Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 3974/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 3198/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA Nr. 3974R
Ședința publică de la 01 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Călin Dragoș Alin
JUDECĂTOR 2: Enache Daniela Georgeta
Judecător: - -
Grefier:
Pe rol fiind, soluționarea recursurilor formulate de către recurenții reclamanți:, -, și recurenta-pârâtă CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI împotriva sentinței civile nr.202 din data de 30.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:,,având ca obiect "drepturi bănești - spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentele și, personal, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 28.05.2009, de către recurenți, note scrise.
Recurentele și, depune la dosar certificat de grefă, în copie, emis de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă recurentelor și cuvântul în susținerea recursului.
Recurentele și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 202/30.10.2008, pronunțată în dosarul nr-, Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins, ca fiind prescrise, pretențiile salariale aferente perioadei octombrie 2000-11.04.2005, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, -, MARI, magistrați-asistenți, și, experți (personal de specialitate juridică) și, și - grefieri (personal de specialitate juridică), în contradictoriu cu pârâta CURTEA CONSTITUȚIONALĂ, a obligat pârâta să plătească fiecărui reclamant corespunzător perioadei în care fiecare dintre aceștia a exercitat efectiv funcția de magistrat asistent la Curtea Constituțională, personal de specialitate juridică, respectiv personal auxiliar de specialitate juridică, sporul de pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază brut lunar pentru intervalul de timp de la 11.04.2005 la zi și în continuare, sume de bani ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective, a obligat pârâta să efectueze cuvenitele modificări în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință, Curtea a reținut, din examinarea cu prioritate, în temeiul art. 137 din Codul d e procedura civila, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada octombrie 2000 - 11 aprilie 2005, că aceasta este fondată pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate - în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator."
Or, în cauza de fată reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată pentru prima dată la data de 11.04.2008, și aplicând regulile stabilite de art. 283 precitat rezultă că întinderea drepturilor acestora vizează o perioadă de 3 ani în urmă, respectiv 11.04.2005 și nicidecum până în octombrie 2000, deoarece pentru această perioada mai mare de 3 ani a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și în consecință a respins, ca fiind prescrise, pretențiile salariale aferentei perioadei octombrie 2000 -11.04.2005.
Pe fondul cauzei, raportat la actele și lucrările dosarului, probatoriului administrat în cauză, Curtea a apreciat drept întemeiată cererea formulată de reclamanți.
Prin decizia nr.21 din data de 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție invocată în cuprinsul acțiunii și în susținerea ei, s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și s-a constatat că, în interpretarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate, au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OUG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Cum, această decizie este obligatorie pentru instanțe conform art.329 Cod proc. civ. și cum reclamanții au calitatea cerută de prezenta decizie, înseamnă că au dreptul la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut.
Prin urmare urmează a fi admisă în parte acțiunea reclamanților și va obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant corespunzător perioadei în care fiecare dintre aceștia a exercitat efectiv funcția de magistrat asistent la Curtea Constituțională, personal de specialitate juridică, respectiv personal auxiliar de specialitate, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația brută lunară respectiv salariul de bază brut lunar pentru intervalul de timp de la 11.04.2005 la zi și în continuare având în vedere că potrivit Deciziei în interesul legii pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție acest spor nu a fost abrogat după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, sume ce se vor actualiza cu rata inflației la data plății efective datorită faptului că sumele respective au fost devalorizate din cauza efectului inflaționist existent în economie și recunoscut oficial prin majorările de salariu ce se acordă periodic ca măsură de menținere a puterii de cumpărare a monedei naționale.
De asemenea urmează a fi obligată pârâta să efectueze cuvenitele modificări în carnetele de muncă reclamanților în sensul înscrierii sporului de 50% din indemnizația brută lunară de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Împotriva acestei sentințe, în termenul legal au formulat recurs motivat pârâta și reclamanții, care au criticat sentința, ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului său, recurenta Curtea Constituțională a României a susținut că sentința pronunțată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greșită a legii - art. 304 pct.9 si art.304 indice 1 din Codul d e procedură civilă.
