Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 2295/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1632/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.2295/
Ședința publică de la 08 aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 3: Cristescu
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții, și, împotriva sentinței civile nr.258 din data de 10.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (5207/2008), în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect:"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurenții, șiși intimațiiMinisterul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 06.04.2009, întâmpinare din partea intimatului Ministerul Justiției și Libertăților.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurenții prin cererea de recurs dedusă judecății au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 pr.civ. și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.258 din data de 10.11.2008, pronunțată de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, obiectul acțiunii reclamanților îl constituie obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin discriminare și anularea situației create prin discriminarea săvârșită de legiuitor, care, prin art.11 al OUG nr.27/2006 a stabilit coeficienți de multiplicare superiori pentru categoria profesională a procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul DNA și DIICOT, în raport de celelalte categorii de procurori.
S-a arătat că judecătorii din cadrul Secției a IV-a -Civilă a Curții de APEL BUCUREȘTI nu fac parte dintre categoriile profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut, prin actele normative invocate în motivarea acțiunii, drepturi salariale corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, calculate în funcție de coeficienții de multiplicare, superiori, corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, aflați în funcții de execuție sau conducere (analoage reclamanților).
S-a apreciat că acte normative invocate se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile acolo arătate. Astfel, s-a considerat că de vreme ce nici unul dintre aceste acte normative, invocate de către reclamanți, interne sau internaționale, nu reglementează dreptul judecătorilor din cadrul curților de apel la acordarea unor drepturi salariale corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, nu pot fi invocate, în sens contrar, nici principiul egalității de tratament în salarizare și nici cel al nediscriminării, pe de o parte, pentru că acestea nu presupun identitate de tratament pentru situații obiectiv diferite, cum este, în speță, cazul reclamanților față de alte categorii profesionale, pe de altă parte, pentru că instanța nu se poate substitui legiuitorului pentru a extinde aplicarea unor dispoziții legale și la alte categorii ce nu au fost avute în vedere de ipotezele normelor invocate.
Așadar, Curtea a constatat că, în cauză, nu se poate reține existența unei situații de discriminare, întrucât salarizarea diferită, de către legiuitor, a procurorilor DNA și DIICOT, în raport de complexitatea și importanța specifică a activității acestei categorii profesionale, nu poate fi apreciată ca discriminatorie, ci doar ca tratament legal, în mod obiectiv, diferențiat, în domeniul salarizării.
S-a precizat că în aplicarea rolului său constituțional, instanța este ținută să aplice legea, iar nu să o înlăture de la aplicare sau să suplinească, pe motiv că ar fi inechitabilă sau discriminatorie, în același sens fiind și prevederile, obligatorii, potrivit art.147 alin.4 din Constituție, ale deciziilor Curții Constituționale nr.818/2008, nr.819, nr.820 și nr.821, prin care instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, în măsura în care acestea sunt interpretate în sensul că instanțele judecătorești ar avea competența de a anula ori de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege, pe considerentul că acestea ar fi discriminatorii și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a reținut că în cauză, potrivit dispozițiilor art.31 alin.1 și alin.3 din Legea nr.47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și prevederilor art.147 din Constituția României, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept, cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Concluzionând, pe fondul acțiunii, Curtea a constatat că solicitarea reclamanților este lipsită de temei juridic, câtă vreme dispozițiile art.11 alin.1 din OUG nr.27/2006, de aplicare strictă și limitativă la categoria de personal pentru care dispune, nu se referă și la categoria din care fac parte reclamanții.
S-a precizat că instanța de judecată nu este îndrituită să amendeze ori să suspende opțiunile legiuitorului în materia politicii salariale, la latitudinea exclusivă a acestuia, în baza principiului separației exercițiului puterilor în stat, ci este ținută, potrivit rolului său tradițional, să aplice legea, până ce aceasta nu a fost scoasă din vigoare ori declarată neconstituțională.
Din această perspectivă, s-a reținut ca fiind neîntemeiată întemeiată solicitarea adresată instanței de către reclamanți, de a aprecia asupra naturii, atribuțiilor și importanței muncii reclamanților, pentru a dispune remunerarea ei corespunzătoare, la nivelul prevăzut pentru procurorii și, prin extinderea reglementării edictată în favoarea acestora din urmă și la alte categorii, neavute în vedere de ipoteza art.11 alin.1 din OUG nr.27/2006, pe motiv că textul ar fi inechitabil sau discriminatoriu.
