Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta.
| Comentarii |
|
Dosar nr- drepturi bănești-spor de 50%
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Ședința publică din data de 10 septembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Tamara Carmen Bunoiu Judecător
- - Judecător
- Judecător
Grefier
Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantele, intimatele, și pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.52/10.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, în contradictoriu cu intimații, TRIBUNALUL DOLJ, CURTEA DE APEL CRAIOVA, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi bănești.
Procedura legal îndeplinită fără citarea părților.
Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 31 august 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie.
În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 52/10.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL DOLJ și autoritatea consultativă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești - acordare spor de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Au fost obligați pârâții la plata sporului de 50% risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu data de 03.07.2005 și în continuare.
A fost constatat prescris dreptul la acțiune pentru perioada 01.05.2004-02.07.2005.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții și și admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, -a, C pentru perioada 01.02.2007 până în prezent și în continuare, și respinsă pentru perioada 01.05.2004-01.02.2007.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de APEL CRAIOVA, ca instanță de fond a reținut că prin cererea formulată la data de 03.07.2008, reclamantii, -a, C, și, personal auxiliar de specialitate in cadrul Judecatoriei F au chemat in judecata paratii Ministerul Justitiei, Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL DOLJ si in contradictoriu cu Consiliul National pentru combaterea discriminarii, solicitand instantei ca prin hotararea pe care o va pronunta sa dispuna obligarea paratilor la plata drepturilor salariale constand in sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica in procent de 50 % prevazut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 calculat la salariul de baza brut lunar actualizat cu indicele de inflatie, incepand cu data de 01.05.2004 pana in prezent si in continuare, obligarea paratilor de a efectua mentiunile corespunzatoare in carnetele de munca.
Prin intampinarea formulata la data de 09.09.2008, paratul Ministerul Justitiei a solicitat respingerea actiunii de reclamantii, -a, C, existand autoritate de lucru judecat in raport de decizia Curtii de APEL CRAIOVA nr. 875/2008.
de ceilalti reclamanti, paratul a invocat exceptia prescriptiei partiale a dreptului la actiune, in ceea ce priveste perioada 2004 si pana la 3 ani inaintea datei inregistrarii actiunii.
Privitor la reclamantii si, paratul a apreciat ca cererea acestora este neintemeiata in raport de prevederile OUG nr. 24/2000, care reglementeaza drepturile personalului contractual.
In vederea solutionarii cererii, instanta a solicitat relatii de la TRIBUNALUL DOLJ in ceeea ce priveste calitatea reclamantilor si perioada in care acestia si-au desfasurat activitatea, raspunsul fiind inaintat cu adresa nr. 1357 din 23.09.2008.
Instanța de fond a reținut că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecatoriei F (mai putin reclamantii si - personal contractual), iar la data de 24 aprilie 2008 au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat ca pârâții să fie obligați la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică de 50 % pentru perioada 01.15.2004 pana in prezent si in continuare, in temeiul art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Privitor la cererea formulata de reclamantii, -a, C, Curtea a reținut că, anterior promovarii actiunii de, intre parti a mai existat un litigiu care a facut obiectul dosarului nr- al Tribunalului Dolj, solutionat prin sentinta nr. 4508 din 30.10.2007, prin care a fost respinsa actiunea formulata de aceiasi reclamanti (mai putin, si ) avand ca obiect obligarea paratilor Ministerul Justitiei, Curtea de APEL CRAIOVA si TRIBUNALUL DOLJ la plata drepturilor salariale constand in sporul de risc si suprasolicitare neuropsihica in procent de 50 % prevazut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 calculat la salariul de baza brut lunar actualizat cu indicele de inflatie, incepand cu data de 01.05.2004 pana la 01.02.2007.
Sentinta a ramas irevocabila prin respingerea recursului formulat de reclamanti ( decizia Curtii de APEL CRAIOVA nr. 875/2008).
In esenta, puterea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decat o singura data (bis de eadem re ne actio), iar hotararea este prezumata a exprima adevarul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotarare (res iudicata pro veritate habetur).
Puterea de lucru judecat nu este reglementata in mod expres ca un efect al hotararii judecatoresti, ci ca o prezumtie legala absoluta si irefragabila de conformitate a hotararii cu adevarul- art. 1200 pct. 4.civ. si ca o exceptie procesuala prin - art. 166.civ.