Legea nr.50/1996, republicată, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din cadrul organelor autorității judecătorești, la art. 47 prevedea că "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar."
Ulterior, prin nr.OG83/2000, publicată în Monitorul Oficial nr.425 din 1 septembrie 2000, Legea nr.50/1996, republicată, a fost modificată, art.47 fiind abrogat. Mai mult decât atât, această ordonanță a fost aprobată prin Legea nr.334/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370 din 9 iulie 2001), care practic a consfințit prevederile ordonanței, inclusiv abrogarea art.47 din Legea mai sus menționată.
Odată cu intrarea în vigoare a nr.OUG 177/2002, a fost abrogat și art.11, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr.50/1996.
De asemenea, nr.OUG 177/2002 a fost abrogată de Ordonanța de urgență nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.45/2007.
Prin nr.OG 8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, însăși Legea nr.50/1996 a fost abrogată.
Din expunerea acestor acte normative reiese că legiuitorul și-a menținut în mod constat opțiunea de neacordare a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de către reclamanți.
Aceasta întrucât prin nr.OG83/2000 s-a stabilit un nou sistem de salarizare a magistraților, în care baza de calcul o constituie valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare, ierarhizați potrivit anexei la lege, sistem enunțat de normele cu valoare de principiu conținute la art.11: " pentru magistrați și salariile de bază pentru celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă."
In mod similar, prevederile art. 23 1 din Legea nr.56/1996, modificată și completată, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților-asistenți și ale celorlalte categorii de personal au fost abrogate prin dispozițiile art.lX alin.(2) din Ordonanța Guvernului nr.83/2000.
In cererea de chemare în judecată reclamanții fac vorbire de Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite (motivată și publicată ulterior introducerii acțiunii de către reclamanți, anume în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008), în care se "constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculate la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001."
Față de această soluție, s-a evocat în fața instanței de fond jurisprudența Curții Constituționale care, prin Decizia nr.992 din 6 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.329 alin.3 teza finală din Codul d e procedură civilă a statuat: "Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Inaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție. Prin textul de lege criticat, legiuitorul [.] a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta ( înalta Curte de Casație și Justiție), în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat. "
In acest sens, Parlamentul, adoptând Legea nr.334/2001, a consfințit neacordarea acestui spor, prin aprobarea nr.OG83/2000 care cuprindea și abrogarea prevederilor art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, și ale art.231 din Legea nr.56/1996, modificată și completată, după cum însăși Legea nr.50/1996, republicată, precum și dispozițiile privind salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr.56/1996, cu modificările și completările ulterioare, au fost ulterior abrogate prin nr.OG8/2007.
Or, modificarea, completarea sau, după caz, abrogarea unui act normativ sau a unor dispoziții din,acesta reprezintă "evenimente legislative", în sensul Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (Capitolul VI din lege), ce țin de procesul de legiferare.
Așa fiind, hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât emană dintr-o interpretare a așa-zisei distincții între efectele juridice produse de instituția abrogării, respectiv a modificării, asupra conținutului unei norme juridice, într-un mod care contravine dispozițiilor Legii nr.24/2000. Această interpretare ignoră însă cu desăvârșire cele mai elementare norme de tehnică legislativă, cu referire expresă la dispozițiile art.62 alin.(5) din legea sus-menționată, care prevăd: " parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate".
Or, argumentația reținută în Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, referitoare la pretinsa depășire a limitelor legii speciale de abilitare de către Parlament, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr.83/2000, se centrează pe ideea că legea de abilitare, precizând în mod expres la art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr. 125/2000, "modificarea si completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată", ar fi exclus de plano orice abrogare de texte din respectiva lege, deci orice abrogare parțială. Totodată, instanța desprinde ideea că abrogarea - ca instituție juridică diferită și cu efecte distincte de cea a modificării și completării legii - ar fi necesitat inserarea unei mențiuni explicite în legea de abilitare, în lipsa căreia abrogarea parțială a unor texte din legea care constituia obiectul abilitării Guvernului de a emite o ordonanță pentru modificarea și completarea acesteia ar reprezenta o încălcare a "dispozițiilor art. 108 alin.(3), cu referire la art.73 alin.(1) din Constituția României".