Curtea a mai avut în vedere și faptul că, prin Decizia nr.VI din data de 15.01.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s- stabilit aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG nr.177/2002 și a dispozițiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002, modificată prin OUG nr.24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004, în ceea ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația brută de încadrare, reținându-se că tratamentul discriminatoriu a fost înlăturat, pentru viitor, odată cu adoptarea OUG nr.27/2006, însă până la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizațiilor acordate magistraților în contradicție cu principiul egalității cetățenilor în fața legii.
S-a amintit că Înalta Curtea mai reținut că îndeplinirea cerințelor de îmbunătățire substanțială a actului de înfăptuire a justiției nu ar putea fi asigurată în condiții de inegalitate de tratament salarial, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și responsabilității lor în înfăptuirea justiției, de altfel neputându-se justifica folosirea unui criteriu arbitrar de diferențiere între magistrați, doar pe considerentul că compartimentelor în care activează reclamă o specializare particularizată și un risc deosebit, atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept, presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire.
Ca urmare, Curtea a constatat că Decizia VI din data de 15.01.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, invocată de către reclamanți în motivarea acțiunii lor, se referă doar la sporul de 30%, respectiv 40% (așa-zisul spor anticorupție), ce fusese acordat numai magistraților abilitați să soluționeze cauzele de corupție, nicidecum și la drepturile salariale solicitate prin prezenta acțiune, care se referă la diferența dintre drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții superiori de multiplicare, corespunzători procurorilor DNA și DIICOT, aflați în funcții de execuție sau conducere analoage reclamanților și cele primite efectiv de către reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanții, și, care au criticat-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurenții au arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 16, art. 20 alin. 2 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
S-a arătat că procurorii din cadrul și CO. beneficiază de salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin procedeul asimilării, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplica direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel și că în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.
S-a invocat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007 că: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate in multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicau în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scară ierarhica este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenta unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice ".
S-a menționat că în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare cu procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe criteriul implicării în soluționarea unor cauze de o anumita natură, se creează o discriminare în raport cu ceilalți magistrați care ar îndeplini condiția de vechime minimă necesară pentru a accede la acest nivel, deoarece unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categoric socio-profesională și de locul de muncă.
S-a precizat că decizia amintită se referă la o situație similară - crearea unei discriminări prin tratamentului salarial pentru magistrați doar pe criteriul apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit - iar argumentele reținute de instanța supremă își găsesc aplicabilitatea și în prezentul litigiu.
S-a mai menționat că potrivit art.16 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorități lei publice fără privilegii și fără discriminări, iar prin decizia nr.447/15.09.2005, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri sau adaosuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de sporurile și adaosurile respective să beneficieze toți salariații care se află în situații similare.
S-a motivat că discriminarea suferită de reclamanți, în ceea ce privește neacordarea drepturilor salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare primiți de procurorii și CO. aflați în funcțiile de execuție sau de conducere analoage reclamanților, rezultă dacă sunt avute în vedere și prevederile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la interzicerea discriminării: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
În ceea ce privește noțiunea de "bun", s-a arătat că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că și dreptul la o sumă de bani decurgând dintr-un raport juridic de muncă, în măsura în care este prevăzut de legislația în vigoare, reprezintă un drept patrimonial, în sensul art.l din Protocolul nr. 1.
S-au invocat prevederile art.20 alin.2 din Constituție, "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile" și s-a arătat că în condițiile în care există o neconcordanță între legislația națională și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, are prioritate reglementarea internațională, motiv pentru care înțelegem să invocăm direct dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție.
În ceea ce privește argumentul primei instanțe, bazat pe Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale, s-a arătat că din modul de redactare a acestei decizii nu se poate desprinde concluzia că reclamanții nu s-ar mai putea adresa instanței de judecată, pentru stabilirea drepturilor cuvenite, deoarece o astfel de interpretare ar avea drept consecință încălcarea accesului la justiție, prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că faptul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde un anumit înțeles, nu împiedică invocate referitoare la art. 16 din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează exercitarea drepturilor și libertăților fără nici o discriminare.
Prin întâmpinare formulată Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de recurenți, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Prin acțiune dedusă judecății s-a solicitat obligarea pârâților la calcularea și la plata despăgubirilor echivalente diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite reclamanților (calculate în funcție de coeficienții de multiplicare primiți de procurorii și aflați în funcțiile de execuție sau de conducere analoage reclamanților) și drepturile salariale primite efectiv de reclamanți (calculate în funcție de coeficienții corespunzători fiecărui reclamant), începând cu data de 1.04.2006 și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare; obligarea pârâților la calcularea și la plata sumelor solicitate la primul petit, reactualizate cu indicele de inflație, începând de la data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data executării efective a hotărârii; obligarea pârâtei Curtea de APEL BUCUREȘTI la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea de muncă, privind acordarea acestor drepturi salariale și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare acestor plăți.
