Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 1670/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1670/
Ședința publică din 29 octombrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în nume propriu și în numele Ministerul Finanțelor Publice și de intervenientul, împotriva sentinței civile nr. 898 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile pârâților au fost declarate în termenul prevăzut de lege, iar cel al intervenientului este tardiv. Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Din oficiu, instanța invocă excepția tardivității recursului declarat de intervenientul, având în vedere că sentința tribunalului i-a fost comunicată în data de 15 iunie 2009, iar recursul a fost expediat prin poștă la data de 29 iunie 2009.
Având în vedere împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare cu privire la această excepție precum și cu privire la cele 3 recursuri declarate de pârâți.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.898 din 30.04.2009 a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr- s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.-M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Finanțelor Publice precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a obligat pârâții la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare lunară brută, începând cu data de 26.11.2007, sumele urmând a fi actualizate în raport cu rata inflației de la data scadenței lunare până la data executării efective a hotărârii.
De asemenea, prima instanță a obligat pârâtul și Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri în vederea efectuării plăților cuvenite reclamantei și a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M să înscrie în carnetul de muncă al reclamantei mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești indicate.
Totodată, prima instanță a respins cererea de intervenție formulată de intervenientul.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, având funcția de grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc începând cu data de 26.11.2007 și că obligația de confidențialitate reprezintă o clauză legală și obligatorie a raportului de muncă, obligația și prestația de confidențialitate fiind cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a sporului salarial.
Prima instanță a reținut că prin neacordarea sporului salarial pentru confidențialitate, reclamanta este în mod evident și grav discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică generatoare a adaosului salarial pentru restul personalului din unități bugetare.
Cu referire la cererea de intervenție formulată de intervenientul, prima instanță a reținut că între pârâții din prezenta cauză și intervenient nu există raporturi juridice de muncă, acesta fiind angajatul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța.
Împotriva acestei hotărâri pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H au formulat recurs, solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
De asemenea, intervenientul a declarat recurs solicitând modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii sale de intervenție.
În motivarea recursului, recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M au arătat că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât legea specială de salarizare a reclamantei nu prevede dreptul la sporul de confidențialitate.
De asemenea, recurenții au mai invocat deciziile nr. 818, 819, 820 din 2008 ale Curții Constituționale a României.
Recurenții au mai arătat că prima instanță a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate de reclamantă, fără a exista vreo bază legală pentru aceste cheltuieli. De asemenea, aceștia au criticat sentința și sub aspectul obligării la operarea mențiunilor recunoașterii acestor drepturi bănești în carnetul de muncă, din perspectiva dispozițiilor art.11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976.
În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 și art. 304 ind. 1 din Codul d e procedură civilă.
Recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H au reiterat considerentele în susținerea excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe fond, au arătat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât nicio dispoziție legală nu prevede dreptul reclamantei la sporul de confidențialitate, invocând deciziile Curții Constituționale a României mai sus menționate.
În drept, recurenții a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 din Codul d e procedură civilă.
Recurentul intervenient a criticat sentința pronunțată de prima instanță sub aspectul respingerii cererii sale de intervenție, apreciind că sub acest aspect hotărârea conține argumente contradictorii.
Față de recursul intervenientului instanța a invocat din oficiu excepția tardivității.
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate, precum și a dispozițiilor art. 304 ind. 1. instanța de control judiciar constată următoarele:
Referitor la recursul intervenientului, Curtea constată că sentința nr.898 din 30.04.2009 a Tribunalului Harghitaa fost comunicată intervenientului la data de 15.06.2009, conform dovezii de comunicare de la fila 52 în dosarul primei instanțe.
Recursul promovat de acesta a fost expediat prin poștă la data de 29.06.2009 conform ștampilei de pe plicul de la fila 33.
Potrivit dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii pronunțate de instanța de fond, astfel că ultima zi de depunere a recursului a fost 26.06.2009, care a fost o zi de vineri, astfel că nu a intervenit nicio prorogare legală a termenului.
Cum recursul intervenientului a fost depus la poștă la data de 29.06.2009, Curtea constată că este tardiv, motiv pentru care va admite excepția tardivității recursului formulat de intervenientul și va respinge recursul acestuia ca tardiv.
Cu privire la argumentele invocate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea constată că potrivit Legii nr. 500/2002 și a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Din această perspectivă, în mod legal prima instanță a respins excepția invocată de pârâți, constatând că au legitimare procesuală pasivă în cauză, și a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Pe fond, Curtea constată că reclamanta intimată face parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, având funcția de grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc începând cu data de 26.11.2007, neavând de la data angajării suspendări ale raporturilor de muncă, astfel cum rezultă din adresa nr. 92/X/14 din 28.01.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita (fila 86).
Legea nr.182/2002 <LLNK 12002 182 10 201 stabilește la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu.
