Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 330/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 330/CM
Ședința publică din 09 Iunie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinței civile nr.1378/18.06.2008 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Tulcea,-, județul T și intimații pârâți CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C, TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,-, județul T, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 5, nr.1-3, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, PRIN T, cu sediul în,- bis, având ca obiect drepturi bănești - 15 % spor confidențialitate.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu disp.art.87 și urm.cod pr.civilă.
Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.
În referatul oral asupra cauzei grefierul de ședință învederează că la dosar s-au depus, înainte ca dosarul să rămână în pronunțare, prin poșta specială la ora 11,30, de către recurentul pârât două exemplare de pe motivele de recurs pentru comunicare.
După referatul grefierului de ședință,
Instanța având în vedere că nu sunt motive de amânare, constată cauza în stare de judecată și luând act că prin cererea declarativă de recurs s-a solicitat judecata în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Tulcea, reclamantele - și au chemat în judecată Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Tribunalul Tulcea și Curtea de APEL CONSTANȚA în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească drepturile reclamantelor reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, începând cu data de 1.02.2006 - prezent, precum și pentru viitor, până la încetarea discriminării, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
În motivare, reclamantele au arătat că în temeiul disp. art.15 alin.1 din OG nr.5/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzute de Legea nr.444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv celor din aparatul de lucru al Guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ.
Totodată au precizat că art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.405/2002, s-a acordat acest spor de confidențialitate de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Au menționat reclamantele că în temeiul art.30 alin.3 din OG nr.137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut. Categoriile de personal care beneficiază de acest spor se stabilesc prin ordin al președintelui Consiliului tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențialitate.
Au precizat reclamantele că în baza art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și a nu permite consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament.
S-a menționat că potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abateri disciplinare nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
Au învederat reclamantele că, pe de o parte, judecătorii militari, precum și membrii Consiliului Director al CNCD, beneficiază de un spor de confidențialitate de până la 15% din solda lunară/indemnizație, iar judecătorii civili (care controlează inclusiv actele CNCD), nu beneficiază de un astfel de spor, deși nerespectarea confidențialității lucrărilor reprezintă o abatere disciplinară.
Acest fapt determină incidența unui tratament discriminatoriu, ce are ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței și exercitării în condiții de egalitate a dreptului la renunțarea pentru păstrarea confidențialității unor date.
S-a arătat că art.14 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, sistemul european de protecție având în vedre și această sursă, care completează Convenția, formând un bloc de convenționalitate și ale căror dispoziții mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul R, potrivit art.11 și 20 din Constituția României, prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii publice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Au precizat reclamantele că în. art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, în vigoare de la 1 aprilie 2005, exercitarea oricărui drept prevăzut de legea națională a unui stat contractant este asigurată, fără nici o discriminare, întemeiată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație și nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorități publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate anterior.
Reclamantele au arătat că în baza art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare republicată, în toate cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea de despăgubiri fiind scutită de taxa judiciară de timbru.
În apărare, a formulat întâmpinare Ministerul Justiției, prin care a arătat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
A precizat că actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar, etc.) și nu există nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților.
A arătat totodată că nu există discriminare în raport cu prevederile art.1 alin.3 din OG 137/2000 care prevede că "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile".
În acest sens a menționat că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG 27/2006. Situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională al căror statut este reglementat de Legea 360/2002, întrucât: statutul acestora, drepturile și îndatoririle sunt diferite, instituțiile din care fac parte organele autorității judecătorești nu fac parte din categoria instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, ele constituind o categorie distinctă de autorități publice, categoriile de informații pentru care se acordă sporul de confidențialitate la car5e se referăm OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională și anume informațiile clasificate este diferit celei la care se referea Hotărârea nr.328/2005 a pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor și anume lucrări (informații) confidențiale. Informațiile clasificate au un regim special reglementat de Legea 182/2002 și sunt definite ca "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate."
Situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă cu cea a funcționarilor publici întrucât: statutul acestora din urmă, drepturile și obligațiile sunt diferite și reglementate prin acte normative diferite (Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici OG 6/2007 privind măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici), PG 6/2007 a instituit sporul de confidențialitate pentru anumite categorii de funcționari publici și anume "funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ". A fortiori acest act nu se referea la alte categorii de salariați din sistemul public precum magistrații, personalul auxiliar, asistenții judiciari.
A mai învederat că situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă cu cea a personalului din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării întrucât: statutul acestora din urmă, drepturile și obligațiile sunt diferite și reglementate prin acte normative diferite ( 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și OG 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici și OUG 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar).