Aceste considerente sunt lipsite de suport legal.
Dincolo de textul art.62 alin.(5) din Legea nr.24/2000, pentru elucidarea aspectelor de tehnică legislativă referitoare la modificarea unui act normativ, se reproduce și un pasaj din cursul de formală. Introducere în tehnica și procedura legislativă (ediția a lll-a, revizuită și completată, Ed., B, 2006, pp. 178-179):"Modificarea are în vedere întotdeauna operarea unor schimbări în conținutul unui act normativ. - înlocuirea unor texte normative cu altele trebuie privită într-o dublă operație: 1) pe de o parte, textul în vigoare din actul normativ, supus modificării într-o primă fază, este abrogat; 2) pe de altă parte, instantaneu, textul abrogat este înlocuit cu un text nou și diferit de cel inițial. Prin această dublă operație, modificarea implică abrogarea, dar se deosebește de completarea actelor normative, care nu presupune abrogarea, ci doar introducerea unor noi texte într-o reglementare juridică existentă. Așa cum nota prof. univ. dr., descompunerea modificării în două momente logice marchează cele două funcții ale acesteia: cea destructivă, pe de-o parte și cea creatoare, pe de alta, de restabilire a unei noi ordini legislative."
Prin urmare, este evident că, în logica operațiunilor întreprinse potrivit normelor de tehnică legislativă, modificarea unei legi presupune, în mod necesar si inerent, abrogarea textului inițial și înlocuirea acestuia cu un text nou, după cum completarea unei legi poate necesita abrogarea unor texte ale legii aflate în contradicție cu prevederile nou introduse. Operațiunea de abrogare parțială a legii care formează obiectul abilitării fiind astfel intrinsec legată de cea de modificare și completare a legii (ca "evenimente legislative"), rezultă că legea de abilitare nu necesită menționarea expresă și a operațiunii de abrogare, așa cum în mod greșit a reținut instanța, contrar prevederilor art.62 alin. (5) din Legea nr.-.
Nu se poate reține susținerea referitoare la faptul că ". prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României" și "că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea", atâta vreme cât forul legislativ a adoptat Legea nr.334/2001.
Acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în temeiul unor dispoziții legale abrogate expres în urmă cu 8 ani (efectul abrogator al nr.OG83/2000 producându-se de la data de 1 octombrie 2000) ar echivala cu o consacrare a ultraactivității legii vechi: or, în materie civilă legea veche supraviețuiește - prin excepție de la principiul aplicării imediate a legii noi - pentru rezolvarea situaților juridice pendinte, care rămân guvernate de legea sub imperiul căreia s-au născut.
A fortiori, acceptarea acestui raționament ar conduce la ideea că salarizarea magistraților ar urma să perpetueze sine die regimul instituit prin acte normative abrogate, contrar legislației în vigoare, ceea ce practic ar anihila voința legiuitorului și competența Parlamentului în materie de legiferare.
Or, așa cum în repetate rânduri a statuat Curtea Constituțională, Inclusiv în Decizia nr.992 din 6 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.329 alin.3 teza finală din Codul d e procedură civilă (a se vedea citatul de la pag. 3 din prezentul recurs), instanțele judecătorești, în procesul de înfăptuire a justiției, nu se pot substitui Parlamentului arogându-și atribuții care vizează domeniul legiferării, și anume prin elaborarea de noi norme, fără ca prin aceasta să se situeze în afara prevederilor art.61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora Parlamentul este "unica putere legiuitoare în stat".
In aceleași sens, în susținerea motivelor de recurs invocăm și jurisprudența recentă a Curții Constituționale referitoare la prevederile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, anume Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008. publicată în Monitorul Oficial al României nr.537 din 16.07.2008, Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537 din 16.07.2008, precum și Decizia nr.1325 din 4 decembrie 2008. Astfel, prin ultima dintre deciziile menționate, Curtea, admițând excepția de neconstituționalitate, constată că "dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
In motivarea soluțiilor de mai sus, Curtea Constituțională a subliniat că un asemenea înțeles, care ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Totodată, Curtea a reținut că, "în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția -art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
De altfel, aceste considerente corespund și jurisprudenței timpurii a Curții Constituționale (cum ar fi Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 7 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.232 din 27 septembrie 1993), prin care aceasta preciza: "Atunci când Constituția, prin art.123 alin.(1) [devenit art.124 alin.(1) după revizuire], stabilește că justiția se înfăptuiește în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este și rămâne în vigoare prin voința legiuitorului."