Conform <LLNK 12004 567 10 202 78 40>art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea, în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în executarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
În conformitate cu prevederile <LLNK 12006 19130 302 3 43>art. 3 din Ordonanța Guvernului nr.19/2006, aprobată cu modificări prin <LLNK 12006 444 10 201 0 18>Legea nr. 444/2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. Unitățile, categoriile de personal, condițiile de acordare și cuantumul sporului de confidențialitate se stabilesc prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
De asemenea, prin dispozițiile <LLNK 12007 6130 302 15 43>art.15 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, aprobată cu modificări prin <LLNK 12007 232 10 201 0 18>Legea nr.232/2007, act normativ care se aplică numai celor numiți în temeiul <LLNK 11999 188 11 211 0 18>Legii nr.188/1999, se prevede că sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
Este adevărat că sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.
Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus, întrucât ele nu se referă la personalul auxiliar de specialitate.
Acest lucru nu este posibil, întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în <LLNK 11991 0221 202 1 32>art.1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile <LLNK 11991 0221 202 61 17>art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Însă, în calitatea reclamantei de persoană discriminată, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care este angajată, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantei), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii, art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție.
Dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează dreptul la acces la instanță. Astfel instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi.
Din această perspectivă instanța va înlătura argumentele recurenților referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, constatând că nu este incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată de reclamantă, în mod legal prima instanță a constatat existența acesteia, din perspectiva excluderii unei categorii socio - profesionale, respectiv personalul auxiliar de specialitate, de la acordarea sporului de confidențialitate, în contextul în care sporurile la salariul (indemnizația) de bază, trebuie să fie acordate tuturor salariaților, indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
Ca atare, personalul auxiliar de specialitate, care nu primește spor de confidențialitate, pe motiv că actele normative, care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal, nu prevăd acordarea acestui spor, are dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.
În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru discriminarea creată prin neacordarea acestui spor reclamantei, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul drepturilor bănești recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta, dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantei, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
În consecință, aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, iar despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare. Din această perspectivă, instanța va înlătura argumentele recurenților pe acest aspect.
În același context, Curtea constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în decizia nr.46 din 15 decembrie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la <LLNK 12005 05704202 16 63>art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, și ale <LLNK 12004 567 10 202 78 40>art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la <LLNK 12005 05704212 9 28>art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
Pe de altă parte, din chiar conținutul deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 referitoare la sesizarea formulată de Președintele României, privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
De altfel, Curtea a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de Legea nr. 47/1992, aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.
Referitor la motivele de recurs care vizează capătul de cerere privind efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă al reclamantei, Curtea constată că, în conformitate cu art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, în carnetul de muncă se înscriu și orice alte situații susceptibile de a fi menționate, potrivit legii. Însă potrivit legii (art. 295 raportat la art. 5 coroborat cu art. 269 alin. 1 din Codul muncii ), în cazul în care unei persoane încadrate în muncă i se cauzează un prejudiciu printr-un act de discriminare, aceasta are dreptul de a beneficia de toate normele și principiile răspunderii civile contractuale, inclusiv de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară.
Prin urmare, persoanele discriminate salarial în raporturile lor de muncă au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit și la repunerea în situația anterioară, inclusiv sub aspectul reparării prejudiciului constând în afectarea majoră a stagiului de cotizare de asigurări sociale compus din drepturile salariale sau veniturile brute lunare (art. 78 alin. 1 din Legea nr. 19/2000) tocmai datorită diminuării discriminatorii a acestor drepturi de natură salarială, stagiu de cotizare salarial care se înscrie și se dovedește prin carnetul de muncă.
Or, în cauza de față, prin discriminarea salarială s-a cauzat atât o diminuare a drepturilor salariale (prejudiciu direct, susceptibil de reparare prin acordarea de despăgubiri echivalente cu drepturile salariale respective), cât și o diminuare a stagiului de cotizare (prejudiciu indirect, susceptibil de reparare prin înscrierea în carnetul de muncă a respectivelor sume salariale diminuate în mod discriminatoriu).
Rezultă, astfel, că cererea de înscriere în carnetul de muncă, a despăgubirilor solicitate prin acțiune, este legală și temeinică, atât prin prisma prevederilor permisive ale art.1 alin.2 din Decretul nr.92/1976, cât mai ales prin cele ale art.295 raportat la art. 269 alin. 1 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare nu au caracter delictual, ci, dimpotrivă, contractual, fiind daune-interese compensatorii, deci daune care înlocuiesc o prestație salarială neacordată. Ca atare, însăși natura juridică a acestor daune, care este una contractuală (prin excelență contractuală de muncă), de înlocuire a prestației salariale, justifică pe deplin înscrierea în carnetul de muncă (situația este similară și în cazul despăgubirii prevăzute de art. 78 din Codul muncii, care și aceasta se operează în carnetul de muncă, altfel nu s-ar satisface exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară cauzării prejudiciului).
În consecință, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 din Codul d e procedură civilă, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice H împotriva sentinței civile nr. 898 din data de 30.04.2009 pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, cu sediul în Tg-M,-, județul M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, cu sediul în M C-, județul H, Ministerul Finanțelor Publice prin cu sediul în M C-, județul și cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.898 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Admite excepția tardivității recursului intervenientului.
Respinge ca tardiv recursul declarat de intervenientul, cu domiciliul ales în C,-, județul C, împotriva aceleiași hotărâri.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 Octombrie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
11 exp.
09.11.2009
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
