Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1240/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 1240/R-CM
Ședința publică din 26 August 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Lică Togan JUDECĂTOR 2: Maria Ploscă
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V-pentru MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.44/F-CM din data de 30.09.2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B și pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, în baza delegațiilor de la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura, legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Consilier juridic pentru recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B și pentru intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI susține că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B, având cuvântul solicită admiterea recursului, casarea sentinței pronunțată de instanța de fond și respingerea acțiunii.
Cu privire la recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V-pentru MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicită respingerea acestuia ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea formulată la data de 17 ianuarie 2008, reclamanții G, G,. V au chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - - Structura Centrală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta din urmă în calitate de chemat în garanție, solicitând ca, în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, aceștia să fie obligați să le acorde creșterile salariale prevăzute de nr.OG10/2007, astfel: cu 5% începând cu data de 9.01.2007 față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu data de 1.04.2007 față de nivelul din luna martie 2007; cu 11% începând cu data de 1.10.2007 față de nivelul din luna septembrie 2007; acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de 15% calculat la salariul de încadrare brut lunar pentru perioada 16.01.2005 - 16.01.2008; acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% calculat la salariul de încadrare brut lunar pentru perioada 16.01.2005 - 16.01.2008, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în fapt, că Ordonanța nr.8/24.01.2007 stabilește salariile bază atât pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, cât și pentru personalul conex din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, pe baza valorii de referință sectorială cuprinsă în art.39 din OUG nr.27/2006, respectiv 280,64 RON.
Au mai arătat reclamanții că instanțele au admis acțiunile introduse de personalul auxiliar de specialitate, prin care s-au solicitat creșterile salariale menționate mai sus, astfel că, prin excluderea personalului conex de la acordarea acestor drepturi s-a creat o discriminare.
Prin sentința civilă nr.1136/21 februarie 2008, Judecătoria Râmnicu Vâlceaa declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea - Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale.
S-a reținut că, vând în vedere statutul reclamanților și obiectul acțiunii formulate, precum și dispozițiile legale incidente, instanța nu a fost legal investită cu soluționarea prezentei cauze, competența materială revenind, în primă instanță, potrivit art.2 alin.1 lit.c Cod procedură civilă, Tribunalului Vâlcea - Complet specializat în judecarea conflictelor de muncă și asigurări sociale.
La data de 3 iulie 2008, Tribunalul Vâlcea având în vedere dispozițiile art.II (2) din nr.OUG75/2008, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Curții de APEL PITEȘTI, spre competentă soluționare.
Prin întâmpinarea formulată, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă arătând că în ceea ce privește solicitarea acestora de a le fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% și de a le fi plătit și pentru viitor, instanța ar depăși atribuțiile judecătorești adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea acestor drepturi.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă întrucât, referitor la sporul de 15% pentru confidențialitate, reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Ministerului Public și nu sunt nici funcționari publici cu statut special, nici personal civil într-o instituție militară, situație în care acordarea acestui spor numai anumitor categorii de personal nu poate fi extins și la reclamanți.
Referitor la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, s-a arătat că art.47 din Legea nr.50/1996, pe care aceștia și-au întemeiat acțiunea, s-a aflat în vigoare până la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă nr.OG83/2000 care a abrogat în mod expres acest articol.
Întrucât acest text de lege a fost abrogat cu mult înainte de intrarea în vigoare a nr.OUG177/2002, potrivit art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Ca urmare nu este admis ca prin actul de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.
Voința legiuitorului a fost astfel expres și ferm exprimată în nr.OG83/2000, în sensul abrogării textului de lege pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.
Referitor la cel de-al treilea capăt de acțiune privind majorările salariale prevăzute de nr.OG10/2007, s-a constatat că acordarea acestora numai anumit categorii profesionale nu constituie o discriminare pe vreunul din criteriile arătate de reclamanți și anume încălcarea principiului egalității între cetățeni materializat prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Nu se poate face o asemenea comparație atâta vreme cât pentru judecător și personalul auxiliar de specialitate, legiuitorul a prevăzut prin lege specială drepturile salariale și majorările periodice aplicabile acestora.
Față de cele arătate s-a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamanți.
De asemenea, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând ca în cazul în care se va admite acțiunea reclamanților să se dispună obligarea acestuia la adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
S-a arătat că acesta este ordonator principal de credite și în măsură să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008 în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate de reclamanți.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii invocând excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cauzei.
S-a arătat că fiind vorba de cererea unor persoane care se consideră vătămate într-un drept al lor de către o autoritate publică, competentă a soluționa cauza este instanța de contencios administrativ în baza Legii nr.554/2004.
În cauză nu poate opera o prorogare legală de competență având în vedere atât calitatea pârâților de autorități ale administrației publice centrale, cât și obiectul cererii, situație în care se impune declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Secției de contencios administrativ a Curții de Apel.
Același pârât a invocat și excepția lipsei capacității juridice a Guvernului României, arătând că acesta este un organ colegial fără personalitate juridică care este alcătuit din Primul Ministru, miniștrii și alți membrii, stabiliți prin legea organică și poate sta în justiție în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă.
Raporturile juridice în care participă Guvernul României sunt numai raporturi administrative ce apar în sfera relațiilor reglementate de normele dreptului administrativ și nu raporturi juridice civile.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Direcția -ă a Finanțelor Publice V, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Referitor la excepția necompetenței materiale s-a arătat că în baza art.2 din nr.OUG75/2008, competența soluționării cauzei revine Curții de APEL PITEȘTI.
Pe fondul cauzei s-a arătat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât prin decizia nr.24 din 12 mai 2008, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a stabilit că nu se cuvine personalului din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor indemnizația lunară de 10% din salariul de bază, cu excepția categoriilor de grefieri, expres și limitativ prevăzute de art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996.
S-a precizat că cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, avându-se în vedere și faptul că este terț față de raportul juridic dedus judecății, neavând calitate de ordonator principal de credite pentru reclamanți care sunt salariați ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Prin sentința civilă nr.44/F-CM din 30 septembrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTIa admis în parte acțiunea și cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Au fost obligați pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale reprezentând creșterile salariale de 5% începând cu 1.01.2007 față de nivelul din decembrie 2006, de 2% începând cu 1.04.2007 față de nivelul din martie 2007, de 11% începând cu 1.10.2007 față de nivelul din septembrie 2007, sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada 16.01.2005 - 16.01.2008 și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 22.01.2006 - 16.01.2008, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, conform celor de mai sus.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor chemat în garanție să vireze pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, fondurile necesare achitării drepturilor bănești de mai sus.
A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Guvernul României.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Prin acțiunea formulată, aceștia au solicitat obligarea pârâților la acordarea creșterilor salariale prevăzute de nr.OG10/2007 în 3 etape, acordarea sporului de confidențialitate de 15%, începând cu data de 16 ianuarie 2005, cât și a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de la aceeași dată.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în sensul că instanța admițând o astfel de acțiune ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, s-a reținut că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale numai pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
De altfel, chiar ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție atunci când a soluționat un recurs în interesul legii a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege, prin care s-au acordat anumite sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară doar anumitor magistrați, s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Ca atare, susținerea pârâtului în sensul că instanța ar depăși atributul puterii judecătorești intrând în sfera legislativului s-a apreciat a fi nefondată.
Și excepția ridicată de pârâtul Guvernul României privind necompetența materială a instanței în soluționarea cauzei s-a reținut a fi nefondată, întrucât reclamanții au calitatea de personal conex în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea și au sesizat instanța cu o acțiune prin care solicită obligarea pârâților la plata drepturilor salariale menționate mai sus, susținând că prin acordarea acestui beneficiu numai personalului auxiliar de specialitate în cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, s-a creat o situație discriminatorie.
