Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 2388/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCA
DECIZIE Nr. 2388
Ședința publică de la 21 aprilie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Manuela Preda Popescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Bodri
JUDECĂTOR 3: Tamara
Grefier
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O în numele și pentru MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr.929 din 1 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta, pârâții TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL DOLJ, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL PITEȘTI, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care a învederat faptul că recurenții pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE O în numele și pentru MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR au solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 alin.2 cod pr.civilă.
Instanța apreciind cauza în stare de judecată a luat în examinare recursurile.
CURTEA
Asupra recursurilor de față.
Tribunalul Olt prin sentința nr. 929 de la 01 octombrie 2007 respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor privind lipsa competenței materiale a Tribunalului O l t, lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția prescripției parțiale.
A admis acțiunea formulată de reclamanta -, în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției, Tribunalul O l t, TRIBUNALUL DOLJ, Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor, și a obligat pârâții la alocarea și plata drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime în muncă pe perioada 11 noiembrie 2000 - 28 februarie 2007, drepturi ce vor fi actualizate de la data întreruperii acordării până la data plății efective, astfel:
Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Olt și Curtea de APEL CRAIOVA pentru perioada 11 noiembrie 2000 - 1 septembrie 2oo4. Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Dolj și Curtea de APEL CRAIOVA pentru perioada l septembrie 2004- 1 mai 2oo5.
Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul București și Curtea de Apel București pentru perioada 1 mai 2005- 1 august 2006.
Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, și Curtea de APEL PITEȘTI pentru perioada 1 august 2006- 28 februarie 2007.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele.
Excepția necompetenței materiale a Tribunalului Olt este neîntemeiată motivat de faptul că dispoz. art.36 alin.2. din OUG 27/2006, nu are aplicabilitate în cauza de față, întrucât stabilirea drepturilor salariale pentru magistrații în funcție și alte categorii de personal asimilate acestora nu are natura juridică a acțiunii de fond reglementată de dispozițiile codului muncii - art. 248, în raport de care competența de soluționare a cererilor având ca obiect conflictele de muncă, aparține instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul conform dispoz. art 2 pct.l lit. cod procedură civilă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor este neîntemeiată din următoarele considerente:
Alocarea fondurilor pentru plata unor sume neprevăzute în bugetul Ministerului Justiției în calitate de ordonator principal de credite se face de către Guvern, în conformitate cu art. l6, l8, 22 și 30 din Legea 500/2002, însă obligația principală a intimatului în raport de dispoz. art l9 din. 500/2002, este de a elabora proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat.
Astfel, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite, intimatul are responsabilitatea atribuită de art.l9 din leg. 500/2002 de a opera rectificările de buget.
Excepția prescripției dreptului la acțiune, parțial pe 3 ani, în raport de data introducerii acțiunii este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Prescripția dreptului la acțiune cu privire la drepturile salariale este reglementată de dispozițiile speciale in materia raporturilor de muncă - art. l66 din codul muncii. Termenul de prescripție prev. de art l66 alin. L din codul muncii este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere din cadrul debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului conform art. l66 alin.2. CM. Astfel, modificările legislative și înlăturările implicite ale sporului de vechime prev. de art.33 alin.l din. 50/l996 nu au produs efecte juridice pe planul prescripției dreptului la acțiune la data adoptării OG 83/2000, suspendarea și întreruperea drepturilor salariale prin acte cu forță inferioară legii, prin tehnica abrogării implicite nu are ca efect împlinirea termenului prescripției în sensul prev. de art.3. din decretul 167/1958. Sporul de vechime reglementat inițial de aceleași norme juridice in mod unitar - art. 33 alin. 1 și 2 din Legea 50/1996, a continuat să fie acordat pentru o parte din categoriile de personal care beneficiau de aceleași drepturi ca și magistrații însă, pentru această ultimă categorie - drepturile de creanță cu același regim juridic au fost lăsate într-o interpretare ambiguă în afara cadrului legal din dispozițiile legii speciale, fără să intervină o abrogare expresă cu consecințe pe planul împlinirii termenului de prescripție.
Recunoașterea dreptului de creanță atât după adoptarea art. I pct. 32 din OG 83/2000 pentru alte categorii de personal care intrau sub incidența unui cadru unic de remunerare ca și magistrații, cât și după data adoptării OG nr. 8/2007, prin care s-a reglementat același drept pentru magistrați, a avut ca efect întreruperea cursului prescripției in temeiul art. l66 alin.2 din codul muncii.
