Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 445/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.4536/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR.445/
Ședința publică de la 27 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții-" ROMÂNIA"SRL șiîmpotriva sentinței civile nr.2578 din data de 25.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.1603/3/LM/2008, având ca obiect:"drepturi bănești".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 20 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 27 ianuarie 2010, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată la data de 27.05.2005 pe rolul Tribunalului București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr- (4176/LM/2005) reclamantul a chemat în judecată pe pârâta - România SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.009.490,277 lei, reprezentând contravaloare spor pentru ore suplimentare efectuate în ultimii 3 ani, diferența dintre salariul plătit de pârâtă și salariul minim pe ramură, diferența dintre diurna acordată și cea prevăzută de HG 518/1995, daune morale în cuantum de 30.000 lei, cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.3598/31.05.2005, pronunțată în acest dosar, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.3830/R/12.11.2007, Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis recursul formulat de reclamantul împotriva sentinței de mai sus, ce a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal pentru completarea și administrarea unitară a probatoriului.
La rejudecare, s-au administrat probele cu expertiză contabilă, interogatoriul pârâtei și înscrisuri. In cadrul probei cu înscrisuri, s-au depus la dosarul cauzei copii pașaport reclamant, foaie de pontaj, diagrame tahograf pentru perioada iunie 2002 - decembrie 2005, foile de parcurs.
Prin sentința civilă nr.2578/25.03.2009, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea orelor suplimentare efectuate și neplătite pentru perioada iunie 2002 - ianuarie 2005, în sumă de 6080,15 (RON) brut; a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența dintre salariul plătit (3.100.000 lei vechi) și salariul minim pe ramură (11.516.000 lei vechi) pentru funcția de șofer, pe perioada 1 martie 2005 - 6.07.2005, (data încetării raporturilor de muncă); a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența dintre diurna acordată 15 E/zi și cea prevăzută de HG 518/1995 modificată 35 E/zi, pentru perioada 27.05.2002 - 27.05.2005; a respins cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata sumei de 1000 lei către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, cu privire la capătul de cerere referitor la plata orelor suplimentare efectuate de reclamant în perioada 2002 -2005, concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză - anexa 8 coroborând foile de parcurs cu actele de decont și cu adresa ministerului Administrației și Internelor -/7.02.2007 din care rezultă că reclamantul a efectuat în perioada iunie 2002 - ianuarie 2005 un număr de 1845,1 ore suplimentare în valoare brută de 6080.1510 lei ( RON).
Tribunalul a constatat, din analiza foilor de parcurs, că reclamantul a efectuat ore suplimentare în interesul pârâtei, respectiv a lucrat în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, conform art.117 Codul Muncii. Prin trimiterea reclamantului ca șofer pe autocar, în cursă, a apreciat tribunalul, este clar că angajatorul i-a solicitat reclamantului să lucreze suplimentar, netrebuind să existe forma scrisă. De asemenea, prin plecarea și executarea cursei, este clar că a existat și acordul salariatului reclamant.
Conform calcului expertului reclamantul a efectuat un număr total de 1845,1 ore suplimentare în perioada iunie 2002 - ianuarie 2005 luând în calcul și compensarea cu timp liber corespunzător acordată reclamantului în următoarele 30 de zile după efectuarea muncii, astfel că instanța de fond a admis această cerere în baza art.120 Codul Muncii, pentru orele lucrate suplimentar, necompensate cu timp liber corespunzător și neplătite.
Cu privire la capătul doi al acțiunii, referitor la acordarea salariului minim pe ramură, Tribunalul a apreciat că este întemeiat, urmând a-l admite în consecință pentru următoarele considerente:
Sindicatul, constituit în cadrul societății pârâte, s-a afiliat la din 1.02.2005. In societate nu exista contract colectiv de muncă încheiat, deci s-a aplicat contractul colectiv de muncă la nivel de Grup de unități -secțiunea transporturi auto și la nivel de ramură pentru anii 2002-2004, prelungit prin act adițional pentru 2005.
In Contractul Colectiv de muncă la nivel național pe 2005-2006 ca și în cel pentru anii 2002-2004 se precizează că acestea își produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile din țară indiferent de forma de capital social și se mai precizează că aceste drepturi sunt minime, de la nivelul cărora începe negocierea CCM la celelalte niveluri.
Deoarece în societatea pârâtă nu s-a încheiat contractul colectiv de muncă pentru anii 2002 - 2004, Tribunalul a constatat că i se aplică Contractul Colectiv de Muncă la nivel național publicat în Monitorul oficial nr.3/24.03.2004 iar pentru anul 2005, de când reclamantul și sindicatul au devenit membri (1.02.2005) se aplică CCM la nivel de Grup de unități - secțiunea transporturi auto - anexa 3, în care se precizează că funcției de șofer de gradul IV autovehicule ( autovehicule de transport peste 48 de locuri) îi corespunde un salariu de bază minim brut de 10.014.000 lei +15% din luna iulie a anului 2004.
Deci din februarie 2005, apreciat instanța de fond, salariul minim de bază al reclamantului trebuia să fie 11.516.100 lei vechi la care se adaugă restul sporurilor,astfel că pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferența dintre salariul minim încasat (3.100.000 lei vechi) și cel pe care ar fi trebuit să-l primească conform contractului colectiv de muncă pe ramură pentru perioada 1 martie 2005- luna următoare afilierii - 6.07.2005 (luna încetării raporturilor de muncă dintre părți).
Cu privire la cuantumul diurnei la care reclamantul ar fi fost îndreptățit pe perioada deplasărilor în străinătate, prima instanță a reținut că HG nr.518/95 modificată prin HG nr.436/2002 prevede pentru salariați o diurnă de minim 35 Euro/zi.
Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură - transporturi pe 2002-2004 și art.46 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe 2005-2006 prevăd la art.45 că salariații unităților trimiși în delegație, vor beneficia de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabilește la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate. Nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituțiile publice.
Față de această împrejurare,tribunalul a apreciat că angajatorul este obligat să acorde salariatului o diurnă cel puțin la nivelul minim stabilit la instituțiile bugetare, adică 35 Euro/zi.
La art.17 al.1 al HG nr.518/1995 se arată că se recomandă agenților economici să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri, deci este clar că, în calcularea cuantumului diurnei ce se va plăti reclamantului, se pleacă de la această sumă minimă de 35 Euro/zi, neexistând alt mod de a calcula diurna necesară.
Legiuitorul a constatat că aceasta este suma minimă necesară și a stabilit-o, deci, a reținut prima instanță, este obligatorie pentru toți agenții economici, unități de stat bugetare, etc.
Tribunalul a mai constatat că, deși pârâta se apără spunând că a calculat la nivelul societății, un nivel între 25-31 Euro diurnă, emițând pentru fiecare an decizii prin care se stabilea în mod clar diurnele pentru fiecare destinație, nu a făcut la dosar nici o dovadă în acest sens.
Tribunalul a respins capătul de cerere privind daunele morale, apreciind că reclamantul nu a dovedit prejudiciul moral suferit, întinderea, cuantificarea acestuia și nici legătura de cauzalitate între prejudiciul suferit și fapta pârâtei.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs ambele părți.
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C România. L, a criticat sentința pentru încălcarea dispozițiilor prev. de art.304 pct. 7,8 si 9.proc.civ, solicitând aplicarea art. 3041Cod proc.civ și în principal modificarea sentinței recurate iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare pentru efectuarea unei expertize contabile complete asupra tuturor pretențiilor reclamantului pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
În cauza dedusă judecății raportul de expertiza contabila efectuat la prima judecată nu a fost omologat, concluziile sale nu au stat la baza pronunțării hotărârii, cu consecința respingerii acțiuni ca neîntemeiata.
Instanța de fond după rejudecarea cauzei nu putea lua în considerare raportul de expertiza contabila efectuat inițial, având in vedere respingerea acțiunii și faptul că, după admiterea recursului si casarea sentinței, instanța de recurs a dispus rejudecarea cauzei cu respectarea art.315 alin.3 proc.civ. potrivit căruia, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanțe a cărei hotărâre a fost casată
Recurenta a susținut că art.315C.proc.civ. stabilește limitele în care instanța va rejudeca pricina după casare, iar instanța care rejudecă fondul are obligația de a respecta îndrumările date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate de aceasta și cu privire la necesitatea de a clarifica anumite împrejurări de fapt prin administrarea unor probe.
In cazul casării totale, instanța care rejudecă fondul, va judeca procesul în întregime.
În raport de aceste considerente, recurenta a susținut că expertiza contabila dispusa in cauza nu a analizat si celelalte pretenții ale reclamantului cu privire la diferența dintre salariul plătit si salariul pe ramura-pe perioada 01.03.2005-06.07.2005 si diferența dintre diurna acordata si cea prevăzuta de HG 518/95. Fiind casata in întregime sentința anterioară, probatoriul trebuia completat cu calcularea acestor sume având in vedere si faptul ca instanța s-a pronunțat in mod clar asupra pretențiilor pe care reclamantul le invocă de la data la care acesta a dobândit calitatea de sindicalist iar sindicatul s-a afiliat la o organizație reprezentativa ce a semnat CCM. la nivel de ramura.
Recurenta a mai invocat și nulitatea prevăzută de art.304 pct.8 Cod procedura civila, constând in aceea că instanța de fond, in mod greșit si netemeinic, a reținut ca, "potrivit art. 241 lit.c CM clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toti angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul de munca la acest nivel. Aplicarea clauzelor contractuale ale contractului colectiv de munca la nivel de ramura este condiționata de apartenența sindicatului sau patronatului la organizația parte semnatara a acestuia."
Recurenta a susținut că a respectat prevederile Contractului de munca la nivel național cu modificările ulterioare si Codul Muncii in ceea ce privește salariul minim pe economia naționala.
A arătat recurenta că la data de 01.02.2005 s-a înființat sindicatul șoferilor si la data de 01.03 2005 acesta s-a afiliat la Federația Naționala a din România. După această dată a fost notificata societatea pentru a iniția si negocia contractul de munca la nivel de unitate, părțile semnând un pact social prin care se menținea salariul înscris in contractele individuale de muncă pana la încheierea contractului de munca la nivel de unitate. În aceste condiții, a susținut recurenta, nu poate fi admisă cererea prin care să se aplice CCM la nivel de ramura pentru o perioadă anterioară înființării sindicatului întrucât, un contract de munca, fie el si pe ramura, nu poate fi aplicat retroactiv datei înființării sindicatului si afilierii acestuia la o federație sau confederație sindicala ce a participat la negocierea contractului de munca la nivel național si/sau de ramura, in acest sens fiind si dispozițiile art. 25 alin.3 din Legea nr. 130/1996, fiind inexistent din punct de vedere juridic.
Din aceleași considerente, nu putea fi admisa nici cererea reclamantului cu privire la acordarea diferenței de diurna de la data de 27.05.2002 pana la 27.05.2005.
Recurenta a criticat și admiterea cererii privind plata orelor suplimentare în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, susținând că reclamantul se baza, pentru stabilirea orelor suplimentare si precum si a celorlalte drepturi bănești, pe foile de parcurs solicitând depunerea acestora la dosarul cauzei dar o foaie de parcurs nu poate determina in mod cert timpul de munca efectiv prestat de către șofer, ci doar fisa tahograf care contorizează atât timpul de condus cât si de staționare precum și deconturile pentru diurna precum si fisele colective de pontaj.
Recurenta a susținut că raportul de expertiza efectuat in cauza nu a ținut cont de aceste înscrisuri expertul preferând sa efectueze calcule prin analogie cu alte curse si nicidecum cu ceea ce a efectuat in mod real reclamantul.
Lipsa unor foi de parcurs se justifica prin neobligativitatea păstrării mai mult de 2 ani a acestora, obligația legala fiind de 12 luni conform art. 10 pct.3 din Legea nr.101/1994.
În consecință, recurenta a apreciat că expertul și-a exprimat punctul de vedere prin calcularea unor sume de bani pe baza de grafice de timp rezultate din caietele de sarcini, prin asimilări cu alte curse, si astfel nu s-a putut stabili cu certitudine daca societatea are de plătit sume de bani decât prin asimilări, astfel că sumele nu sunt certe, lichide si exigibile, metoda asimilării neputând fi acceptata.
Calculul sporurilor este greșit, a susținut recurenta, întrucât expertul nu a ținut cont de datele si explicațiile formulate de către reprezentanții societății si a acordat sume de bani chiar daca reclamantul a beneficiat la acel moment de compensarea cu timp liber conform art. 137 din Legea nr. 53/2003.
A arătat recurenta că salariaților li s-a asigurat respectarea duratei de conducere, timpul de repaus fiind stabilit în condițiile art. 112 Codul Muncii si in conformitate cu art. 8 alin 1 din Acordul Recurenta a solicitat înlăturarea solicitării reclamantului ca un eventual calcul să se facă pe baza vizelor din pașaport si a unei adrese emisa de politia de frontiera cu ieșirile si intrările in tara ale acestuia întrucât acestea nu au mențiuni corecte si exacte si există neconcordante intre ieșiri si intrări ( de exemplu exista doua ieșiri si nici o intrare etc.) iar reprezentanții Poliției de frontiera au declarat ca listele lor nu sunt opozabile in justiție.
Recurenta a arătat că în situația speciala când munca se efectuează in schimburi, durata timpului de munca poate fi prelungita peste 8 ore pe zi si 48 ore pe săptămâna cu condiția sa nu depășească o medie de 8 ore in decursul a 6 luni calendaristice. internaționale prevedeau in mod obligatoriu la ajungerea la destinație perioade de repaus in care angajatul dispunea in mod liber de timpul său si de asemenea beneficia de cazare sa plătească nimic si o masă era inclusa in diurna.
Pentru sărbătorile legale, a arătat recurenta, i s-a asigurat reclamantului compensarea cu timp corespunzător in următoarele 30 de zile calendaristice conform art. 119 din Legea nr. 53/2003, așa cum rezultă din documentele societății. In legătura cu zilele lucrate de in perioada ian 2003 - martie 2005, recurenta a susținut că, fata de zilele normale de lucru din fiecare luna, acesta a lucrat mai puține zile, beneficiind de timp de odihna si de recuperare pe langa zilele de concediu acordate conform contractului de munca. De asemenea, la numărul de zile in cursa era cuprinsa inca o zi libera pe care șoferii o aveau la cap de linie (in străinătate) pentru odihna, in care puteau dispune de timpul lor conform.
Recurenta a susținut că reclamantul a primit drepturile salariale complete și chiar expertul a arătat că nu poate face un calcul clar in lipsa unor foi de prezenta individuale din care sa rezulte in mod clar numărul de ore suplimentare si liberele de care reclamantul a beneficiat.
Cu privire la încheierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate recurenta a arătat că reprezentanții sindicatului au fost de acord in cadrul negocierilor cu încheierea unui pact social cu privire la drepturile salariale. salariului la nivelul Contractului de munca la nivel de ramura presupunea restructurări de personal, diminuarea activității, si o alta organizare a derulării transporți lui internațional de calatori pe curse regulate, activitatea de baza a societății. Condițiile economice din piața transporturilor nu permiteau, a susținut recurenta, acordarea de salarii mai mari din partea angajatorului, ducând in mod inevitabil la falimentul societății. Nu au existat acte adiționale la contractul de munca care sa prevadă ca acesta exista in CCM la nivel de ramura si se aplica retroactiv din anul 2002 -2003 și nu pot fi cerute drepturi salariale atâta timp cat nu a existat CCM la nivel de unitate, nu a existat sindicat înființat si nu s-a dovedit a fi reprezentativ la nivel de unitate si nu s-a solicitat încheierea unui astfel de contract.