Împrejurarea că reclamanții au invocat în susținerea acțiunii și dispozițiile nr.OG137/2000 nu schimbă natura raporturilor juridice dintre părți și nu poate atrage competența unei alte instanțe decât cea stabilită în mod expres de Legea nr.53/2003 care constituie dreptul comun aplicabil litigiilor de muncă.
Având în vedere statutul reclamanților și obiectul acțiunii formulate, instanța a apreciat că potrivit art.2 alin.1 lit.c Cod procedură civilă, coroborat cu art.II (2) din nr.OUG75/2008, Curtea de Apel - Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, este competentă a soluționa cauza.
Pe fondul cauzei, referitor la sporul pentru risc și solicitare neuropsihică solicitat de reclamanți, de 50%, s-a constatat că acest spor a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin Decizia nr.XXI/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008, a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare psihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
S-a reținut prin această decizie că prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, însă abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă. Potrivit art.107 alin.3 din Constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 (publicată în nr.331/17.07.2000) Guvernul a fost abilitat ca până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000 s-a procedat nu numai la completarea și modificarea Legii nr.50/1996, ci și la abrogarea unor dispoziții ale acestui act normativ. În acest fel au fost încălcate prevederile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.
În absența unei abilitări privind emiterea unei ordonanțe cu privire la abrogarea vreunei dispoziții din Legea nr.50/1996, Guvernul nu putea să procedeze la abrogarea vreunei prevederi legale din acest act normativ. Abilitarea de a abroga anumite texte de lege trebuie prevăzută expres în cuprinsul legii de abilitare.
S-a mai reținut în decizia pronunțată în recurs în interesul legii că norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
unei legi sau ordonanțe poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, însă Curtea Constituțională are în competență numai controlul de constituționalitate al dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, iar verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate, în prezent revin, prin interpretareaper a contrarioa art.147 alin.1, cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești.
Ca atare, ÎNALTA CURTEa concluzionat că art.I pct.42 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituția României și își încetează efectele.
Rezultă deci că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite acest spor pe perioada 16 ianuarie 2005-16 ianuarie 2008.
Referitor la sporul de 15% s-a constatat că prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care având caracter sinalagmatic presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerații, este cert că reclamanții se află într-o situație comparabilă și chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
Sistemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Dacă diferențierea salariilor se face în raport de nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, aceasta nu privește și sporurile salariale care se acordă în considerarea unor criterii specifice, în cauză, păstrarea confidențialității asupra datelor și informațiilor obținute în executarea obligațiilor de muncă.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Referitor la acordarea creșterilor salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului României nr.10/2007, s-a constatat că prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 01.04.2007 și 11% începând cu data de 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
Aceste creșteri salariale nu au fost însă acordate judecătorilor și personalului auxiliar, motivându-se că această categorie profesională a beneficiat de măriri salariale substanțiale în anii 2006 și 2007.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, or art.23 din Declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă la sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
S-a constatat de asemenea, că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria magistraților și personalului auxiliar.
Reclamanții se află însă în situații comparabile cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu pot beneficia decât de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.
Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.
În aceste condiții s-a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între salariații bugetari.
Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților și a personalului auxiliar de la beneficul creșterilor salariale.
Acțiunea formulată de reclamanți a fost astfel admisă prin obligarea pârâților MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea la plata diferențelor de drepturi salariale sus arătate.
Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 din Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata acestor sporuri în noțiunea daunelor interese prevăzute de lege, trebuind inclusă noțiunea de actualizare în speță cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În baza Decretului nr.92/1976 au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL PITEȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Constatându-se admisă acțiunea reclamanților și avându-se în vedere faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și proiectele de rectificare a acestor bugete, în baza art.19 din Legea nr.500/2002, s-a reținut că cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este întemeiată, întrucât acesta, în calitate de ordonator principal de credite la rândul său, nu poate dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Pe cale de consecință a fost obligat chematul în garanție să vireze pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție sumele necesare achitării acestor drepturi bănești.