De asemenea, CNCD a depus la dosar un punct de vedere prin care a arătat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art.14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art.14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
A menționat că, instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă "trebuie stabilit ca persoanele plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
S-a mai arătat că potrivit OG 137/2000 deosebirile excluderile, restricțiile sau preferințele trebuie să aibă la bază unul din criteriile prev. de art.2 al.1 dar trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute de lege.
Prin sentința civilă nr. 1378/18.06.2008 s-a admis acțiunea și în consecință au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CONSTANȚA și Tribunalul Tulcea, în solidar la plata către reclamante a sporului de confidențialitate de până la 15%, începând cu data de 01.02.2006 și până la data de 18 iunie 2008, precum și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației până la data plății efective; a fost obligată pârâta Curtea de APEL CONSTANȚA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor; a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor la care au fost obligați pârâții prin această hotărâre.
În motivarea soluției, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), acestea având funcția de judecători la Tribunalul Tulcea.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantelor, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamantele în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea și contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Așadar obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamantele sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unități bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantele nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională a magistraților nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege, cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâtul Ministerul justiției invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantelor pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului care primește acest spor. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal, a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii completat cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că aceasta răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
Pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamantele au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamantele nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului Curtea de APEL CONSTANȚA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, instanța având în vedere că acestea au calitatea de judecători la Tribunalul Tulcea constată că obligația completării carnetelor de muncă ale acestora revine Curții de APEL CONSTANȚA, astfel încât urmează a obliga Curtea de APEL CONSTANȚA să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Ministerul Justiției și Libertăților.
În motivarea recursului său, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a arătat următoarele: instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești întrucât a intrat în sfera activității puterii executive și a celei legislative, statuând asupra unui drept care nu este prevăzut de lege și instituind în acest mod norme noi, cu încălcarea unei competențe absolute și a principiului separării puterilor în stat; în acest sens a fost invocată jurisprudența Curții Constituționale cu privire la art.1, 2 alin.3 și art.27alin. 1 din OG nr. 137/2000; în mod greșit a reținut instanța de fond că sunt încălcate OG nr. 137/2000, Constituția și Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale întrucât nu există un drept la sporul de confidențialitate recunoscut și protejat de lege; confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu normală care nu este condiționată de compensarea în bani, iar categoriile de persoane care beneficiază de acest spor sunt expres prevăzute de lege, fiind vorba de principiu de salariații care gestionează informații clasificate definite de Legea nr. 182/2002; dosarele judecate sunt documente publice iar activitățile desfășurate de magistrați nu implică vreun contact cu informații nepublice;în cauză nu sunt deci aplicabile prevederile art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale; instanța de fond a reținut eronat că există o situație discriminatorie întrucât OG nr. 137/2000 privește exercitarea unor drepturi de către persoane aflate în situații comparabile, iar magistrații nu se găsesc într-o astfel de situație față de categoriile de persoane care beneficiază de spor de confidențialitate, având în vedere statul lor aparte, instituțiile din care fac parte, categoriile de informații gestionate; informațiile la care se referă nr. 328/2005 sunt diferite de cele la care se referă OG nr. 19/2006; cuantumul de 15% nu este unul fix, acesta fiind în unele cazuri unul maximal.
Recursul a fost înregistrate la Înalta Curte de Casație și Justiție iar prin decizia nr. 963/03.02.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cauza a fost declinată către Curtea de Apel Constanța reținându-se că prin Decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea constituțională prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
otrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri.
O analiză a pretențiilor reclamanților din această perspectivă nu poate fi considerată în nici un mod a fi o depășire a limitelor puterii judecătorești și o încălcare a competențelor celorlalte puteri în stat prin nesocotirea principiului Constituțional al separării puterilor în stat, astfel cum susține recurentul Ministerul Justiției și Libertăților.
Competența instanțelor judecătorești de a analiza existența unui pretins prejudiciu rezultat dintr-o situație discriminatorie nu poate fi negată având în vedere argumentele expuse anterior.
Se mai reține că în conformitate cu art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară "nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter", ceea ce înseamnă că judecătorii și procurorii au obligația de a respecta secretului deliberării și confidențialitatea lucrărilor care au acest caracter, după caz.
Apoi, potrivit art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Ulterior, în art. 15 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005, s-a stabilit că "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate; în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
În acest sens este evident că operează o discriminare de natură salarială în sensul art.2 (3) din OG nr. 137/2000 rep. potrivit cu care sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, în condițiile în care alin.(1) are în vedere și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
De altfel, doctrina și jurisprudența au statuat în mod unanim și constant existența unei discriminări în materie de muncă ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Reclamanții sunt discriminați întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu pentru că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor - condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate ci pentru motivul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres ca fiind discriminatoriu prin art.2 al.1 din OG nr. 137/2000.