Judecătorii și procurorii au dreptul pentru activitatea desfășurată la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, conform art.74 alin.1 din Legea nr.303/2004 republicată.
Conform art.3 din OUG nr.27/2006, judecătorii, procurorii, personalul asimilat și magistrați-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din Legea nr.303/2004 republicată pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte din ordonanță.
Atât Direcția Națională Anticorupție, cât și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organizate conform art.1 alin.1 și 31din OUG nr.43/2002, respectiv art.1 alin.1-2 din Legea nr.508/2004.
Este adevărat că procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați, conform art.11 alin.1 din OUG nr.27/2006 modificată și completată prin Legea nr.45/2007, potrivit coeficienților de multiplicare menționați în Anexa A la nr.6-13 OUG nr.27/2006 ( care se referă la salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați.
Însă, salarizarea procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este similară cu cea a unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție doar pe perioada în care își desfășoară activitatea în cadrul acestor structuri, justificat de nivelul instanței sau al parchetului.
La data încetării activității în cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, procurorul revine la parchetul de unde provine sau un alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, conform art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004 și art.83 alin.9 din Legea nr.304/2004.
Numirea procurorilor în cadrul DIICOT și DNA nu le conferă automat acestora gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că nu se poate reține existența unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori, în sensul arătat de către reclamant.
Curtea nu poate aprecia că este discriminatoriu modul de salarizare a procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, întrucât instituirea unui regim juridic diferit, inclusiv în ceea ce privește salarizarea diferită a unor categorii de personal distincte, se impune ca o justificare obiectivă și rezonabilă, pentru ca egalitatea în fața legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.
Încălcarea principiului egalității și nediscriminării ar putea fi constată doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În acest sens este și practica instanței de contencios european al drepturilor omului, dată în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, cât și a jurisprudența Curții Constituționale, care a reținut în mod constant că dispozițiile art.16 alin. 1 din Constituția României vizează egalitatea în drepturi a cetățenilor în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta.
Cele arătate nu contravin documentelor internaționale privind drepturile omului, la care România este parte și care, potrivit prevederilor art. 11 și 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern, nefiind încălcat în cauză nici unul dintre criteriile nediscriminării, conținute de Carta socială europeană revizuită Partea a V-a - Nediscriminarea - art. E, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996 și ratificată de România prin Legea nr.74/1996.
De adăugat că Anexa la Carta socială europeană revizuită, intitulată "Câmpul de aplicare în privința persoanelor protejate", prevede că "o diferență de tratament pe un motiv obiectiv și rezonabil nu este considerată discriminatorie".
Curtea consideră că nu există o situație comparabilă între reclamanți, încadrați ca judecători și procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, față de conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale acestora din urmă în raport de cele ale judecătorilor, precum și în raport de sistemele diferite de salarizare ale acestor categorii profesionale, legiuitorul având dreptul de a reglementa în mod diferențiat modul de salarizare a diverselor categorii socio-profesionale, în funcție de rolul acestora în sistem, complexitatea atribuțiilor îndeplinite, răspunderea funcției - fără a se putea vorbi de o atingere adusă principiului egalității în fața legii sau a dreptului la salariu egal pentru muncă egală.
Curtea reține că nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, apreciind că pentru a putea fi reținut tratament nediferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Or, în speță, după cum s-a menționat deja, nu se poate reține o situație comparabilă între judecători și procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, dat fiind conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu ale acestor categorii profesionale.
Prima instanță a reținut corect faptul că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 invocate de către reclamanți au fost declarate neconstitutionale, astfel cum rezultă din Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, pronunțată la 3 iulie 2008, publicată în MO nr.537/16.07.2008, obligatorie potrivit art.147 alin.4 din Constituție, prin care s-a constatat că art.1 din OG nr.137/2000 "nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni, nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățeni aflați în situații identice." și că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative implicabile în cauzele deduse judecății.
În aceeași decizie s-a mai arătat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se deprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
În concluzie, Curtea apreciază că modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a unor aspecte ce țin de statutul profesional al unei categorii, excede cadrului legislativ stabilit prin OUG nr.137/2000, iar instanța de judecată este ținută să aplice legea, iar nu să o înlăture de la aplicare sau să o suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie.
Față de cele mai sus arătat, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul dedus judecății, reținând că instanța de fond a interpretat și aplicat corect legea, fără a schimba în vreun fel natura ori înțelesul actului dedus judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții, și, împotriva sentinței civile nr.258 din data de 10.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (5207/2008), în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 08.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex. 08.05.2009, Jud. fond.:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu
