Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 291/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ
ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 291
Ședința publică din 23 februarie 2010
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 2049/28.10.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanta - și pârâții Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, precum și faptul că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei in lipsa,constată litigiul in stare de judecată și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. dosar - la data de 21.09.2009 reclamanta - a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților în solidar la plata, actualizata cu indicele de inflație la data plații efective, a sporului de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996, calculat din salariul de baza brut lunar, începând cu luna iunie 2004 și până la data de 1 februarie 2007, data la care a intrat în vigoare OG 8/2007. abrogându-se astfel, dispozițiile Legii 50/1996, precum si in continuare; să dispună obligarea pârâților 2 si 3 la efectuarea cuvenitelor mențiuni in carnetul de munca privitoare la sporul salarial menționat; cu cheltuieli de judecată.
În motivare arată că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicata, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spot de 50% din salariul de bază brut lunar."
Ulterior, prin art.50 din OUG. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/2006, abrogare ce a fost înlăturată prin art. 41 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, prin faptul că acest ultim act normativ a abrogat în totalitate OUG nr. 177/2002.
S-a ajuns la această concluzie dat fiind faptul că, în timp ce OUG nr. 177/2002 prevedea expres în art. 50 că se abrogă și Legea nr. 50/1996, în art. 41 din OUG nr. 27/2006 se prevede expres că se abrogă numai OUG nr. 177/2002 nu și Legea nr. 50/1996.
Mai mult decât atât, la data stabilirii acestui drept, în baza art. 47 din Legea nr. 50/1996, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referința care rezidă din condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate de acesta ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste condiții nu s-au schimbat, ci dimpotrivă s-au acutizat, întrucât, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și eficientă sporite care, în situația existenței unui sistem legislativ stufos și uneori contradictoriu și a unor condiții de muncă neadecvate etapei actuale, duc tară fără doar și poate la creșterea celor doi factori de risc.
Pe de alta parte, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, prevede ca "orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional."
Sporul de risc si suprasolicitare psihica este un drept de creanța, este un bun in sensul art. l din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției europene pentru drepturile omului. Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1906 reclamanta fost lipsita de proprietatea asupra acestui bun. Din cuprinsul nr.OG 83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publica pentru care magistrații au fost lipsiți de dreptul lor asupra sporului de risc si suprasolicitare psihica.
Exista astfel un conflict intre art. l pct.42 din G nr. 83/2000, care a abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 si art. l din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției, urmând a se face aplicarea cu preponderenta a acestuia din urma.
De asemenea, potrivit dispozitivului Deciziei nr. 21/10.03.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, pronunțata in dosar Nr. 5/2008, privind aplicarea unitara a disp. art.47 din Legea nr. 50/1996, judecătorii procurorii, magistrații asistenți si personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50 % pentru risc si suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de baza brut lunar si după intrarea in vigoare a nr.OG 83/2000, abrogata prin Legea nr. 334/2001. In motivarea deciziei s-a învederat că "dispozițiile art.47 din Legea nr. 50/1996, făcând parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu puteau fi abrogate prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României. S-a subliniat, în acest sens, că abrogarea legii menționate printr- ordonanță simplă a Guvernului, contravenind normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu poate să își producă efectele".
De asemenea s-a considerat că "neaplicabilitatea menționatei dispoziții de abrogare este impusă și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât o atare măsură, adoptată prin ordonanță, nu este proporțională cu situația care a determinat reglementarea dreptului vizat, ea aducând atingere însăși existenței acelui drept, fără ca aceasta să fie justificată de o cauză de utilitate publică.
Cât privește noțiunea de "discriminare", s-a avut în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicai unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002. Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007. Beian contra României, 59).
Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului".
Termenul de prescripție este întrerupt conform art. 166 alin.2 din Codul Muncii, care dispune că termenul de prescripție prevăzut la aliniatul 1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului, cu privire la drepturile salariale, sau derivând din plata salariului.
Acest text se coroborează și cu dispozițiile art. 16 alin. l lit."a" din Decretul nr. 167/1958 care stabilește că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Actele de recunoaștere a dreptului sunt: decizia nr. 21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite - pronunțată în dosarul nr. 5/2008; includerea în angajamentul cu ocazia încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a "obligației de plată a drepturilor salariale restante și asigurării salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar":
Includerea în strategia de reformă a sistemului judiciar (nr.HG232/2005) a măsurii vizând plata drepturilor salariale restante (inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătorești) și eliminarea discriminării.