Cod PenalPotrivit art. 1200 pct. 4.civ. sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special prin lege, precum puterea ce legea acorda autoritatii lucrului judecat, iar potrivit art. 166.civ.Cod Penal, exceptia puterii lucrului judecat se poate ridica de parti sau de judecator chiar inaintea instantelor de recurs.
Potrivit art. 1201.civ. este lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.
Potrivit acestui din urma text, rezulta ca elementele autoritatii de lucru judecat sunt partile, obiectul si cauza, care trebuie sa fie aceleasi in ambele cereri.
S- constatat asadar că, in raport de sentinta mentionata, sunt intrunite toate elementele cerute de art. 1201.civ. litigiul de avand aceleasi parti (mai putin, si ), obiect si cauza, pentru perioada cuprinsa intre 01.05.2004 - 01.02.2007 operand autoritatea de lucru judecat.
In schimb, pentru perioada 01.02.2007 pana in prezent si in continuare actiunea promovata de reclamantii, -a, C, acțiunea a fost apreciată ca fiind intemeiata.
Prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că, n interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În conformitate cu art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea data de Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Asa fiind, Curtea a admis in parte acțiunea formulata de reclamantii, -a, Cao bligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA si TRIBUNALUL DOLJ la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică de 50 % reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996 pentru perioada 01.02.2007 pana in prezent si in continuare.
Privitor la cererea formulata de reclamantii, si.
Dintre cei trei reclamanti, are calitatea de personal auxiliar de specialitate, iar si - muncitori, personal contractual.
Pentru acestia din urma, drepturile salariale sunt reglementate de OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar, iar prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 si Decizia nr. 21 din 10.03.2008 a ICCJ nu fac nicio referire la personalul contractual, motiv pentru care actiunea formulata de reclamantii si a fost respinsa ca neintemeiata.
Referitor la reclamanta, instanța de fond a apreciat ca cererea acesteia este intemeiata in parte, pentru perioada de dupa data de 03.07.2005, anterior acestui moment fiind operanta prescriptia dreptului material la actiune.
Conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune pentru situația în care obiectul conflictului individual de muncă il constituie plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Art. 166 alin. 1 din Codul muncii dispune că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Prin decizia nr. 21/ 10 martie 2008 Înalta Curte de Justiție și Casație a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat că, n interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 aprobată prin Legeanr. 334/2001.
În consecință, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 au fost în vigoare în tot acest timp, iar reclamanta avea posibilitatea să formuleze acțiune prin care să solicite plata acestui spor.
Dreptul la acțiune s-a născut la data la care debitorii obligației nu au mai plătit acest spor și trebuia exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit e din Codul muncii, termen care a fost depășit în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată - 03.07.2008.
În consecință, Curtea a respins acțiunea formulata de reclamanta ca fiind prescrisă pentru perioada 01.05.2004 - 02.07.2005.
Cu privire la perioada cuprinsa intre 03.07.2005 si in continuare, instanța a constatat că cererea este intemeiata, potrivit acelorași.
În raport de cererea de completare a dispozitivului acestei sentințe civile, formulată la data de 12 11.2008,de reclamantii, -a, C, și, personal auxiliar de specialitate in cadrul Judecatoriei F au chemat in judecata paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Aple C, TRIBUNALUL DOLJ si in contradictoriu cu Consiliul National pentru combaterea discriminarii care a fost admisă s-a dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 52/10.10.2008 a Curții de APEL CRAIOVA, conform art. 281 ind.2 Cod procedură civilă, în sensul că s- dispus obligarea pârâților la plata sumelor cuvenite, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Instanța constatat că sunt îndeplinite cerințele legale în cauza de față întrucât, deși prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat ca pârâții să fie obligați la plata sumelor reprezentând sporul de 50 %,actualizate cu indicele de inflație, această cerere nu a fost soluționată prin sentința nr.52/10 10 2008.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs la data de 3 13 2008( data plicului), reclamanții, aceștia depunând și o completare a motivelor de recurs la data de 8 12. 2008( data plicului ) precum și pârâtul Ministerul Justiției la 3 12. 2008 ( data plicului ).