Acțiunea formulată împotriva Guvernului României a fost respinsă, avându-se în vedere că potrivit Legii nr.90/2001 acesta este autoritatea publică a puterii executive care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării, iar pentru realizarea atribuțiilor sale adoptă acte administrative de autoritate în condițiile stabilite de art.102 coroborat cu art.108 din Constituția României.
Acesta este un organ colegial fără personalitate juridică și poate sta în justiție în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă.
Împotriva sentinței civile nr.44/F-CM/30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI au formulat în termen recurs, pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Direcția -ă a Finanțelor Publice V - pentru Ministerul Finanțelor Publice.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9 și art.3041Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte:
În mod greșit prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru perioada 16.01.2005 - 03.02.2007, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului contractual și conex, ținând cont că până la data de 3 februarie 2007, când a intrat în vigoare nr.OG8/2007, salarizarea personalului conex se făcea conform nr.OUG24/2000, iar această categorie de personal nu era asimilată personalului auxiliar de specialitate din punct de vedere al salarizării până la data sus-citată.
În cadrul aceleiași critici a fost invocată excepția inadmisibilității și în raport de capătul de cerere privind plata drepturilor salariale, reprezentând indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007, motivat de faptul că această ordonanță reglementează doar creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal și anume, cel contractual bugetar salarizat conform nr.OUG24/2000 și personalul salarizat potrivit Legii nr.154/1998.
S-a precizat faptul că prin cele două acte normative sus-citate legiuitorul nu a acordat aceste majorări și indexări categoriei personalului auxiliar de specialitate și personalului conex, astfel că în mod eronat reclamanții susțin că au fost discriminați în acest sens.
Recurentul-pârât susține că prin aplicarea acestor creșteri salariale personalului de specialitate și personalului conex se ajunge la aplicarea dobânzii la dobândă și a îmbogățirii fără justă cauză prin încălcarea prevederilor legale în materia salarizării pentru cele două categorii de personal.
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile nr.OUG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, iar Curtea Constituțională prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din nr.OUG137/2000, sunt neconstituționale, întrucât instanțele de judecată nu trebuie să se transforme în autoritate legiuitoare, astfel că această hotărâre trebuia aplicată obligatoriu de instanțele judecătorești.
Față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, Procurorul - de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii, iar instanța supremă prin decizia nr.21 din 10 martie 2008 admis recursul în interesul legii și a interpretat și aplicat unitar dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2008.
S-a considerat că efectele aplicării dispozițiilor art.329 din Codul d e procedură civilă încetează după data de 3 februarie 2007, iar pentru perioadele de timp ulterioare acestei date, așa cum este cazul și în speță, se solicită respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată.
De asemenea s-a precizat că în condițiile în care Legea nr.50/1996 a fost abrogată prin nr.OG8/2007 aprobată prin Legea nr.247/2007, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare. Se arată că nu se poate susține că art.47 din Legea nr.50/1996 este singurul care își mai găsește aplicarea, în condițiile în care chiar legea din care face parte a fost abrogată în totalitate.
Recurentul-pârât consideră că cererea privind indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007 este inadmisibilă pentru argumentele sus citate.
Instanța de fond în mod nelegal a dispus obligarea pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și a personalului conex, acțiunea reclamanților fiind nefondată.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că în mod nelegal reclamanții au solicitat acordarea acestui spor în baza Legii nr.444/2006, deși nu sunt funcționari publici cu statut special și nici personal civil într-o instituție militară.
În mod greșit instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care recurentul-pârât, ca instituție bugetară, nu se poate înscrie în bugetul propriu cu vreo plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Se precizează în această critică că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților trebuia respins, potrivit art.11 al.2 din Decretul nr.92/1976, care stabilesc că singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, iar sporurile acordate se adaugă la retribuția tarifară și nu se includ în aceasta.
Pârâta Direcția -ă a Finanțelor Publice V - pentru Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul prevederilor art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă, susținând următoarele:
În mod greșit a respins instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, în condițiile în care între acesta și reclamanți nu există raporturi de muncă, iar recurentul nu este titularul obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.
Se menționează că Ministerul Finanțelor Publice este ordonator principal de credite, așa cum este și MINISTERUL PUBLIC, primul neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
A fost admisă greșit cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art.60 din Codul d e procedură civilă, întrucât nu există obligația de garanție a ministerului față de reclamanți în situația în care acțiunea acestora ar fi fost respinsă de instanța de judecată, deoarece reclamanții nu ar fi putut cădea în pretenții față de pârâți, ca urmare a respingerii acțiunii.
Obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la majorarea creditelor bugetare este inadmisibilă, deoarece această instituție nu are atribuții de modificare a Legii bugetului de stat.
Recursurile sunt nefondate.
Prima critică din recursul formulat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este nefondată, întrucât pentru perioada 16.01.2005 - 03.02.2007 acțiunea nu este inadmisibilă, instanța nedepășind atribuțiile puterii judecătorești, aceasta având atributul să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale este legală sau nu.
Dacă nu ar fi acordate sporurile salariale pentru perioada sus menționată s-ar crea o discriminare a reclamanților față de personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor.
Referitor la excepția inadmisibilității în raport de capătul de cerere privind plata drepturilor salariale reprezentând indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007, Curtea constată că această susținere este nefondată pentru următoarele considerente:
Prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 01.01.2007, 2% începând cu 01.04.2007 și 11% începând cu data de 01.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.
Aceste creșteri salariale nu au fost acordate și personalului conex, motivându-se că aceștia au beneficiat de creșteri salariale substanțiale în anii 2006 și 2007.
Actul normativ sus citat nu are în vedere categoria personalului conex, deși aceștia sunt în aceeași situație comparabilă cu cele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că sunt tot persoane salariate la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că pot beneficia de acele creșteri salariale care le sunt acordate prin acte normative.
Legile de salarizare a personalului conex prin care au loc creșteri salariale sunt emise pe o perioadă îndelungată și nu pot anticipa inflația, pe când actele normative de indexare sunt întocmite pe o perioadă determinată, în care poate fi evaluată inflația.
Rezultă că nu există o dublă acordare de indexări în favoarea personalului de specialitate și personalului conex a acelorași majorări salariale, întrucât există o clară distincție, așa cum s-a menționat mai sus, între indexarea pentru inflație și creșteri salariale pentru felul și munca depusă.
Motivul de recurs referitor la nelegalitatea sentinței, întrucât dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 au fost declarate neconstituționale, este de asemenea nefondat.
Instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței de mai sus că istemul de salarizare este guvernat de principiul egalității de tratament, potrivit art.154 din Codul muncii, diferențierea salariilor fiind posibilă numai în raport de nivelul studiilor, treptele și gradele profesionale, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, așa că nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă pentru excluderea reclamanților și a intervenientului.
Prin urmare, aprecierea discriminării nu se face prin prisma criteriului socio-profesional, apartenența unei persoane de o anumită profesie nefiind motiv pentru includerea sau excluderea ei de la aplicarea sporului de confidențialitate care se acordă exclusiv funcție de obligația de confidențialitate, ce implică corelativ o contraprestație din partea celui căruia îi profită.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din conținutul art.7 și art.29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
La fel, se grevează pe art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitatea de tratament în salarizare, fără nici o distincție, pe art.14 din Convenție, Protocolul 12 care interzice discriminarea și art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din Declarație prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală. În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare.
Prin Decizia nr.XXI/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008, a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
S-a reținut prin această decizie că prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, însă abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă. Potrivit art.107 alin.3 din Constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 (publicată în nr.331/17.07.2000), Guvernul a fost abilitat ca până la reluarea lucrărilor Parlamentului în cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2000, să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000 s-a procedat nu numai la completarea și modificarea Legii nr.50/1996, ci și la abrogarea unor dispoziții ale acestui act normativ. În acest fel au fost încălcate prevederile art.56-62 ale Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.
S-a mai reținut în decizia pronunțată în recurs în interesul legii că norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
unei legi sau ordonanțe poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate ridicată în fața instanțelor judecătorești, însă Curtea Constituțională are în competență numai controlul de constituționalitate al dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, iar verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretareaper a contrarioa art.147 alin.1, cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești.
Ca atare, ÎNALTA CURTEa concluzionat că art.I pct.42 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituția României, și își încetează efectele.
Rezultă că acțiunea este admisibilă privind indexările salariale prevăzute de nr.OG10/2007 pentru motivele invocate și analizate mai sus în aceste două recursuri, iar dispozițiile art.329 din Codul d e procedură civilă nu își încetează efectele.
Motivul de recurs privind obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate de 15%, este nefondat, deoarece se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că prin art.26 din Codul muncii se instituie obligația de confidențialitate a oricărei persoane care prestează o muncă, aceasta fiind o clauză a raporturilor juridice de muncă care, având caracter sinalagmatic, presupune și obligația corelativă a unității bugetare de a plăti o contraprestație.
Așa fiind, obligația de confidențialitate este privită ca o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, recunoscută tuturor celor care prestează o activitate în temeiul unui raport juridic de muncă, indiferent de felul acestui raport și al funcției deținute, în concordanță cu principiile constituționale preluate de Codul muncii privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru un salariu egal, dreptul la un salariu pentru munca prestată, conform art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, precum și art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii.
Față de aceste considerații, este cert că reclamanții se află într-o situație comparabilă și chiar identică cu categoriile de personal din unitățile bugetare cărora li se acordă acest spor, discriminarea fiind evidentă, deși este de neadmis ca unul și același element constând în obligația de confidențialitate să producă efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare, funcție de apartenența la o categorie socio-profesională.
În mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor legale privind sporul de confidențialitate de 15% acordat reclamanților pentru perioada 16.01.2005 - 16.01.2008.
Și motivul de recurs privind actualizarea drepturilor bănești solicitate cu rata inflației este nefondat, deoarece obligarea pârâților în acest sens s-a făcut în mod corect, întrucât funcția indexării este de atenuare a efectelor inflației asupra nivelului de trai.
De asemenea, trebuie realizată o corelație între salariul real și salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani ar fi intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor.
Motivul de recurs privind efectuarea greșită a mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților este nefondat, întrucât potrivit dispozițiilor din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, astfel că nu se poate reține că drepturile salariale acordate de instanța de fond reclamanților nu se includ în indemnizația la care aceștia au dreptul și în consecință trebuie înscrise în carnetele de muncă.
Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, se constată că acesta are calitate procesuală pasivă ca și chemat în garanție față de atribuțiile acestuia, astfel cum sunt reglementate de lege, respectiv Legea nr.500/2002 și nr.HG208/2005, precum și nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002.
Potrivit acestor reglementări, Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, iar în situația obligării la plata drepturilor salariale doar a pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, acesta ar fi în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor solicitate.
Este adevărat că legea bugetului este o lege organică și nu poate fi modificată direct de pârât, dar rectificarea acestei legi implică și întocmirea proiectelor de rectificare a bugetului, proiecte ce se întocmesc atât de către ordonatorii principali de credite, cât și de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Chiar dacă nu există un raport de muncă între pârât și reclamanți, pârâtul-recurent este cel ce răspunde de proiectele de rectificare ale bugetului pe baza proiectelor de rectificare întocmite de ordonatorii principali de credite.
Față de aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5 și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE V, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V - pentru MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.44/F-CM din 30 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, intimați fiind reclamanții G, G,. V, cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V și pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, nr.1, sector 1, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - - STRUCTURA CENTRALĂ, cu sediul în B,-, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești-, județul A, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Râmnicu V,-, județul V și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 august 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
, Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.19/04.09.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Lică ToganJudecători:Lică Togan, Maria Ploscă, Irina Tănase
