Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 3800/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR NR- - drepturi bănești -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3800
Ședința publică de la 10 Iunie 2009
Completul compus din:
Președinte: JUDECĂTOR 1: Corneliu Maria
JUDECĂTOR 2: Mariana Pascu
JUDECĂTOR 3: Ligia Epure
Grefier - -
*******
Pe rol, soluționarea recursului declarat de reclamanții, G, -a, și, împotriva sentinței civile nr.738/08.05.2008, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul O l t, Curtea de APEL CRAIOVA și Curtea de Apel Pitești, având ca obiect, drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile nu au răspuns.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal, că în conformitate cu prevederile art. 242 alin.2 pr.civ. s-a solicitat și judecata cauzei în lipsă, după care, instanța constatând cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberare.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Prin sentința nr. 738/08.05.2008, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr- s-a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții, G, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, TRIBUNALUL O L T, CURTEA DE APEL CRAIOVA, județul D, CURTEA DE APEL PITEȘTI.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Prin cererea înregistrata la nr- reclamanții
, G, au solicitat în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției, Tribunalul O l t, Curtea de APEL CRAIOVA, Curtea de Apel Pitești și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata drepturilor bănești cuvenite pentru anii 2005-2006 cu titlu de primă de vacanță, actualizată până la data efectuării plății și plata dobânzii legale aferentă acestor sume.
De asemenea, au solicitat citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
In motivarea acțiunii au arătat că prin OUG nr.146/2007 a fost reglementată acordarea primelor de vacanță mai multor categorii de salariați pentru care acest drept a fost suspendat. Pentru magistrați dreptul la prima de vacanță a fost reglementat de Legea 50/1996.
Au arătat reclamanții că aceste drepturi bănești nu le-au fost acordate cu ocazia efectuării concediului de odihnă corespunzător anilor 2005 - 2006, impunându-se înlăturarea inechităților dintre persoanele care au obținut sume cu acest titlu și cele care nu au primit primele de vacanță la care erau îndreptățiți. Mai arată reclamanții că pentru personalul auxiliar din cadrul organelor autorității judecătorești a fost menținut dreptul la prima de vacanță, creându-se prin aceasta o situație discriminatorie pentru magistrați.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, motivat de faptul că prin decizia nr.XXIII/12.12.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că magistrații sunt îndreptățiți la prima de vacanță numai pentru anii 2001-2002, iar potrivit art.329 alin.3 cod procedură civilă această soluție este obligatorie pentru instanțe.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, invocând în drept dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000, potrivit cărora această instituție nu poate fi obligată la plata drepturilor bănești în favoarea reclamanților.
Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, instanța a reținut că potrivit art. 41/1 alin.1. din Legea 50/1996 și art. 1 din OUG 83/2000, magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în temeiul acestor acte normative aveau dreptul la o primă de concediu egală cu indemnizația brută sau după caz indemnizația de încadrare lunară brută din luna anterioară plecării în concediu.
Ulterior, prin intrarea în vigoare a OUG 177/2002 au fost abrogate dispozițiile sus-menționate. Aceste dispoziții legale au făcut obiectul recursului în interesul legii, fiind pronunțată în acest sens o decizie cu caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești.
Astfel, prin decizia nr. XXIII/12.12.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii în aplicarea dispozițiilor art. 41/1 din Legea 50/96 și a stabilit că prima de concediu se acordă pentru magistrați numai pe perioada anilor 2001 - 2002.
S-a stabilit de asemenea că nu pot fi aplicate nici dispozițiile de prelungire succesivă a termenelor de punere în aplicare a art.41/1 alin.1 din Legea nr.50/1996, prin invocarea prevederilor legilor bugetului de stat pe anii 2003-2006 pentru că ar contraveni principiului neretroactivității legii civile.
In raport de această situație s-a apreciat că dreptul magistraților la prima de concediu nu mai poate fi pretins după data de 01.01.2003.
Susținerea reclamanților în sensul că sunt discriminați față de personalul auxiliar, categorie pentru care s-a menținut dreptul la prima de concediu, nu poate fi reținută având în vedere conținutul concret diferit al atribuțiunilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate față de categoria magistraților, precum și sistemele diferite de salarizare ce fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale distincte, magistrați și personal auxiliar.