Prin neluarea în considerare a recentelor decizii ale Curții
Constituționale, mai sus menționate, sentința civilă nr.202 din 30 octombrie
2008 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a -a Civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale este nelegală, întrucât contravine prevederilor art.11 alin.(3) teza a doua din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale, de la data publicării, sunt general obligatorii, principiu consacrat de dispozițiile art.147 alin.(4) din Constituție.
Instanța de fond, evocând Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Inaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, căreia însă îi dă o aplicare contrară Deciziei Curții Constituționale nr.992 din 6 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.329 alin.3 teza finală din Codul d e procedură civilă, consideră că instanțele judecătorești se pot pronunța asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
Aceasta întrucât dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, republicată și ale art.231 din Legea nr.56/1996, modificată și completată, fiind abrogate prin art.l pct.42, respectiv prin art.lX alin.(2) din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 (acestea la rândul lor ulterior abrogate), neconstituționalitatea abrogării celor dintâi norme (cele care prevedeau acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică) nu mai poate fi invocată pe calea excepției de neconstituționalitate, ceea ce ar atrage după sine ca verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent să revină instanțelor judecătorești, "prin interpretarea per a contrario a art.147 alin.(1) cu referire la art.126 alin.(1) din Constituție".
In acestui raționament interpretativ, rezultă că instanța judecătorească care ar purcede la controlul de constituționalitate în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în cauza cu care a fost învestită își arogă competența Curții Constituționale, substituindu-se astfel în exercitarea atributelor "unicei autorități de jurisdicție constituțională în România", după cum dispune art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Ca atare, o hotărâre judecătorească pronunțată în asemenea condiții este în mod evident nelegală și încalcă prevederile art.142 alin.(1) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constitutiei.
Mai mult, sentința recurată obligă pârâta să recunoască aplicabilitatea în continuare a unor norme abrogate (art.47 din Legea nr.50/1996, respectiv art.231 din Legea nr.56/1996), în pofida legislației în vigoare și a deciziilor Curții Constituționale, ceea ce contravine flagrant principiului general consacrat de art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, potrivit căruia "în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie."
Față de aceste motive, se solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței civile nr.202 pronunțată la data de 30 octombrie 2008 de Curtea de Apel București - Secția a -a Civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, și pe fondul cauzei, respingerea acțiunii, ca nelegală și neîntemeiată.
La rândul lor, recurenții reclamanții, prin recursul formulat, susțin că, potrivit dispozițiilor art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, prin sentința menționată, Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în mod greșit, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 1 octombrie 2000 - 11 aprilie 2005.
Conform Deciziei nr.21 (XXI) din 10 martie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, trebuie interpretate și aplicate în sensul că judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul la un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și
după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Rezultă, că termenul de prescripție a început să curgă din momentul nașterii dreptului la acțiune, adică al pronunțării Deciziei nr.21(XXI) din 10 martie 2008 înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite. Este cunoscut faptul că dreptul material la acțiune se naște la data recunoașterii dreptului. Or, prescripția este o sancțiune aplicabilă titularului dreptului pentru lipsa sa de diligentă în ceea ce privește valorificarea dreptului la acțiune. Atâta vreme cât nu a fost posibilă exercitarea dreptului, aplicarea sancțiunii prescripției este, în același timp, inechitabilă și nelegală.
Față de toate aceste considerente, se solicita admiterea recursului, în sensul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reprezentând 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, și pentru perioada 1 octombrie 2000 - 11 aprilie 2005, cu actualizarea sumelor cu indicii de inflație la data plății efective.
In ce privește recursul formulat de Curtea Constituționala, instanța retine următoarele:
Asa cum rezulta din inscrisurile dosarului de fond, și au calitatea de experți (personal de specialitate juridică), iar, și au calitatea de grefieri (personal de specialitate juridică).
În conformitate cu prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată: "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
La data de 01.10.2000 intrat în vigoare Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996. Astfel, prin dispozițiile art. I pct. 42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000 s-a dispus că"Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 563 din 18 noiembrie 1999, se modifică și se completează după cum urmează: - 42. articolul 47 se abrogă".
n ședința din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008 a pronunțat decizia nr. XXI, cu următorul dispozitiv:"Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, rocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, in aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, data de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008, prin decizia nr. XXI/10.03.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Potrivit art. 30 din OG nr. 8 din 24 ianuarie 2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 74/31.01.2007, in vigoare de la 03.02.2007, la data intrării în vigoare a ordonanței se abrogă: a) Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare; b) dispozițiile privind salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr. 56/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale magistraților-asistenți și ale celorlalte categorii de personal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 4 iulie 1996, cu modificările și completările ulterioare; c) orice alte dispoziții contrare.
OG nr. 8/2007 a fost emisa in baza Legii nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, al cărei art. 1 prevede ca, in temeiul art. 115 alin. (1) din Constituția României, republicată, Guvernul este abilitat ca, de la data intrării în vigoare a legii, dar nu înainte de încheierea celei de a doua sesiuni ordinare a anului 2006, și până la reluarea lucrărilor Parlamentului în prima sesiune ordinară a anului 2007, să emită ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, după cum urmează:
III. Muncă, protecție socială și salarizare: 7. salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Deși nu este atribuția Curții de Apel sa constate îndeplinirea sau nu a condițiilor de forma prevăzute de Constituția României pentru adoptarea acestei ordonanțe, instanța poate stabili incidenta dispozițiilor acestei ordonanțe cu privire la cauza dedusa judecații.
Totodată, se poate retine ca OG nr. 8/2007, cu modificările si completările ulterioare, produce efecte juridice cu privire la domeniul delegării legislative pentru Guvern, dispusa prin Legea nr. 502/2006, respectiv salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Din acest punct de vedere, este fara putința de tăgada ca, prin art. 30 din OG nr. 8/2007, au fost abrogate dispozițiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele ale art. 47 -"pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Asupra acestei probleme de drept nu s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, in decizia pronuntata la 10.03.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Acest fapt reiese din limitele sesizarii Procurorului General al României in recursul in interesul legii, publicat pe pagina web http://www.mpublic.ro/recursuri/2008_civil/rc_26_02_2008_2.htm.
Așadar, Secțiile Unite ale Înaltei Curti de Casație și Justiție nu au fost sesizate cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, decat raportandu-se la OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, iar nu si la un act normativ ulterior, cum este OG nr. 8/2007.
Potrivit art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reublicata p. în Monitorul Oficial, Partea I nr. 777 din 25.08.2004, brogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.
In ce privește prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, acestea nu pot fi incidente, întrucât nu este vorba de restrângerea unui drept fundamental, ci doar de dispoziții legate de salarizarea unei categorii profesionale, domeniu in care legiuitorul, fie si delegat, are plenitudine de reglementare.
In consecința, începând cu 03.02.2007, personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției nu mai beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
În ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, arătând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Decizia Curții Constituționale este definitivă și general obligatorie și urmează a se publica în Monitorul Oficial al României, Partea
În baza art. 146 lit. e din Constituția României, Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
Nu este prima situație când instanța de contencios constituțional se pronunță în acest sens. Astfel, prin decizia nr. 1222/2008, Curtea Constituțională a constatat că există un conflict juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și puterea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, în sensul art.146 lit. e) din Constituție și al practicii instanței de contencios constituțional în materie, produs în condițiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei Curții Constituționale nr. 384 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.451 din 24 mai 2006, precum și a dispozițiilor legale în vigoare.
Curtea Constituțională a constatat că decizia nr. 2.289 din 2 mai 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr- nu este opozabilă Președintelui României, care nu a fost parte în proces si că, potrivit art. 94 lit. b) din Constituția României, acordarea gradului de general reprezintă o atribuție exclusivă a Președintelui României.