Recurenta a menționat Decizia nr. 7 din 21 ianuarie 2008 Înaltei Curți de Casație si Justiție care a admis recursul in interesul legii in legătura cu interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 17 alin. (1) lit. c) si ale art. 18 alin. (3) teza finala din Legea nr. 130/1996 privind contractul
colectiv de munca, republicata, considerând ca organizațiile sindicale din unitate sunt reprezentative daca îndeplinesc in mod alternativ fie condițiile prevăzute de art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca, republicata, fie condiția prevăzuta de art. 18 alin. (3) teza finala din lege.
Referitor la plata diferențelor de diurna intre diurna primita si cea prevăzuta in HG nr. 518/1005 cu modificările ulterioare, recurenta a susținut că societatea nu are obligația de a plăti suma de 35 de Euro reprezentând diurna pe zi pentru acoperirea cheltuielilor aferente statelor in care acesta a efectuat transport de calatori întrucât HG nr. 518/1995, singurul act normativ care reglementează situația juridica a diurnei, are un caracter imperativ doar pentru personalul aflat in subordinea organizațiilor de stat si nu pentru salariații unei societății cu răspundere limitata, fiind recomandat agenților economici alții decât cei prevăzuți in an. 16 alin 1 precum și fundațiilor si asociațiilor si altor asemenea sa aplice in mod prevederile hotărârii.
Recurenta a arătat că a stabilit sumele cuprinse între 25-31,25 Euro, ce reprezintă diurna acordata in funcție de statul/ statele in care se efectuează transportul internațional de calatori, incluzând si micul dejun, fiind emise pentru fiecare an Decizii prin care se stabilea in mod clar diurnele pentru fiecare destinație. se calculează pentru perioada efectiva petrecuta in afara țării, nu si pentru perioada cuprinsa de la momentul plecării autocarului si pana la ieșirea din tara.
A mai susținut recurenta că reclamantul a solicitat anumite drepturi bănești pentru o perioada de trei ani invocând calitatea de membru de sindicat, dar a dobândit acestă calitate din februarie 2005, astfel toate cererile formulate inainte de aceasta data trebuiesc raportate strict la prevederile contractului individual de munca neexistând un contract colectiv de munca la nivel de unitate.
La stabilirea atat a salariilor cat si a diurnelor societatea a ținut cont de prevederile legale in materie de transporturi respectiv art.ll pct.3 din Legea nr. 101/1994 conform cărora " Este interzisa remunerarea șoferilor salariați, chiar prin acordarea de prime sau prin majorarea salariilor, in funcție de distantele parcurse si/sau de volumul de mărfuri transportate, in condițiile in care aceste remunerații sunt de natura a compromite securitatea rutiera."
Recurenta a invocat practică judiciară în litigii similare în sensul respingerii acțiunilor ca neîntemeiate.
Prin recursul formulat de recurentul-reclamant întemeiat în drept pe disp. art.304 pct.9 și art.103 Cod procedură civilă, acesta a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate, pentru următoarele motive:
Și-a schimbat domiciliul pe parcursul procesului si hotărârea conform dovezii de comunicare, nu i-a fost comunicata la domiciliu astfel că solicită repunerea in termenul de exercitare a caii de atac.
Pe fond reclamantul a susținut că in sentința atacata nu se menționează de ce acțiunea nu a fost admisa in întregime, ci numai in parte, iar contravaloarea orelor suplimentare este in suma de 6080.15 lei netă și nu brută, cum a reținut greșit instanța.