De asemenea, nu se poate reține incidența dispozițiilor OUG nr. 146/2007, act normativ ce reglementează modul de plată al primelor de concediu și nu dreptul la acestea în favoarea unei categorii care nu are reglementat acest drept prin lege specială în perioada 2003-2006.
În ceea ce privește excepția invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, instanța apreciind ca neîntemeiată cererea reclamanților, a constat că aceasta a rămas fără obiect.
Față de această situație, și având în vedere dispozițiile art. 329 pct. 3. cod procedură civilă, privind obligativitatea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a apreciat că acțiunea reclamanților privind acordarea primelor de vacanță pentru anii 2005-2006 este neîntemeiată, motiv pentru care s-a procedat la respingerea acesteia.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții arătând următoarele:
Prima critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 cod. pr. civ. respectiv, instanța de fond a interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia
În fapt, obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând c/v primelor de vacanță aferente anilor 2005/2006, actualizate la data plății efective precum și plata dobânzii legale afernete acestor sume și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea cererii s-a arătat, pe de o parte, că până la data de 31 dec. 2004 s-au acordat aceste prime de concediu, în aplicarea art. 411alin. 1 alin. 1 Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Pe de altă parte, prin OUG nr. 146/2007 s- reglementat obligativitatea acordării sumelor de bani reprezentând prime de vacanță mai multor categorii de salariați din sistemul public, printre care, și a celor cu statut special, așa cum în mod expres o prevăd dispozițiile art. 1 alin. 2 când definește categoriile de personal căruia îi sunt aplicabile și magistraților prevăzuți în mod implicit în sintagma ".precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu în baza legilor speciale".
Recurenții susțin că, o interpretare restricitivă, per a contrario, a acestor dispoziții legale, în sensul unei prevederi exprese în cuprinsul acestui act normativ și a categoriei magistraților duce la crearea unei inechități de natură socială și juridică și la discriminarea acestei categorii profesionale, în raport de celelalte categorii sociale și profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres plata acestor drepturi.
În continuare, s-au invocat: Decizia nr. XXIII / 12 dec. 2005 pronunțată de ICCJ precum și dispozițiile art. 27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, arătându-se că neacordarea acestor prime pentru anii 2005 și 2006 constituie fapte de discriminare.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod. pr. civ. respectiv, hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Pentru aceasta s-au invocat: art. 11 alin. 2, art. 16 alin. 1, art. 20 alin. 1, art. 21 alin. 3, art. 41 alin. 2 teza I, art. 53 alin. 1 și art. 20 din Constituția României; OG nr. 137/2000; art. 14 din CEDO; art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Consiliului Europei; prevederile Cartei Sociale europene revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996 aprobată prin Legea nr. 74/3 mai 1999; prevederile Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat de România prin Decretul nr. 212/ 31 oct. 1974, art. 7 lit. a,
La dosar s-a depus întâmpinare formulată de Ministerul Justiției prin care s-a solicitat respingerrea recursului ca nefondat.
Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea constată recursul nefondat, urmând a-l respinge, pentru următoarele considerente.
Reclamanții, având calitatea de judecători și asistenți judiciari, susțin că art. 1 alin. 2 din OUG nr. 146/2007 constituie în favoarea lor dreptul de a obține plata primelor de vacanță pentru perioada anilor 2005-2006.
Precizând domeniul de aplicare al OUG nr. 146/2007, rt. 1 prevede:
" (1) Prezenta ordonanță de urgență reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
(2) Intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. (1) funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale".
Prin urmare, OUG nr. 146/2007 nu stabilește noi obligații cu privire la plata primelor de vacanță, ci doar modul în care urmează a se efectua plata acestor prime reglementate prin acte normative în favoarea anumitor categorii de personal, acte normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
Aceasta este ipoteza de la care trebuie pornit în interpretarea dispozițiilor OUG nr. 146/2007 și care este clar evidențiată în preambulul Ordonanței, astfel:
" bugetare din perioada 2001 - 2006, impuse anual de organismele financiare internaționale, nu au permis acordarea primelor de concediu de odihnă, prevederile din actele normative prin care au fost aprobate fiind suspendate prin legi bugetare anuale succesive și acte normative anuale de salarizare.
