parte din aceste categorii de personal, rezultă că nu sunt îndreptățite să li se acorde sporul de confidențialitate fără a se constata existența unei discriminări față de celelalte categorii.

Dispozițiile nr.OG 137/2000, prevăd că exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul acestui articol, privește persoanele aflate în situații comparabile.

Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale reclamantelor, față de alte categorii profesionale, precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale, fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariați.

În opinia separată a asistenților judiciari care au constituit completul de judecată, s-a apreciat asupra admiterii capătului de cerere privind acordarea sporului de 30% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 24.01.2005 până la data încetării discriminării, reținându-se următoarele:

Reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, s-a cercetat situația în care se află reclamantele în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantelor la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantelor le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.

Reclamantele nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, aceștia se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.

Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.

Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantelor, apreciem că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin. 1 și art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art. 6 și art. 154 din Codul muncii ).

Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Însă, este de remarcat că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).

În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului

Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta Socială Europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din nr.OG 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, se va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Cu privire la actualizarea prejudiciului cu indicele de inflație, s-a opinat că au incidență prevederile art. 1082 din Cod civil și art. 161 din Codul muncii.

Împotriva sentinței civile au declarat recurs reclamantele și și pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiției.

Recurentele-reclamante au criticat hotărârea reiterând motivele de fapt și de drept care au stat la baza formulării acțiunii și argumentele instanței de fond.

Au considerat hotărârea astfel pronunțată ca fiind nelegală și netemeinică opinând că instanța de judecată avea puterea și competența de a constata sau măcar de a verifica dacă un text de lege este sau nu discriminatoriu, mai exact, de a supune controlului judecătoresc opțiunea legiuitorului de a acorda un drept unei categorii profesionale și de a nu acorda altei categorii profesionale acest drept.

Au invocat situația de discriminare intervenită în ceea ce privește acordarea sporului de confidențialitate de 30% din salariul de bază brut unei categorii de funcționari cărora le incumbă obligația de păstrare a secretului profesional prin legi speciale fără a distinge scopul precis al legiuitorului și rațiunea instituirii unui asemenea spor.

Față de obligația comună de confidențialitate instituită prin lege, apare ca fiind nejustificată excluderea categoriei magistraților care gestionează informații și nu obligația de păstrare a datelor de care iau cunoștință cu ocazia exercitării atribuțiilor specifice de serviciu.

Argumentul potrivit căruia magistrații au drepturile clar și expres reglementate printr-o lege specială nu justifică aplicarea unui tratament diferențiat și discriminatoriu în considerarea obligației de a păstra secretul profesional, nefiind de acord cu opinia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

În ceea ce privește acordarea în continuare a indexărilor au invocat faptul că starea de discriminare produsă în anul 2007 nu a încetat, creându-se o excludere ce are ca efect înlăturarea unui drept.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În drept și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304¹Cod procedură civilă.

Recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a criticat hotărârea primei instanțe invocând lipsa calității sale procesuale pasive față de obiectul acțiunii, respectiv acordarea unor drepturi salariale.

Calitatea sa de parte în proces este atrasă doar de calitatea de expert în domeniul nediscriminării, neputând fi obligat la "a face ceva" în favoarea reclamantelor, ci doar de a-și prezenta poziția cu privire la existența sau nu a caracterului discriminatoriu al unor spețe prezentate direct instanței de judecată.

Instanța de fond nu a nominalizat, în mod expres, care anume pârâți cad în pretenții, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării putând fi executat silit pentru drepturi salariale a căror obligație de plată nu îi aparține.

În drept și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299, 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recurentul-pârât Ministerul Justiției a criticat hotărârea primei instanțe invocând faptul că, față de temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamanți și anume existența unei situații discriminatorii, nu are calitate procesuală pasivă.

Ministerul Justiției nu deține atribuții în domeniul stabilirii politicii salariale și, cu atât mai puțin, în domeniul corelării creșterilor salariale, nu se găsește în culpă în ceea ce privește majorările salariale pretinse de către reclamanți și neavând nici atribuție în acest sens, nu se poate reține legitimarea procesual pasivă în cauză.

A mai invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, creșterile salariale acordate funcționarilor publici în anul 2007 în temeiul nr.OG 10/2007 nu constituie un beneficiu pentru intimații-reclamanți care sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, respectiv prevederile art. 32 din nr.OUG 27/2006.

Prin obligarea pârâților la plata despăgubirilor ca urmare a neindexării salariilor pe anul 2007 s-a produs o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

A mai criticat soluția primei instanțe ca fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.

Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin nr.OG 137/2000, care se referă la drepturi și libertăți recunoscute de lege.

Decizia de acordare a indexărilor sau majorărilor în cursul anului 2007 privit categoriile din sectorul bugetar cu venituri mai scăzute, ceea ce nu a avut drept rezultat plasarea acestora într-o situație de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Dreptul la indexare nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor, fiind și alte categorii profesionale cărora nu li s-au acordat creșteri sau majorări ale veniturilor.

În ceea ce privește salarizarea asistenților judiciari a invocat prevederile art. 16 al. 1 din nr.OUG 27/2006, aceștia beneficiind de drepturi salariale similare magistraților, au beneficiat în cursul anilor 2006-2007 de majorări salariale semnificative, astfel că pretențiile lor sunt neîntemeiate.

A mai invocat faptul că greșit au fost obligați pârâții la plata sumelor pretinse a fi datorate actualizate cu indicele de inflație de la data plății, potrivit art. 1082 Cod civil, daunele interese se cuvin numai dacă debitorul nu va justifica că neexecutarea provine din cauza străină care nu-i poate fi imputată.

Cu privire la admiterea capătului de cerere privind sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, invocat abrogarea intervenită asupra art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000.

Adoptarea nr.OG 83/2000 a avut printre obiective modificarea sistemului de salarizare a personalului din organele autorității judecătorești prin aducerea în acord cu sistemul prevăzut de Legea nr. 154/1998, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost inclus în coeficientul mărit față de Legea nr. 50/1996, nefiind adusă o dublă acordare a sa.

Textul de lege a avut în vedere acordarea acestui spor doar magistraților și personalului auxiliar de specialitate, asistenții judiciari neîncadrându-se în aceste categorii profesionale și nici nu sunt supuși, prin munca pe care o desfășoară, unor riscuri majore ori presiuni psihice de natură a determina acordarea prin lege a unui spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9, art. 312 al. 3 teza finală Cod procedură civilă, solicitând admiterea acestuia și casarea sentinței criticate.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Justiției a invocat excepția de necompetență materială a Curții de Apel Galați, solicitând declinarea cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. II al. 2 din nr.OUG 75/2008.

Pe fondul cauzei a apreciat recursul reclamanților ca neîntemeiat față de practica Curții Constituționale și de faptul că discriminarea nu poate privi examinarea soluțiilor alese de legiuitor.

Dreptul la sporul de confidențialitate nu este unul recunoscut prin lege, asistenții judiciari reprezentând o categorie aparte a sistemului bugetar ce nu poate fi comparată cu celelalte categorii care beneficiază de un asemenea drept, cu statut specific.

Acordarea în continuare a acestor drepturi salariale privește un drept care nu s-a născut, pretențiile având un obiect nedeterminat și neprevăzut de legislația în vigoare.

Recursurile astfel declarate au fost înregistrate sub nr. 339/121/11.06.2008 pe rolul Curții de Apel Galați, prin încheierea de ședință din data de 16.07.2008 dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea către Înalta Curte de Casație și Justiție spre competentă soluționare, potrivit art. I al. 2 din nr.OUG 75/2008.

Prin încheierea de ședință nr. 3631/20.03.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr-, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea spre competentă soluționare Curții de Apel Galați urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor art. I și II din nr.OUG 75/2008 prin decizia nr. 104/20.01.2009 a Curții Constituționale.

Pe rolul Curții de Apel Galați Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cauza a fost reînregistrată sub nr.776/44/11.05.2009.

Recurenții-reclamanți au depus la dosarul cauzei concluzii scrise, practică judiciară în materie.

Examinând recursurile astfel declarate pe baza motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu prevederile art. 304¹Cod procedură civilă, curtea reține următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării:

Calitatea procesuală reprezintă îndreptățirea unei persoane de a figura ca parte în proces și presupune existența unei identități între titularii raportului juridic dedus judecății, din punct de vedere al dreptului afirmat (calitate procesuală activă) și a obligației corelative (calitate procesuală pasivă).

În speță, temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor îl constituie afirmarea unei situații de discriminare față de alte categorii profesionale, în ceea ce privește nerecunoașterea și neacordarea sporului salarial solicitat cu titlu de spor de calculator, cât și a zilelor suplimentare la concediul de odihnă.

În acest sens s-au invocat prevederile nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare care, în art. 27 al. 3, stabilesc judecarea cauzei cu citarea obligatorie a consiliului, în cazul cererilor pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare.

Și, în speță, citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a realizat avându-se în vedere prevederile sus-enunțate și atribuțiile ce îi revin acestuia în domeniul discriminării (art. 16 și următoarele din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare).

Ca atare, calitatea de participant a consiliului în proces este atrasă de rolul său de expert in domeniul nediscriminării

Faptul citării în calitate de pârât nu este rezultatul unei acțiuni directe îndreptată împotriva Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ci pentru expunerea unui punct de vedere al acestuia date fiind atribuțiile sale în domeniul nediscriminării, calitatea de "expert" neputând fi menționată ca atare în afara dispozițiilor procedurale privind categoriile participaților la procesul civil.

În consecință, pentru motivele arătate urmează să fie admisă excepția lipsei calității procesuale pasive astfel cum a fost invocată de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În ceea ce privește excepția privind lipsa calității procesuale pasive invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiției, aceasta este nefondată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantele au invocat o situație pe care o apreciază discriminatorie rezultând din raporturile juridice de muncă, în referire la funcțiile ocupate și modalitatea de salarizare a acestora.

Pârâtului Ministerul Justiției îi revin atribuții în acest sens, strâns legate de modalitatea finanțării de la bugetul de stat a activității instanțelor de judecată și a parchetelor.

Potrivit art. 131 al. 2 din Legea nr. 304/2004, bugetele curților de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate și ale judecătoriilor sunt gestionate de Ministerul Justiției, având calitatea de ordonator principal de credite.

Atribuții în legătură cu obiectul cauzei revin pârâtului Ministerul Justiției ținându-se seama și de rolul său în elaborarea, coordonarea și aplicarea strategiei și a programului de guvernare în vederea funcționării justiției ca serviciu public, veghind la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept (art. l al. l din nr.HG 83/2005).

Ministerul Justiției are atribuții inclusiv în domeniul elaborării și avizării proiectelor de acte normative care privesc funcționarea justiției și gestionarea patrimoniului, pune la dispoziția instanțelor judecătorești fondurile necesare în vederea desfășurării activității, fundamentează și elaborează proiectul bugetului de stat (art. 4 din nr.HG 83/2005).

Rezultă astfel atribuțiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției în legătură cu obiectul prezentei judecăți, situație care justifică întrunirea condiției calității procesuale pasive, excepția privind lipsa acesteia urmând a fi respinsă ca nefondată.

Privind criticile asupra capătului de cerere al acordării indexărilor aferente anului 2007, recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Intimații-reclamanți au invocat faptul că au fost discriminați prin lege, în sensul că tuturor bugetarilor li s-au acordat majorări salariale în anul 2007, categoria profesională a magistraților din care fac parte fiind exclusă.

Curtea reține că art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și toate normele internaționale în materie de discriminare presupun existența unui drept fundamental sau a unui alt drept recunoscut de lege.

Nediscriminarea nu este un drept în sine, ci se referă la modul de exercitare a unor drepturi, respectiv la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.

Prin Decizia nr. 818/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

De asemenea, rolul instanțelor de judecată nu este să cenzureze soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative, întrucât s-ar încălca astfel rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.

Prin Decizia nr. 838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament, Guvern și instanțele judecătorești, reținând că doar Parlamentul și Guvernul, prin delegare legislativă, au competența de a institui, modifica sau abroga normele juridice cu putere de lege, rolul instanțelor judecătorești fiind de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând

legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

În speță, practic, intimații-reclamanții solicită acordarea unor indexări salariale de care, potrivit legii, nici una din categoriile similare aparținând sistemului judiciar nu au beneficiat, sub acest aspect și față de decizia obligatorie pronunțată de Curtea Constituțională pretențiile formulate fiind nefondate.

Recursul reclamanților și vizează modalitatea de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere privind obligarea pârâților la acordarea corespunzător perioadei lucrate a sporului de confidențialitate de 30% din indemnizația de bază brută lunară, în sumă actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Recursul recurentului-pârât Ministerul Justiției privește, printre altele, modalitatea de soluționare de către prima instanță a capătului de cerere privind obligarea pârâților la acordarea corespunzător perioadei lucrate, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada ianuarie 2005 - 01.02.2007, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Ambele drepturi au fost luate în discuție de Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit irevocabil prin deciziile nr. 21/10.03.2008 și nr. 46/15.12.2008 date în interesul legii că aceste drepturi sunt fundamentale.

Astfel, conform deciziei 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară.

Importantă este teza reținută în considerentele Hotărârii nr. 21/2008 și aceasta constă în supraviețuirea articolului 47 și după nr.OG 83/2000 (norma de abrogare), supraviețuire ce se referea la perioada 2000-2008 și până la modificarea cadrului legal avut în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la data pronunțării. Astfel, sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a continuat să existe și să fie datorat chiar dacă el nu a fost acordat și plătit.

Privind salarizarea asistenților judiciari, la data apariției nr.OUG 20/2002 privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992 s-a stabilit cu valoare de principiu că asistenții judiciari beneficiază de drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii conform Legii nr. 50/1996.

Făcând exercițiul deciziei 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că în anul 2002 asistenții judiciari ar fi dobândit dreptul prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996. Legiuitorul nu a prevăzut în favoarea acestora dispozițiile art. 47 din nr.OUG 20/2002 deoarece nu l-a acordat nici în cazul judecătorilor, așa cum am menționat mai sus, un asemenea drept fiind considerat ca inexistent.

Ca urmare a supraviețuirii dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, apreciem că prin nr.OUG 20/2002 asistenții judiciari au dobândit acest drept, iar ulterior legiuitorul nu 1-a abrogat în mod expres sau implicit nefăcând referiri la el.

Cu privire la sporul de confidențialitate reprezentând 15% din indemnizația de bază brută lunară, problema de drept a fost dezlegată cu privire la existența dreptului de către ÎCCJ prin decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr. 27/2008.

Prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 al. l lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază.

Acest spor nu este prevăzut nici de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007) cât și salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (Ordonanța Guvernului nr. 8/2007).

În aceste condiții, sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.

Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus.

Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. 1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

În virtutea textelor constituționale menționate Parlamentul, și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 1 și 15 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.

Potrivit art. 1 alin. 2 lit. i din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de convingeri, sex, vârstă. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.

Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. 1 este considerată discriminare în înțelesul acestei ordonanțe.

Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare (art. 2 alin. 1-3).

Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006 au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. L 180 din 19 iulie 2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generate de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.

Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. 3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.

Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.

Salariul cuprinde, potrivit art. 155 din Codul muncii și art. 38 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază.

Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește pentru fiecare salariat în raport cu mai mulți factori cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal, etc.

Noțiunea de salariu are un sens extins, referindu-se și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor,

Unul din principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală" consacrat de art. 41 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 3 din Codul muncii.

C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2006, în concordanță cu normele Uniunii Europene și precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".

Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.

Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală, sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.

În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.

Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.

În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.

Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.

În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.

Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:

- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;

- salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.

Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.

Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care, amândoi, lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unii dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-1 primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.

Cu alte condiții, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constitute, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu cât și a adaosurile la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.

În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.

Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.

S-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 al. 1 din Constituție, republicată, ale art. 1-3 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.

Potrivit art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.

Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.

Decizia fiind pronunțată în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, astfel că nu se mai pune problema argumentării existenței dreptului la acest spor de confidențialitate, potrivit celor expuse de pârâtul Ministerul Justiției în motivarea recursului.

Teza reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul hotărârii este pe deplin aplicabilă și categoriei asistenților judiciari, aceștia făcând parte din personalul din justiție, considerentele deciziei date în interesul legii susținând cu valoare de principiu teza corectă în interpretarea și aplicarea unor legi.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că sporul de confidențialitate de 15% nu este prevăzut de vreun act normativ însă acordarea acestuia are caracter discriminatoriu, ceea ce îi îndreptățește pe recurenții-reclamanți la solicita despăgubiri egale cu 15% reprezentând spor de confidențialitate.

Nu pot fi reținute apărările formulate conform cărora deciziile nr. 21/2008 și nr. 46/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în materia recursului în interesul legii nu mai pot produce efecte după pronunțarea deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale, avându-se în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării dată problemei de drept pentru instanțele judecătorești și dispozițiile imperative ale art. 329 al. 3 Cod procedură civilă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea (cauza Beian contra României, 2007).

În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării și aplicării unitare a legii, curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară Deciziei nr. 24/12.05.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, prin Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești iar, potrivit aceluiași text, dezlegarea data de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.

" de clar ar fi textul unei dispoziții legale, se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza contra Regatului Unit, 1995), în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori in calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.

Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin.(l) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

Printr-o altă decizie, nr. 528/02.12.1997 a Curții Constituționale, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință".

De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că o asemenea soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (cauza Brincart contra Italiei, 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.

Apărările formulate în cauză de către recurentul-pârât nu pot fi primite avându-se în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării dată problemei de drept pentru instanțele judecătorești și dispozițiile imperative ale art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.

Chiar prin decizia cu nr. 838/27.05.2009, Curtea Constituțională arată clar că " - apare evident faptul că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 Cod procedură civilă - nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâi judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice".

Mai arată Curtea Constituțională că, - efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".

În ceea ce privește plata sumelor pretinse în formă actualizată cu indicele de inflație curtea le apreciază ca fiind datorate, potrivit dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul muncii întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.

Unul din principiile evaluării judiciare este că prejudiciul suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).

În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația

păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Soluția actualizării cu indicele de inflație are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 Cod civil potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.

Suma rezultată din actualizare în raport cu rata inflației, a reparat integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății și astfel riscul devalorizării leului a fost pus în sarcina debitorului.

În consecință, Codul muncii prin dispozițiile art. 161 alin. 4, nu interzice în nici un fel actualizarea cu indicele de inflație prin noțiunea de "daune interese".

De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.

În consecință, față de considerentele mai sus arătate urmează a admite recursurile declarate de reclamantele și, pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinței civile nr. 501/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.

Va modifica în parte sentința civilă nr. 501/14.04.2008 a Tribunalului Galați în sensul că:

Va respinge acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru lipsa calității procesuale pasive.

Va respinge ca nefondat capătul de cerere privind acordarea indexărilor corespunzătoare anului 2007.

Va admite capătul de cerere privind sporul de confidențialitate și va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați să le plătească reclamantelor sporul de 15 % din indemnizația brută lunară, începând cu data de 24.01.2005 la zi și în continuare până la modificarea cadrului legal, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății, corespunzător perioadei lucrate.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate și înlăturate dispozițiile contrare prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

ADMITE recursurile declarate de reclamantele și, ambele cu domiciliul procesual ales la sediul Tribunalului Galați, din G,-, jud. G, pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 501/14.04.2008 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.

Modifică în parte sentința civilă nr. 501/14.04.2008 a Tribunalului Galați în sensul că:

RESPINGE acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru lipsa calității procesuale pasive.

RESPINGE ca nefondat capătul de cerere privind acordarea indexărilor corespunzătoare anului 2007.

ADMITE capătul de cerere privind sporul de confidențialitate și obligă pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Galați și Tribunalul Galați să le plătească reclamantelor sporul de 15 % din indemnizația brută lunară, începând cu data de 24.01.2005 la zi și în continuare până la modificarea cadrului legal, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății, corespunzător perioadei lucrate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate și înlătură dispozițiile contrare prezentei decizii.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședința publică de la 09 2009.

PREȘEDINTE: Alina Savin	JUDECĂTOR 2: Benone Fuică	JUDECĂTOR 3: Mihaela Neagu
Grefier,

: - -/14.12.2009

: 8 ex.//21.12.2009

Fond: /

Asistenți judiciari: /

Comunicat 6 exemplare/____________

Președinte:Alina Savin
Judecători:Alina Savin, Benone Fuică, Mihaela Neagu

#Judecator Alina Savin

Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1239/2009. Curtea de Apel Galati

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1239/2009. Curtea de Apel Galati