Pe de altă parte potrivit dispoz. art. 165 codul muncii acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin in integralitatea lor, potrivit cu dispozițiile legale sau contractuale. Referindu-se la acest text Curtea Constituțională a reținut prin decizia 494/2004, că interdicția de renunțare în tot sau în parte la aceste drepturi precum și nulitatea actelor de acceptare tacită a drepturilor salariale diminuate sunt măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri din partea angajatorilor.
În interpretarea acestui text s-a avut în vedere și dispoz.art. 38 din codul muncii, care statornicesc că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacției prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.
Analizând pe fond acțiunea formulată de reclamantă s-a constatat că este întemeiată.
Reclamanta a făcut dovada încadrării în calitate de magistrat la instanțele precizate în acțiune, în perioada 11 noiembrie 2000 - 28 februarie 2007 și a beneficiat de drepturile salariale inclusiv sporul de vechime în muncă, potrivit dispoz.art. 10 din 140/1990, art. 12 din. 52/1991 și legea 50/ 1996, ulterior sporul de vechime fiind eliminat prin OG 83/2000, în condițiile în care alte categorii de personal din organele autorității judecătorești au beneficiat de acest spor.
Ulterior, legiuitorul a înlăturat această discriminare constatată și de CNCD prin hotărârea din 06. 07.2006, în sensul că a reglementat aplicarea sporului de vechime din nou pentru magistrați prin legea 45/2007 de aprobare și modificare a OUG 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
În același sens s-a pronunțat și ICCJ prin decizia XXXVI /2007 - recurs în interesul legii, statuând că dispozițiile art.33 alin. 1 din Legea 50/l996, în raport cu prevederile art. 1 pct. 32 din OG 83/2000, art. 50 din OUG l77/2002 și art.6 alin. din OUG 160/2000, se interpretează în sensul că magistrații beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă in cuantumul prevăzut de lege.
Prin prisma acestor reglementări și interpretări cu privire la drepturile solicitate de reclamantă se impune și o analiză a dreptului reclamat de aceasta având în vedere dispoz. art. 295 codul muncii, raportat la dispoz. art. 20 din Constituție, art. 44 din Constituție art. 2l din Decret 167/1958 și dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Astfel noțiunea de " bun " prev. de art 1 Protocolul - nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active putând fi considerate " drepturi de proprietate " în sensul acestei dispoziții.
Conform practicii constante a CEDO în categoria bunurilor sunt cuprinse drepturile de proprietate asupra unor bunuri corporale, bunurile recunoscute printr-o hotărâre judecătorească, drepturile ce decurg din politici sociale, drepturile ce decurg din exercitarea unor profesii și drepturile de creanță.
Art. Protocolul I consacră dreptul fiecăruia la respectarea bunurilor sale, de principiu fiind vorba de bunuri pe care o persoană le-a avut și a fost deposedată.
Prin prisma acestui principiu s-a considerat că drepturile salariale stabilite inițial prin lege, retrase ulterior printr-un act normativ de inferior și reintroduse prin legislația statului constituie bunuri câștigate de care reclamanta a fost deposedată, la care nu a renunțat niciodată și pe care este îndreptățită să le recâștige in integralitatea lor.
Drepturile solicitate de reclamantă pot fi considerate ca fiind și drepturi de creanță care constituie un bun în sensul prev. de art. 1 Protocolul iar conform practicii CEDO o creanță poate reprezenta un " bun " dacă aceasta este suficient determinată, pentru a fi exigibilă, condiții care sunt îndeplinite în prezenta cauză.
În consecință, suntem în prezența unui veritabil drept de proprietate în sensul prev. de art. Protocolul I la Convenție rezultând astfel și caracterul imprescriptibil al acțiunii, în raport de dispoz. art. 44 din Constituție, 480 și urm.cod civil și art. 2l din Decretul l67/l958.
În spiritul principiului "reparației integrale" prev. în art 44 din Constituție și a dispoz. art. 1073-1082-1084 cod civil, s-a impus și actualizarea creanței de la data exigibilității și până la executarea efectivă.