Prin motivele de recurs formulate, recurenții reclamanți au criticat sentința pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA ca instanță de recurs, sub aspectul greșitei rețineri a perioadei 01.05.2004-02.07.2005 ca fiind sub incidența prescripției dreptului material la acțiune invocând faptul că, în prezenta cauză nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune, nefiind admisibil ca, în cadrul unui proces civil, să se acorde efecte juridice unei norme juridice declarată neconstituțională.
argumentele ce susțin motivul de recurs referitor la greșita reținere a prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.05.2004- 02.07.2005, recurenții arată că pârâtul, ca organ al administrației centrale, având inițiativă legislativă în acest domeniu, nu putea invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, întrucât aceasta ar echivala cu invocarea propriei culpe.
Pârâtul recunoaște că datorează personalului din justiție drepturi salariale restante, începând cu anul 2000, stabilind totodată și termenul de plată-2005, termen pe care nu l-a respectat.
Această recunoaștere s-a făcut printr-un act normativ, opozabil erga omnes - HG 232/2005 astfel că, în raport de art. de dispozițiile art. 16 alin.1 lit. a din 167/1958 curgerea prescripției este întreruptă iar potrivit art. 17 începe să curgă o nouă prescripție.
Interpretând ca drept salarial considerat generic sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, recurenții arată că promisiunea pârâtului de a plăti la o anumită dată aceste drepturi restante nu mai poate fi retrasă, tocmai datorită cuprinderii acestuia în sfera mai largă a drepturilor sociale protejate conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului - art. 6 alin.1 coroborat cu art. 14 din Convenție precum și cu art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenție.
Pe de altă parte, judecătorul național este obligat să asigure aplicarea deplină a normelor de drept comunitar european ( decizia din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/ - nr. C 106/77).
Conchizând, recurenții reamintesc obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de către Curtea Constituțională a actelor normative de drept internațional ratificate de Romania care rezultă din conținutul neechivoc al dispozițiilor art. 11, 20 și 148 din Constituția Romaniei, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună-credință obligațiile ce-i revin prin tratatele la care a devenit parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.
Pe de altă parte, în țările prevenirea stresului care afectează 28 % dintre angajați reprezintă unul din obiectivele formulate de Comunicatul Comisiei Europene privind noua strategie în domeniul securității în muncă, fiind emise o serie de fișe informatice de evaluare și prevenire a stresului - fiind dată ca exemplu Directiva cadru nr. 89/391.
La data de 10 12 2008 fost înregistrată cererea de completare a motivelor de recurs, formulată de reclamanți prin care aceștia formulează un motiv suplimentar de recurs și anume acela referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 1200 pct. 4.CIv.
Dezvoltând acest motiv de recurs, reclamanții învederează că în cauză nu este îndeplinită condiția triplei identități, de obiect, cauză și părți între ele și în aceeași calitate, în speță cauza fiind diferită, inițial acțiunea a avut ca obiect pretenții, acțiunea de față întemeindu-se pe discriminare având în vedere hotărârile similare precum și decizia nr. 21 din 10. 03. 2008, soluția adoptată conducând la crearea unei situații discriminatorii în rândurile aceleiași categorii socio-profesionale ( se invocă decizia Duchez contra Franței și hotărârea Beian contra României.
O altă diferență între cele două acțiuni este aceea că, în cererea de față, s-a solicitat și acordarea acestor drepturi salariale și pe viitor dar și obligarea pârâților de a face cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă.
De asemenea, reclamanții au motivat faptul că prin respingerea acțiunii inițiale, nu a fost analizat fondul cererii în sensul că drepturile salariale nu au fost stabilite în baza unei expertize de specialitate.
Ministerul Justiției a criticat sentința instanței de fond ca nelegală sub aspectul greșitei admiteri a acțiunii reclamanților pentru perioada ulterioară datei de 1.02 2007 când a intrat în vigoare noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, în raport de faptul că sporul de 50 % nu mai subzistă începând cu această dată, de la care pretențiile reclamanților devin neîntemeiate.
Analizând sentința civilă prin prisma motivelor de recurs formulate dar și în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauză, Curtea, ca instanță de recurs de această dată ( decizia nr. 104/20 ian.2009 a prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din nr.OUG 75/2008) constată că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Referitor la recursul declarat de reclamanți, Curtea constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Fără îndoială că argumentele referitoare la preeminența dreptului internațional față de dispozițiile dreptului intern - atunci când acesta din urmă nu conține dispoziții mai favorabile - sunt corecte cum, la fel de corecte sunt argumentele aduse de recurenți cu privire împrejurările de orice natură care au avut drept efect atât diminuarea venitului net lunar al salariaților din justiție dar și, în mod corelativ, avalanșa de procese declanșate după trecerea unui anumit interval de timp și care au avut drept unic scop recâștigarea drepturilor salariale astfel pierdute.