Mai trebuie avut în vedere un element esențial și anume că prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora. Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar".
Decizia este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat pe această cale, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, problema existenței situației discriminatorii și îndreptățirii magistraților la despăgubiri egale cu sporul de confidențialitate.
Așadar, contrar susținerilor recurentului situația discriminatorie există.
Susținerile recurentului privitor la inaplicabilitatea art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale nu au relevanță, în cauză fiind suficient a se reține aplicabilitatea normelor juridice interne la care s-a făcut referire, independent de incidența acestei prevederi dintr-o convenție internațională. Acest argument devine irelevant și față de soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Desigur, așa cum s-a arătat deja nu există un drept al magistraților la un spor de confidențialitate ci dreptul la despăgubiri ca urmare a suportării unui prejudiciu determinat de un tratament discriminatoriu.
În mod corect a stabilit instanța de fond și cuantumul drepturilor acordate.
Cuantumul acestor despăgubiri nu poate fi, desigur, stabilit în mod arbitrar. Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a stabilit cuantumul despăgubirilor egale cu sporul de confidențialitate la nivelul a 15% din indemnizația brută.
Faptul că s-au invocat prevederile altor acte normative care prevăd sporul de confidențialitate pentru alte categorii profesionale nu înseamnă că s-au aplicat prevederile acestor acte normative ci aceasta a constituit doar motivarea existenței unei situații discriminatorii.
De asemenea, faptul că se stabilesc despăgubiri echivalente cu un spor de 15% nu înseamnă că se acordă acest spor care este prevăzut în alte acte normative, pentru alte categorii de personal, și care nu este prevăzut de legea specială care reglementează salarizarea magistraților, ci este vorba numai de un mod de calcul al despăgubirilor, întrucât stabilirea acestui cuantum determinabil prin aplicarea unui procent la indemnizația de încadrare, este considerat a fi un mod de calcul echitabil.
În ceea ce privește acordarea acestor drepturi pentru viitor, se reține că susținerile pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților sunt lipsite de fundament.
Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că despăgubirile pot fi acordate fie ca sumă globală, într-un cuantum determinat, fie ca prestație periodică succesivă, cu caracter viager sau temporar, eventual ca prestație lunară, până la încetarea stării care a determinat acordarea reparației, în acest caz până la înlăturarea stării de discriminare, astfel cum este cazul de față.
Despăgubirea este egală cu prejudiciul suportat prin neacordarea discriminatorie a sporului de confidențialitate, și este deci egală cu diferența lunară dintre indemnizația primită de magistrați și indemnizația pe care ar fi trebuit să o primească dacă nu ar fi fost supuși unui tratament discriminatoriu și ar fi primit sporul de confidențialitate.
De asemenea, este unanim admis în doctrină și jurisprudență, din interpretarea prevederilor legale referitoare la răspunderea delictuală, cuprinse în art. 998 - 1003 din Codul civil, că debitorul unei astfel de obligații cu executare succesivă poate cere, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat, reducerea sau sistarea prestației în bani, dacă situația care a determinat impunerea ei de către instanță a dispărut, adică dacă situația discriminatorie a dispărut sau elementele ei s-au modificat, determinând implicit scăderea sau dispariția prejudiciului. Se consideră astfel că însuși caracterul periodic al prestațiilor decurge din caracterul provizoriu al despăgubirilor acordate în sensul că această acordare s-a făcut sub condiția subînțelesă a menținerii aceleiași stări existente la data hotărârii.
Câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 46/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, drepturile pretinse de reclamanți subzistă și sunt cuvenite și în continuare acestora. Ar constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamanților ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.
Mai trebuie avut în vedere că aceste drepturi egale cu sporul de confidențialitate se calculează raportat la indemnizația de serviciu cuvenită reclamanților.
Ca urmare, aceste drepturi nu au o existență de sine stătătoare, existența și cuantumul lor fiind determinate prin raportare la indemnizația de încadrare. În cazul în care, din orice motiv, reclamanții nu ar mai beneficia de această indemnizație sau de drepturi de natură salarială echivalente, aceasta nu ar putea pretinde nici acordarea sporului pretins prin prezenta acțiune.
Ca urmare, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinței civile nr.1378/18.06.2008 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Tulcea,-, județul T și intimații pârâți CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C, TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,-, județul T, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 5, nr.1-3, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 prin T, cu sediul în,- bis.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 09.06.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Tehnored.Jud.-/09.07.2009
Tehnored.disp.gref.RD/2ex/09.07.2009
Președinte:Maria ApostolJudecători:Maria Apostol, Mariana Bădulescu, Răzvan Anghel