În textul sesizării, Președintele României a menționat că, în mod constant, instanțele judecătorești au pronunțat hotărâri judecătorești prin care au dat câștig de cauză magistraților, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, asistenților judiciari și personalului auxiliar care au promovat acțiuni în pretenții, fundamentate pe legislația remunerării din sistemul judiciar. Prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecătorească, prin instanțele judecătorești și Înalta Curte de Casație și Justiție, a acționat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv"principiul separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale",consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.
Reglementarea cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor și al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanțele judecătorești și-au arogat competențe care țin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de natură constituțională a cărui gravitate împiedică îndeplinirea normală a atribuțiilor constituționale ale autorităților publice, precizează Președintele României.
În ultimii ani, puterea judecătorească și-a extins treptat atribuțiile în detrimentul puterii legislative, fapt ce reiese din soluțiile constante ale Curții Constituționale.
Instanța de contencios constituțional a stabilit că instanțele judecătorești nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeași natură, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat pe larg în Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile acesteia sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că, în atribuțiile instanțelor judecătorești intră crearea unor norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative.
Cu toate acestea, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut-o, reținând, spre exemplu, că "prin emiterea nr.OG 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României."
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție implică, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, cât timp nu este atinsă substanța dreptului (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragraf 36).
Accesul liber la justiție este consacrat prin art. 21 din Constituția României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
Articolul 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului si libertăților fundamentale nu obligă statele să creeze un drept de acces la o instanță în fața căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament. Cu toate acestea, Curtea a arătat că atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deși nu privește în mod direct o persoană fizică sau juridică, îi afectează totuși în substanță drepturile sau obligațiile cu caracter civil, articolul 6 paragraf 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuție să poată fi contestate în substanță în fața unei instanțe care să ofere garanțiile unui proces echitabil. O astfel de situație, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziții sau măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei sau grupului de persoane afectate, fie din particularitățile situației de fapt care diferențiază persoana sau grupul de persoane vizate (Comisia, decizia din 19 aprilie 1991 în cauzaRuiz- și alții Spaniei, no. 14324/88, DR 69, p. 227; garanțiile procedurale ale articolului 6 pot fi însă aplicabile procedurilor desfășurate în fața Curții Constituționale - a se vedea în acest sens, Voggenreiter Germaniei, hotărârea din 8 ianuarie 2004).
Pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicție deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât și cele de drept ale cauzei (CEDO, Koskinas Greciei, hotărârea din 20 iunie 2002; CEDO,Olandeidin 17 decembrie 1996,1996-IV,vol. 25). O instanță care este ținută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecății nu va fi considerată ca având jurisdicție deplină.
Care vor fi si cum se vor produce efectele deciziei Curții Constituționale din 27 mai 2009?
În primul rând, aceasta va avea putere doar pentru viitor. În baza art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Decizia Curții Constituționale nu va produce efecte asupra sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică si asupra sporului de vechime în muncă, în ce privește pretențiile formulate de magistrați pentru perioada limitată de data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial al României.
Prin cele două decizii pronuntate în recursuri în interesul legii, reclamantii au dobandit osperantă legitimăde a obtine recunoasterea creantelor lor, în situatia contrară încalcandu-se articolul 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în raport de solutiile irevocabile primite de alti reclamanti.
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedură civilă, rocurorul p. general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, în momentul în care un reclamant se adresa instantei judecătoresti, prin intermediul jurisprudentei clare a Sectiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta aveasperantă legitimăde a obtine recunoasterea creantei sale, decizia instantei supreme opunându-se celorlaltor instante întocmai ca si legea.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronuntat în cauzaAurelîmpotriva Romaniei 1, din 06.12.2007, constatând încalcarea articolului 6 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie combinat cu articolul 14.
În cauză, Curtea văzand că, în alte spete similare, instanta supremă a acordat altor persoane drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea o sperantă legitimă de a obtine recunoatterea creantei sale.
În cauzaDriha împotriva României(21 februarie 2008), Curtea a constatat înclcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impozitării sumei primite de petent în temeiul Legii nr. 138/1999, cu ocazia trecerii sale în rezervă și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil.