Având în vedere aceste considerente și dispoz. legale susmenționate Tribunalul a respins excepțiile invocate de Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor ca neîntemeiate, și a admis acțiunea reclamantei așa cum a fost formulată, obligând pârâții la alocarea și plata drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime în muncă pe perioada 11 noiembrie 2000 - 28 februarie 2007.actualiuzate de la data întreruperii acordării până la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul Ministerul Justiției a susținut că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul soluționării greșite a excepției prescripției dreptului la acțiune. Recurentul solicită instanței să constate că dreptul la acțiune privind drepturile salariale pretinse de reclamantă în cererea de chemare în judecată este prescris în parte.
În susținerea acestei teze, recurentul a invocat dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile art. 166 din codul muncii.
De asemenea, recurentul susține că argumentul instanței de fond privitor la adoptarea OG nr. 8/2007 nu are nicio incidență în cauză atât timp cât aceasta reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, nu salarizarea magistraților.
În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 din Codul d e procedură civilă.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor susține în recursul formulat că, în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei în primă instanță, sunt aplicabile dispozițiile art. 36 din OUG nr. 27/2006, iar instanța competentă să soluționeze cauzele privind drepturile salariale ale magistraților este Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Recurentul a mai susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind terț față de raporturile juridice deduse judecății și că nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamantei.
Pentru susținerea aceleiași idei, recurentul mai precizează că nu are calitatea de ordonator de credite pentru alte instituții și ministere.
Pe fond, recurentul susține că art. 33 alin. 3 din Legea nr. 50/1996 interzice acordarea sporului de vechime magistraților, astfel că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal.
Recurentul solicită casarea sentinței recurate și trimiterea spre competentă soluționare a cauzei la Curtea de APEL BUCUREȘTI, iar în subsidiar admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive sau respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Intimata a formulat întâmpinare, susținând că recursul nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 din Codul d e procedură civilă și este nefondat și sub aspectul caracterului devolutiv prevăzut de art. 304 ind. 1 din Codul d e procedură civilă.
Susține că, în mod corect prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 295 codul muncii raportat la dispozițiile art. 20 și art. 44 din Constituție și art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, dispozițiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958 sunt aplicabile asupra dreptului de creanță derivat din acțiune fiind calificat ca drept de proprietate.
Drepturile salariale stabilite inițial prin art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 retrase ulterior magistraților printr-un act normativ de inferior și reintroduse prin legislație constituie bunuri câștigate, de care reclamanta a fost deposedată, la care nu a renunțat niciodată.
Dreptul este un veritabil drept de proprietate căruia i se aplică dispozițiile art. 480 din Codul civil și art. 21 din Decretul nr. 167/1958.
Fiind aplicabil principiul reparației integrale, se impune și actualizarea creanței pe întreaga perioadă solicitată 11.11.2000-28.02.2007.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul Ministerul Justiției, Curtea apreciază recursul ca fiind fondat și urmează să îl admită, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a abrogat Legea nr. 52/1991, precum și orice alte dispoziții contrare cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești, instituind prin art. 31 (devenit art. 33 după republicare) reglementarea potrivit căreia "pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferențiat tot pe tranșe de vechime în muncă.
Ulterior, prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, a fost introdus, la art. 33 din această lege, un nou alineat, devenit alin. (3), cu următorul conținut: "Prevederile alin. (1) și (2) nu sunt aplicabile magistraților."
Prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "interpretarea sistematică a art. 31 (33) din Legea nr. 50/1996, după ieșirea lui din vigoare, în raport cu alte dispoziții legale, impune menținerea aplicabilității prevederii ce a acordat dreptul la sporul de vechime în muncă și pentru magistrați, iar nu doar pentru personalul auxiliar de specialitate. - în continuare a dispozițiilor care au reglementat, pentru magistrați, dreptul lacomponenta salarialăconstând în sporul de vechime în muncă mai este impusă de modificările și completările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 prin Legea nr. 45/2007, care a reinstituit la art. 41, introdus în ordonanță, dreptul la sporul de vechime în muncă pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți, ceea ce demonstrează că legiuitorul a considerat că și pentru categoria profesională a magistraților un asemenea drept trebuie să aibă caracter permanent".
Admițând recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus:
"Dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că:
Judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege".
Analizând aplicabilitatea dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 instanța supremă a stabilit că textul trebuia să fie avut în vedere la stabilirea salariilor magistraților și în perioada anilor 2000-2007.