În speța, având în vedere nr.HG232/2005, privind Strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, referitoare la plata drepturilor salariale restante perioadei 2000-2004 pentru care nu există hotărâri judecătorești, a fost încredințata ca aceste sume datorate îi vor fi plătite conform angajamentelor asumate.
Așadar, pârâții 1,2,3 și 4 au recunoscut dreptul magistraților la plata acestui spor, după cum rezultă din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința întreruperii dreptului la acțiune si începerea unui nou termen de prescripție, respectiv de la data de 10 martie 2008 când Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 21 au stabilit dreptul personalului auxiliar de specialitate la sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prin interpretarea textelor de lege în materie, decizie care este obligatorie potrivit dispozițiilor.329 alin.3 Cod procedură civilă.
O altă întrerupere a acestui termen, arată reclamanta, a avut loc si in luna martie 2009 prin plata si încasarea de către ea a dreptului ce se solicita a fi recunoscut. În subsidiar susține și punctul de vedere potrivit cu care în speță, nu sunt aplicabile prevederile art.283 alin.2 din Codul Muncii referitoare la prescrierea dreptului la acțiune având în vedere următoarele:
Plata drepturilor salariale vizând sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă o valoare economică ce se constituie în adevărate bunuri în sensul art. l din Protocolul nr. l al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alături de alte asemenea "bunuri", potrivit practicii CEDO și care se raportează la dispozițiile art.472-474 cod civil (sunt mobile prin determinarea legii, obligațiile și acțiunile care au drept obiect sume exigibile.).
Drepturile salariale ale magistraților se bazează pe un serviciu deja prestat, ele constituind bunuri în sensul practicii CEDO, așa cum rezultă din Hotărârea Van Marle împotriva Olandei din 26.06.1986 și Decizia X împotriva din 13.12.1979.
Prin Legea nr.l93/1999 a fost ratificată Carta Socială Europeană, revizuită, astfel că măsura eliminării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică nu se justifică din perspectiva art.6 al Cartei, întrucât limitarea drepturilor nu era "necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri".
Aceste acte internaționale ratificate de România nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel că ele devin aplicabile (potrivit art.20 alin.2 din Constituția României), fiind mai favorabile decât legislația internă.
Astfel, potrivit art.20 din Constituția României "dispozițiile Constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și celelalte Tratate la care România este parte", iar conform art.292 din Codul Muncii potrivit cu care "obligațiile internaționale asumate de România și legislația muncii va fi armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu Convențiile și Recomandările Organizației Internaționale a, cu Normele Dreptului Internațional al ".
Ministerul Justiției și a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii.
În motivare invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune în conformitate cu prevederile art. 1, art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 din Codul Muncii, solicitând să se constate că drepturile solicitate pe perioada 01.06.2004 și data corespunzătoare celei introducerii acțiunii sunt prescrise.
Având în vedere faptul că prin acțiunea formulată, reclamanta solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale restante, în cauza de față sunt incidente dispozițiile art.12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în conformitate cu care "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită."
Fiind vorba așadar de prestații periodice, pentru fiecare dintre acestea curgând un termen distinct de prescripție, se solicită să se constate că pretențiile afirmate trebuie examinate numai pentru perioada de 3 ani, durata termenului general de prescripție, anterioară momentului introducerii acțiunii.
În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, arată că aplicabilitatea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, în conformitate cu care "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".
Concret, termenul de prescripție a început să curgă de la intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, moment de la care reclamantul avea deschisă calea promovării unei acțiuni prin care să solicite sporul în discuție, în măsura în care aveau îndoieli asupra legalității acestui act normativ de abrogare.
Susținerilor reclamantei în sensul că dreptul material la acțiune se naște de la data pronunțării decizia înaltei Curți de Casație și Justiție sunt eronate, decizia pronunțată nu este constitutivă de drepturi, ci prin intermediul acesteia se dă dezlegare unor probleme de drept controversate, cu caracter obligatoriu pentru instanțe de la data pronunțării, în vederea asigurării unei practici judiciare unitare și nu acela de a paraliza aplicarea unor instituții de ordine publică, cum este prescripția extinctivă.
Referitor la susținerile reclamantei privind întreruperea termenului de prescripție ca urmare a recunoașterii dreptului de către Ministerul Justiției prin Hotărârea Guvernului 232/30.03.2005, și din considerentele deciziei Înalta Curte de Casație și Justiție consideră pârâtul că acestea nu sunt justificate pentru următoarele considerente:
Prin Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, cap VI "Administrarea economico-financiară a instanțelor și parchetelor", pct. 3, astfel cum a fost aprobat prin nr.HG 232/2005, s-au stabilit mai multe obiective,constand in plata sumelor datorate magistraților și personalului auxiliar de specialitate în baza titlurilor executorii existente la data de 1 martie 2005, plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000 - 2004 si eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului salariat de 40% pentru anumite categorii de magistrați.
Potrivit art. 16 din Decretul nr.167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului (a unuia anume) a cărui acțiune se prescrie", insa, punctul 3.2. nu a avut în vedere expres drepturile salariale solicitate de reclamantă prin prezenta acțiune, deoarece nu exista nici o bază legală în acest sens.
Pe fond solicită respingerea acțiunii arătând că în acest moment sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu există reglementat în nici un act normativ în vigoare. Actul normativ care prevedea acest spor, respectiv Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin OG nr. 83/2000. Ulterior, în anul 2008, prin decizia 21/10.03.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
La 27.05.2009 Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 838/2009, prin care a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, stabilind că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.
Astfel, după pronunțarea si intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale prin care se constată o ingerință nepermisă, prin pronunțarea Deciziei nr. XXI/2008, a puterii judecătorești în sfera prerogativelor puterii legislative și executive, instanțele nu mai pot aplica cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. XXI/10.03.2008 întrucât o asemenea conduită nu ar face decât să ignore dispozițiile imperative ale art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 și să perpetueze încălcarea Constituției în ciuda celor constatate expres de Curtea Constituțională.
Dacă ar fi sesizată printr-o cerere în care s-ar indica drept temei de drept substanțial art. 47 din Legea nr. 50/1996, la acest moment instanța de fond trebuie să aibă în vedere exclusiv Decizia nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale și să considere art. 47 din Legea 50/1996 abrogat.
Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a formulat un punct de vedere prin care a arătat ca principiu ca, legat de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Europeana a Drepturilor omului a apreciat ca diferența de tratament constituie discriminare, iar in legislația interna, prin discriminare se încalcă si prev. art. 6 alin. 2 Codul Muncii.
Prin sentința civilă nr. 2049 din 28.10.2009, Tribunalul Timișa respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, și a admis in parte acțiunea formulată de reclamanta și a obligat în solidar pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Justiției la plata în favoarea reclamantei a sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, actualizat cu indicele de inflației la data plății efective, calculat la salariul de baza brut lunar, pentru perioada 8 iunie 2004 - 01 februarie 2007, cat si in continuare, cu excepția lunii martie 2009.
De asemenea a fost obligat pârâtul Tribunalul Timiș la efectuarea cuvenitelor mențiuni in carnetul de muncă al reclamantei privitoare la acest spor, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce în buget fondurile necesare plății drepturilor bănești mai sus menționate.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Timișa reținut următoarele:
Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicata, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar."
Ulterior, prin art.50 din OUG. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/2006, abrogare ce a fost înlăturată prin art. 41 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, prin faptul că acest ultim act normativ a abrogat în totalitate OUG nr. 177/2002.
Termenul de prescripție a dreptului material la acțiune este întrerupt conform art. 166 alin.2 din Codul Muncii, care dispune că termenul de prescripție prevăzut la aliniatul 1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului, cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului,precum si potrivit art. 16 alin. l lit."a" din Decretul nr. 167/1958 care stabilește că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Actele de recunoaștere a dreptului reclamantei constau in nr. 83/2005, cu modificările și completările ulterioare, aduse până în luna mai 2008 - însuși pârâtul Ministerul Justiției, ca organ al administrației centrale de stat, are inițiativă legislativă în acest domeniu, întocmind proiectele de acte normative în numele Guvernului, din care face parte și susține adoptarea lor atât în ședințele de Guvern, cât și în Parlament, astfel ca, invocând prescripția dreptului la acțiune se prevalează de propria culpă, ceea ce este inadmisibil (nemo propriam turpitu-dinem alegans); Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din hotărâre și care este contra-semnată de ambii miniștri care conduceau cele două ministere - pârâte) prin care s-au recunoscut datoriilor restante fiind un act normativ, cu putere de lege și, deci, cu efecteerga omnes; includerea în angajamentul cu ocazia încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a obligației de plată a drepturilor salariale restante și asigurării salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar.
Ultima întrerupere a acestui termen, a avut loc in luna martie 2009 prin plata benevola de către pârâții 1,2 si 3 si încasarea de către reclamanta a dreptului ce se solicita a fi recunoscut,conform statului de plata aferent acestei luni( fila 8).