Caracterul legitim al acestor acțiuni intentate în justiție a fost recunoscut de instanțele interne prin hotărârile judecătoresti pronunțate în materia drepturilor salariale ale personalului din justiție - inclusiv în ceea ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică -, hotărâri intrate în puterea lucrului judecat și care au dobândit deja putere de lege.
Problema care se pune, însă, în cauza de față, este aceea a intervalului de timp până la care instanțele investite cu soluționarea unor astfel acțiuni se pot întoarce în aprecierea încălcărilor învederate și, respectiv, în restabilirea ordinii de drept pe segmentul ce face obiectul analizei judecătorești.
Instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 166 alin. 1 din Codul muncii potrivit cărora dreptul la acțiune în materia drepturilor salariale și a daunelor rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile erau datorate.
Curtea constată că raționamentul recurenților privind începerea curgerii termenului de prescripție, de la pretinsa recunoaștere de către pârât a drepturilor salariale restante este pur speculativ și nefondat, în lumina considerentelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - potrivit cărora dispozițiile art. 47 din Legea 50/1996 au fost în vigoare în tot acest interval de timp. Aceasta deoarece dezlegarea dată de instanța supremă presupune că reclamanții aveau posibilitatea solicitării reparării acestei încălcări în termenul prevăzut de lege, încă de la prima încălcare a dispozițiilor legale privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Faptul că aceștia au solicitat aceste drepturi după o perioadă de timp afectată de efectul prescripției dreptului la acțiune - pentru un anumit interval de timp, adică acela care interesează în prezenta cauză, 01.10. 2000-01.09.2004 nu poate justifica legitimarea demersului reclamanților cu încălcarea dispozițiilor legale.
Dezlegarea dată de instanța de fond nu incalcă nici dispozițiile dreptului intern dar nici pe cele ale tratatelor internaționale la care Romania este parte -cu referire concretă, în raport de argumentele motivului de recurs la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și și a Libertăților Fundamentale- pentru următoarele considerente:
În general, dispozițiile legale privind formalitățile ce trebuie respectate de orice subiect cu calitate procesuală activă vizează asigurarea unei bune administrări a justiției respectarea principiului securității raporturilor juridice.
Prin deciziile sale, inclusiv prin cele la care s-a făcut referire de către recurenți, Curtea Europeană a Dreptrurilor Omului nu a examinat " in abstracto" legislațiile interne ale statelor ci, maniera în care a fost înfrânt dreptul acestora de a se adresa instanțelor.
La 18 martie 2008, prin hotărârea 3052/04, în cauza Dacia contra, Curtea a arătat rolul de o importanță majoră pe care îl au termenele de prescripție, interpretate din perspectiva Convenției care declară principiul preeminenței dreptului ca făcând parte din tradițiile comune ale statelor membre la Convenție.
S-a arătat că rolul prescripției este, între altele acela de a garanta securitatea juridică prin fixarea unui termen fix de introducere a acțiunilor.
Prin urmare, prin hotărârea la care s-a făcut trimitere, Curtea a decis cămodificarea unei situații ca a devenit "definitivă" datorită expirării termenului de prescripție este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.
Nici o dispoziție a Convenției nu obligă statele membre sa instituie termene de prescripție sau sa fixeze momentele de la care începe sa curga prescripția, in materie civila statele bucurându-se de o mare libertate de apreciere atât in stabilirea duratei acestui termen, cat si a momentului de la care aceasta începe sa curgă ( hot. Nr. 42117 per. 04 din 5 Februarie 2009- - si altii contra Franței ).
Deci instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin acesta să se limiteze protecția socială instituită de art.1 din Protocolul I adițional la Convenție.S-a stabilit în acest sens că limitarea dreptului de acces la o instanță prin instituirea unor termene de prescripție trebuie să respecte condițiile de proporționalitate și rezonabilitate astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient în funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu pentru a acționa.