Cu alte cuvinte, dreptul la sporul de vechime are un caracter salarial, fiind un drept de creanță izvorât din raportul de muncă și ocrotit juridic de dispozițiile art. 161-166 din codul muncii.
Astfel determinată natura juridică a drepturilor pretinse de reclamantă, dispozițiile art. 480 din Codul civil și cele ale art. 21 din Decretul nr. 168/1957 nu își găsesc aplicarea în prezenta cauză.
Pornind de la o premisă corectă, aceea că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat constant că anumite drepturi de creanță pot reprezenta "bunuri" în sensul prevăzut de art. 1 Protocolul 1 din CEDO, dacă sunt suficient determinate pentru a fi exigibile, instanța de fond ajunge la concluzia că dreptul invocat de reclamantă este imprescriptibil, sprijinindu-și, fără nicio justificare logică, această concluzie pe dispozițiile art. 480 din Codul civil și cele ale art. 21 din Decretul nr. 168/1957.
În cauză fiind pretinse drepturi de natură salarială, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune sunt aplicabile dispozițiile art. 166 din codul muncii, potrivit cărora, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Acesta este temeiul legal aplicabil în cauza de față.
Este nefondată trimiterea intimatei la dispozițiile art. 295 din codul muncii, trimitere folosită în cuprinsul întâmpinării ca justificare a ideii de imprescriptibilitate a dreptului pretins.
Potrivit art. 295 din codul muncii, "dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile".
În condițiile în care codul muncii cuprinde dispoziții speciale exprese cu privire la termenul de prescripție extinctivă în cazul drepturilor salariale, dispoziții care se regăsesc în art. 166 și 283 alin. 1lit. c, stabilind în mod clar că termenul este de 3 ani, dispozițiile art. 295 nu pot justifica în niciun caz înlăturarea aplicării acestor dispoziții speciale. Cu atât mai puțin nu justifică aplicarea unor dispoziții legale reglementate pentru cazul altei instituții juridice (dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale reglementat de art. 480 și următoarele din Codul civil) și transformarea unei acțiuni prescriptibile în termen de 3 ani într-o acțiune imprescriptibilă.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea constată că, instanța de fond a soluționat greșit excepția prescripției dreptului la acțiune, interpretând greșit legea și, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 din Codul d e procedură civilă, va admite recursul formulat de recurentul Ministerul Justiției, va constata prescris dreptul reclamantei la acțiune în ceea ce privește perioada 11.11.2000-29.06.2004 și, în consecință, va modifica sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii pentru perioada sus-menționată.
Cu privire la recursul formulat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea îl apreciază ca fiind nefondat.
Potrivit art.118 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Ca urmare, nicio cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată si plătită, dacă nu este aprobată potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Ministerul Economiei și Finanțelor are astfel, obligația de a pune la dispoziția pârâților care au calitatea de ordonatori de credite sumele necesare pentru plata drepturilor salariale ale reclamantei.
Cu privire la excepția de necompetență invocată de recurent, aceasta a fost soluționată în mod corect de instanța de fond.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâților plata unor drepturi de natură salarială, nu o contestație împotriva modului de stabilire a drepturilor, în sensul art. 36 din OUG nr. 27/2006.
De aceea, conflictul dintre părți privește executarea raportului de muncă în sensul prevăzut de art. 281 coroborat cu art. 295 alin. 2 din codul muncii, competența de soluționare în primă instanță a cererii de chemare în judecată aparținând tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul, potrivit art. 2 pct. 1 lit. c din Codul d e procedură civilă, respectiv art. 284 alin. 2 din codul muncii.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, împotriva sentinței nr.929 din 1 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, intimații-pârâți TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL DOLJ, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL PITEȘTI.
Constată prescris dreptul reclamantei la acțiune în ce privește perioada 11.11.2000-29.06.2004 și în consecință respinge acțiunea pentru această perioadă.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge recursul formulat de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR împotriva sentinței civile nr.929 din 1 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, intimații-pârâți TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL DOLJ, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL PITEȘTI.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 aprilie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
21.05.2008
Red.jud. -
4 ex/AS
Președinte:Manuela Preda PopescuJudecători:Manuela Preda Popescu, Ioana Bodri, Tamara