Prin majoritatea hotărârilor instanțelor de judecată ordonatorii de credite au fost obligați să acorde primele de concediu de odihnă pentru perioada cât acestea au fost suspendate. În acest sens s-a pronunțat inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, Decizia nr. XII din 5 februarie 2007 și Decizia nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007.
Neacordarea primelor de concediu de odihnă pentru perioada aferentă anilor în care au fost suspendate ar conduce la obligarea ordonatorilor de credite de a achita, în temeiul unor hotărâri ale instanțelor, atât sumele aferente, actualizate, cât și cheltuielile de judecată, ceea ce ar conduce la sporirea efortului bugetar".
Este nefondată susținerea reclamanților în sensul că dreptul lor s-a născut prin reglementarea existentă în art. 1 alin. 2 din OUG nr. 146/2007.
Textul alineatului 2 al art. 1 nu poate fi interpretat ca o normă juridică distinctă, pe de o parte pentru că însuși acest text trimite la dispozițiile alin. 1, iar pe de altă parte el constituie o enumerare a categoriilor de personal căruia îi sunt aplicabile prevederile Ordonanței.
Rezultă deci că textul alin. 2 nu poate extinde dispozițiile Ordonanței și la categoriile de personal care nu au beneficiat de reglementări legale a căror aplicare să fi fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2005 - 2006 (perioadă supusă analizei instanței judecătorești prin prezenta cerere de chemare în judecată).
Acesta este cazul judecătorilor și asistenților judiciari, al căror drept la prima de vacanță, reglementat prin Legea nr. 50/1996 a fost abrogat începând cu data de 01.01.2003, data intrării în vigoare a OUG nr. 177/2002.
De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secțiile Unite, prin Decizia Nr. XXIII din 12 decembrie 2005, obligatorie pentru instanțe, în ceea ce privește problemele de drept dezlegate (art. 329 alin. 3 cod. pr. civ.), a precizat în mod expres:
"La data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanța de urgență menționată, erau abrogate implicit și dispozițiile 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă. -
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se rețină că dreptul la primă pentru concediul de odihnă al magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1990, instituit prin art. 411alin. 1, a fost introdus în această lege prin art. I pct. 38 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 și și-a produs efectele începând de la 1 ianuarie 2001, iar în urma abrogării art. 411alin. 1 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, acel drept a încetat să mai existe".
Este evident astfel, că prin OUG nr. 146/2007 nu s-a instituit dreptul reclamanților de a beneficia de prime de vacanță pentru perioada 2005-2006.
Este nefondată și susținerea recurenților în sensul că reglementarea dreptului la primă de vacanță începând cu anul 2007, reglementare instituită în art. 24 indice 1 din OUG nr. 27/2006, face aplicabile dispozițiile OUG nr. 146/2007.
Prin această interpretare a tezei ultime a alin. 2 din OUG nr. 146/2007, reclamanții extind domeniul de aplicare a Ordonanței, dincolo de scopul pentru care s-a instituit aceasta și propun o aplicare retroactivă a Legii nr. 45/2007 și pentru perioada anterioară datei la care a intrat în vigoare.
Nu poate fi primită nici susținerea reclamanților în sensul că prin modul de reglementare a plății primelor de vacanță au fost discriminați.
Nu se poate reține că inexistența reglementării dreptului reclamanților la prime de vacanță pentru intervalul 2005-2006 constituie discriminare, pentru următoarele considerente:
Prin deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Prin art. 27 alin. (1) al ordonanței, se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una din cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În consecință, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Potrivit art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.
Față de toate aceste considerente, Curtea reține că prima instanță făcut o corectă aplicare a legii, hotărârea recurată nu este afectată de nici unul din motivele de modificare arătate prin motivele de recurs ce ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304, respectiv 3041cod procedură civilă, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 teza a II- cod procedură civilă, recursul declarat de reclamanți este nefondat și se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții, G, -a, și, împotriva sentinței civile nr. 738/08.05.2008, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Tribunalul O l t, Curtea de APEL CRAIOVA și Curtea de Apel Pitești, având ca obiect, drepturi bănești.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 10 Iunie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. Jud./2 ex./ 10 iulie 2009
Tehn./Ex.2
/ și
Președinte:Corneliu MariaJudecători:Corneliu Maria, Mariana Pascu, Ligia Epure