Nici faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat acest text în două decizii în sensul că ajutorul ar fi impozabil nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea având în vedere faptul că această interpretare este în mod evident contrară prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrară atât propriei jurisprudențe a Înaltei Curti de Casație și Justiție, cât și jurisprudenței celorlalte instanțe interne.
Reamintind că potrivit jurisprudenței Curtii Europene a Drepturilor Omului, discriminarea constă în tratarea într-o manieră diferită, fără justificări obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații comparabile, cu precizarea că enumerarea din art. 14 are caracter indicativ și nu limitativ, Curtea a constatat că alți militari care au fost trecuți în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil iar autoritățile interne nu au oferit nici o justificare pentru tratamentul diferențiat.
In ce privește recursul declarat de recurenți reclamanții, -, Curtea arata ca, potrivit art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate. Potrivit art. 295 alin. (1) din Codul muncii, dispozițiile acestuia se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispozițiile legislației civile. Cum Codul muncii nu conține prevederi referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Analiza cursului prescripției extinctive presupune, înainte de toate, cunoașterea începutului și sfârșitului acestei prescripții, adică a datei de la care începe să curgă prescripția extinctivă și, bineînțeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 " prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. ", iar potrivit art. 1886: " Nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere."
In cauza, cererea de chemare in judecata a fost formulata si înregistrata sub nr-, la 11.04.2008, solicitându-se obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor salariale reprezentând suma echivalentă sporului risc si suprasolicitare neuropsihica, pentru perioade anterioare, începând cu 01.10.2000.
In baza art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcuta de cel in folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca cererea a fost introdusa la o instanța judecătoreasca, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare.
Prin HG nr. 232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 273 din 1 aprilie 2005, Guvernul României a recunoscut drepturile ce revin ca urmare a discriminărilor produse in sistem, prin plata sporului de 30-40%.
Acest act de recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie operează numai in cazul sporului de 30-40%, iar nu si a sporului de risc si suprasolicitare neuropsihica.
Prescripția nu a început sa curgă de la data constatării discriminării, pentru ca, in ce privește sporul de vechime in munca, nu e vorba de discriminare, ci de supraviețuirea in legislație a unor dispoziții abrogate de trei ori, afirmata de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite.
Curtea de Apel poate constata, prin prisma jurisprudentei constante a instantelor judecatoresti interne in sensul obligarii angajatorilor la plata sporului de vechime in munca catre magistrati, ca reclamantii au osperanta legitimade a obtine recunoasterea creantei lor, in situatia contrara incalcandu-se articolul 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, insa nu poate ignora implinirea termenului de prescriptie extinctiva.
Cu toate acestea, Curtea nu poate aprecia ca o actiune in instanta pentru plata unui spor fundamental, consacrat legislativ in Codul muncii, reprezinta o diligentă extremă solicitata unui justițiabil.
Pentru toate aceste considerente, cu luarea în considerare a tuturor probelor administrate în cauză, potrivit art. 312 alin. 1 si art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurentul recurenta CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr.202 din data de 30.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, si va modifica în parte sentința apelată, în sensul că va dmite în parte acțiunea formulată de reclamantele, și obligă pârâta la plata către aceste reclamante a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut de bază lunar, pentru perioada 11.04.2005-03.02.2007, sume de bani ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Va respinge pretențiile acestor reclamante pentru perioada 04.02.2007-la zi și în continuare, ca neîntemeiate.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenți reclamanții, .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr.202 din data de 30.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, -, ,.
Modifică în parte sentința apelată, în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantele, și obligă pârâta la plata către aceste reclamante a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut de bază lunar, pentru perioada 11.04.2005-03.02.2007, sume de bani ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Respinge pretențiile acestor reclamante pentru perioada 04.02.2007-la zi și în continuare, ca neîntemeiate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenți reclamanții, -, împotriva sentinței civile nr.202 din data de 30.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-. în contradictoriu cu intimații, CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
GREFIER,
Red.
tehnored.G
34.ex./02.07.2009
Jud. fond:
Președinte:Călin Dragoș AlinJudecători:Călin Dragoș Alin, Enache Daniela Georgeta