Sub acest aspect termenul de prescripție de 3 ani - ca cel prevăzut de art. 166 din Codul muncii - este, în general, apreciat ca rezonabil de întreaga practică, în ceea ce privește satisfacerea drepturilor de creanță, instituirea acestui termen având drept finalitate limitarea efectelor perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.
De aceea durata unui termen de prescriptie nu pune probleme din punctul de vedere al conventiei.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că,elaborarea Strategiei de reformă prin nr.HG 232/2005 nu are caracterul unei recunoașteri ale drepturilor salariale ce formează obiectul cauzei de față cu consecințele menționate de recurenți ale art. 21 din Decretul 167/1958.
Această cauză de întrerupere a prescripției, enumerată de lege semnifică părăsirea de către debitor, a poziției sale de împotrivire față de dreptul subiectiv corelativ, iar pentru ca această recunoaștere să aibă semnificația unei întreruperi a cursului prescripției, trebuie să fie neîndoielnică. Aceasta înseamnă că din actul creditorului rezultă fără, echivoc, recunoașterea datoriei, atât sub aspectul întinderii, al temeiului juridic, a semnificației acesteia.
Ori, emiterea unui act, cu putere normativă, în care sunt menționate principiile și strategia de reformă a unei anumite ramuri a relațiilor sociale, nu echivalează cu recunoașterea datoriilor vechiului sistem nereformat, sistem ce există anterior elaborării strategiei în discuție.
În condițiile în care noul act normativ nu enumeră în mod expres, datoriile - reprezentate de sporul de risc și solicitarea neuropsihică - față de personalul care are calitatea de angajat într-un raport de muncă cu individualitate distinctă, ce nu poate fi asimilat raportului de muncă expres reglementat de dispozițiile codului muncii, nu se poate vorbi de o recunoaștere din partea creditorului a datoriilor sale.
Cu privire la autoritatea de lucru judecat, Curtea, ca instanță de recurs stabilind că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, are în vedere următoarele aspecte: potrivit dispozițiilor art. 329 alin.3 civ., soluțiile pronunțate în recursurile în interesul legii nu au efect cu privire la hotărârile judecătorești examinate - care, prin dezlegările de drept, diferite, au generat posibilitatea promovării recursului în interesul legii, caracterul obligatoriu al acestor hotărâri manifestându-se numai pentru viitor.
Ori, faptul că o problemă de drept a fost dezlegată ca urmare a promovării recursului în interesul legii, nu dă posibilitatea reanalizării tuturor cauzelor soluționate în maniera diferită față de soluția recursului în interesul legii căci aceasta ar conduce inevitabil la înfrângerea unor principii de drept între care, acela al irevocabilității hotărârilor judecătorești pronunțate în recurs, autoritatea de lucru judecat reprezentând o formă particulară a imperativității actelor statului, astfel încât, oricine, inclusiv judecătorul trebuie să se supună autorității de lucru judecat, ca o garanție a respectării securității actelor și raporturilor juridice astfel create.
Pe de altă parte, soluționarea irevocabilă a acțiunii promovate anterior de reclamanți, în maniera pretins acum "discriminatorie"( soluția din recurs este aceea de constatare nulă a recursului) este urmarea nemotivării acestuia de către aceiași reclamanți, deci a neîndeplinirii de către aceștia a obligațiilor legale care le reveneau în crearea premiselor necesare supunerii hotărârii judecătorești nefavorabile cenzurii controlului judiciar pe fondul problemei dedusă judecății.
Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Justiției referitor la subzistența dispozițiilor art.47 din 50/1996 - în lumina dezlegărilor de drept ale deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, nr. 21/2008 a se rețin următoarele considerente:
- dezlegarea de drept conținută de recursul în interesul legii nu cuprinde un termen limită, de stingere a dreptului la sporul de risc și suprasolicitare;
- referitor la actele normative emise ulterior lui OG83/2000 privind salarizarea personalului instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, acte normative emise la un interval mare de timp de aproximativ 5 ani, urmează a fi făcute următoarele precizări:
a) prin G 177/2002 intrată în vigoare la 1 ian. 2003, prin art. 50 sunt abrogate dispozițiile privind salarizarea și alte drepturi ale personalului instanțelor judecătorești din Legea 50/1996, conținute de în capitolul I secțiunea Ial egii.
b) prin OG8/2007 intrată în vigoare la 3 feb. 2007 prin art. 30 lit. a) este abrogată legea 50/1996 cu modificările și completările ulterioare în forma existentă la acea dată.