Astfel, este aplicabil art. 17 al. 2 din Decretul nr.167/1958, după întreruperea prescripției începe sa curgă o noua prescripție,motive pentru care se va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune.
De asemenea, a considera neîntemeiate pretențiile și a nu mai plăti reclamantei dreptul salarial în discuție,deși reclamanta se afla într-o situație similară cu alte persoane, cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, se poate face doar creând o discriminare.
Diferența de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 21/2008, dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea art. 6 alin. (1) si art. 14 din Convenție.
Sporul de risc și supra-solicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariului (art. 155 din Codul Muncii ).
Caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. l din Protocolul nr.l al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Fiind un serviciu prestat deja si nerecompensat, proprietatea reclamantei asupra acestor bunuri ii conferă dreptul de a nu fi lipsita de ele in mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României coroborat cu art. l din protocolul nr.l al CEDO.
Curtea Europene a Drepturilor Omului, a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicata unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002. Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007. Beian contra României).
Interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului".
Pentru aceste considerente, se va admite in parte acțiunea si se vor obliga în solidar pârâții Tribunalul Timiș, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Justiției la plata în favoarea reclamantei a sporului de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, actualizat cu indicele de inflației la data plății efective, calculat la salariul de baza brut lunar, pentru perioada 8 iunie 2004 - 01 februarie 2007, data la care a intrat în vigoare OG 8/2007,cat si in continuare,cu excepția lunii martie 2009 pentru care se va respinge acțiunea, întrucât reclamanta a încasat acest spor.
Pe cale de consecința se va obliga pârâtul Tribunalul Timiș, care deține carnetul de munca, la efectuarea cuvenitelor mențiuni in carnetul de muncă al reclamantei privitoare la acest spor si se va respinge cererea de obligare a pârâților Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Justiției de efectuare a acestor mențiuni.
In baza art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 si art. 19 din Legea nr. 500/2002, se va obliga pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce în buget fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului declarat, pârâtul Ministerul Justiției a arătat că drepturile solicitate sunt prescrise pentru perioada 08.06.2004 - 21.09.2006, întrucât termenul de prescripție este de 3 ani conform art. 1 din Decretul 167/1958 și art. 283 din Codul Muncii, și nu există o recunoaștere a dreptului art. 16 din Decretul 167/1958 nefiind aplicabile.
Recurentul a mai criticat sentința și cu privire la admiterea capătului de cerere pentru viitor, în condițiile apariției Legii 330/2009.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a invocat în recursul declarat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar respingerea cererii principale și a cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, motivând faptul că Ministerul Justiției este ordonator principal de credite, iar el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de personal al unui alt ordonator principal de credite.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din Codul Muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamantă existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 21.09.200 9, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantei de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Nu se poate reține faptul că nr.HG 232/2005 a întrerupt cursul prescripției prin recunoașterea dreptului, întrucât conform art. 16 din decretul 167/1958, recunoașterea dreptului trebuie să fie expresă și neechivocă, iar HG 232/2005 nu face nici o referire la dreptul acordat de art. 47 din Legea 50/1996, stabilindu-se mai multe obiective, constând în plata sumelor datorate magistraților și personalului auxiliar de specialitate în baza titlurilor executorii existente la data de 1 martie 2005, plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000 - 2004 si eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului salariat de 40% pentru anumite categorii de magistrați.
De asemenea Curtea mai constată faptul că începând cu data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea 330 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, astfel încât de la această dată, salarizarea se face în concordanță cu această lege, care prevede pentru personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți acordarea sporului de confidențialitate.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea constată că această critică este neîntemeiată, deoarece în situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie, avându-se în vedere atribuțiile sale prevăzute de Legea 500/2002, nefiind obligat direct la plata sumelor către reclamanți.
Având în vedere cele expuse, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea, cu majoritatea voturilor completului de judecată, va admite recursurile, și va modifica sentința recurată în sensul respingerii pretențiilor pentru perioada 08.06.2004 - 20.09.2006, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, drepturile urmând să fie acordate până la data de 12.11.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 2049/28.10.2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr-.
Modifică parțial sentința în sensul respingerii pretențiilor ca fiind prescris dreptul material la acțiune pe perioada 08.06.2004 - 20.09.2006 și acordă drepturile până la data de 12.11.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /22.03.2010
Tehnored I/22.03.2010/2 ex
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Jud., jud.
Notă: cu opinia separată a d-nei judecător în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și a respingerii recursurilor.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