- Decizia 21/2008 a este pronunțată ulterior emiterii celor două acte normative G 177/2002 și OG8/2007, împrejurare din care rezultă că acestea au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei.
Din prezentarea modului cum s-au succedat în timp actele normative în discuție, rezultă indubitabil că, acestcaracter inoperant al abrogării dispozițiilor art. 47 din legea 50/1996 referitoare la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%,prin OG83/2000, statuat de decizia - obligatorie conform art. 329 alin. 3.civ. -se menține și ulterior actelor normative de abrogare legii 50/1996, deci și ulterior datei de 3 feb. 2007.
Raționamentul se impune pornind de la ipoteza juridică potrivit căreia cele două acte normative nu puteau abroga dispoziții considerate, la data emiterii lor - 1 ian. 2003, respectiv 3 feb.2007 - ca fiind deja abrogate prin OG83/2000.
Ipoteza contrarie ar conduce la concluzia că, transpunerea în practică, aplicarea pentru viitor - a dispozițiilor deciziei 21/2008 a este paralizată prin dispozițiile unui act normativ existent chiar la data pronunțării acestei decizii împrejurare care lipsește de substanță recursul în interesul legii precum și rațiunea pentru care însuși legiuitorul a considerat că personalului din justiție i se cuvine sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică - identificarea și evaluarea condițiilor în care această categorie de personal își desfășoară activitatea,condiții caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Cu alte cuvinte, dacă prin recursul în interesul legii s-a considerat a fi inoperantă abrogarea explicită a art. 47 din legea 50/1996, cu atât mai mult nu poate fi primită susținerea potrivit căreia la 3 feb. 2007 dispozițiile art. 47 din legea 50/1996 privind sporul de 50% au fost abrogate prin dispozițiile OG8/2007, dispoziții care fac trimitere la dispozițiile acestei legi dar care nu pot fi aceleași, privind sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, întrucât, practic, acest spor nu exista la 3 feb. 2007.
Deși obligația de plată a acestui spor îi revine prin efectul Legii nr. 50/1996- după cum s-a reținut în decizia pronunțată în recursul în interesul legii, Ministrul Justiției și Libertăților, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a emis adrese prin care a dispus ca "începând cu data de 1 martie 2009, personalului din cadrul instanțelor judecătorești care dețin hotărâri judecătorești executorii prin care li se recunoaște plata "pentru viitor" sau "în continuare" a sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, li se va acorda acest spor, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, prevăzut de lege"
Aceasta exprimă poziția procesuală evidentă a ordonatorului principal de credite de a nu achita dreptul cuvenit personalului instanțelor în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, respectiv art. 47 din Legea nr. 50/1996. Ca atare, se constată că pârâtul și-a exprimat în mod clar punctul de vedere privitor la executarea pe viitor a obligației legale ce îi revine.
Nu se pune in discute exigibilitatea sau lichiditatea sumelor solicitate, ci existenta dreptului legal și devalorizarea continua a leului tocmai avându-se în vedere atitudinea procesuală constantă de refuz al aplicării dispozițiilor legale atât anterior promovării prezentei cereri formulate după pronunțarea Deciziei nr. 21/2008 a Plenului Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și ulterior si de luare in considerare ca datorate doar a sumelor pentru care salariații au obținut hotărâri judecătorești "pentru viitor".
În consecință, Curtea constată că în mod corect s-a dispus acordarea acestora și pe viitor.
Față de toate cele anterior prezentate, Curtea va respinge ca fiind nefondate ambele recursuri în temeiul art. 312 alin. 1 teza II Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantele, intimatele, și pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.52/10.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, în contradictoriu cu intimații, TRIBUNALUL DOLJ, CURTEA DE APEL CRAIOVA, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi bănești.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 sept. 2009 2009
PREȘEDINTE: Tamara Carmen Bunoiu - - - | JUDECĂTOR 2: Marian Lungu - - | JUDECĂTOR 3: Carmen - |
Grefier, |
D/.!0 oct. 2009
Red. /2 ex.
și:
Președinte:Tamara Carmen BunoiuJudecători:Tamara Carmen Bunoiu, Marian Lungu, Carmen