Recurentul reclamant a invocat dispozițiile art. 247. susținând că, în perioada 2002-2005 potrivit la nivel ramura transporturi salariul minim brut prevăzut era echivalentul a 100 Euro (valoare net superioara salariului acordat), punct de vedere exprimat și de Direcția de Munca, Solidaritate Sociala și Familie a Municipiului B - Social, Legislație, Salarizare, Conflicte si Contracte Colective de Munca prin adresa numărul 726 din 19.04.2005.
a motiva explicit, instanța a admis aceste pretenții numai din 01.03.2005, luna afilierii la Sindicatul, desi retine incidența la nivel de ramura transporturi.
În consecința, parata trebuia obligata la plata sumei de 6845,64 lei.
Aceasta situație subzista, a arătat recurentul reclamant si in ceea ce privește diurna neacordata, instanța deși a reținut atat temeiul legal (HG 519/95, si HG436/2002) si articolul 45-46 din la nivel ramura transporturi 2002-2004, admis numai in parte pretențiile referitoare la diferentele intre diurna acordata in Euro si diurna la care era indreptățit, acestea fiind în cuantum de 13.193,356 lei.
Recurentul reclamant a criticat și respingerea, motivare, a cererii privind daunele morale, susținând că acestea se justifica in primul rand datorita incalcarii de către societatea parata a obligațiilor legale si a obligațiilor ce revin conform licențelor de transport si a caietelor de sarcini aferente liniilor de transport internaționale, conform cărora parata trebuia sa asigure un minimum de 4-8 conducători auto pe aceste trasee. În fapt, cei 3 conducători auto care deserveau un autovehicul, erau obligați sa conducă non-stop, pauze legale incalcand normele in vigoare.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul societății pârâte, Curtea reține că primul motiv de recurs, încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 cod proc. civilă, nu este fondat întrucât instanța de fond nu a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat la prima judecată în fond a cauzei, pentru a stabili un cuantum al contravalorii diferențelor de salariu minim și a diurnei acordată prin hotărâre, dispunând numai dreptului în sine, cuantificarea acestui drept fiind un aspect al executării hotărârii.
Sunt întemeiate însă, criticile recurentei pârâte privind acordarea, de către instanța de fond, reclamantului, a unor drepturi salariale suplimentare, Curtea procedând la analiza acestor critici prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 și 3041cod proc. civilă.
Astfel, în primul rând, instanța constată că nu s-a dovedit în cauză faptul că reclamantul este îndreptățit la plata orelor suplimentare, în condițiile în care din probele administrate nu rezultă respectarea de către părți a dispozițiilor 118-119 Codul Muncii. La dosar nu există dovada că angajatorul a solicitat reclamantului recurent să efectueze muncă suplimentară peste durata normală a timpului de muncă, conform art.118 alin.1 Codul Muncii sau în zile de legală, pentru care nu a asigurat, potrivit dispozițiilor art.119 alin.1 și art.132 Codul Muncii, compensarea prin ore libere plătite, în următoarele 30 de zile după efectuare.
Nu pot fi reținute în cauză concluziile raportului de expertiză contabilă care a cuantificat numărul orelor suplimentare la 1845,1, întrucât acesta a fost întocmit în baza foilor de parcurs, înscrisuri ce probează doar traseul autovehiculului, nefiind atașate, pentru fiecare cursă efectuată în perioada în litigiu, pentru care se pretinde plata orelor suplimentare, diagramele tahograf ce înregistrau datele privind deplasarea și staționarea acestui vehicul, relevante pentru perioada de activitate a conducătorului auto.
Din acest punct de vedere, sunt corecte observațiile recurentei privind faptul că expertul a procedat la calculul orelor suplimentare numai prin raportare la deconturi și datele de intrare-ieșire din țară, pentru anul 2002, datorită expirării termenului de păstrare a foilor de parcurs de 2 ani, potrivit art. 10 pct. 3 din Legea nr.101/1994, iar pentru perioada ulterioară prin raportare la foile de parcurs coroborate cu datele de intrare-ieșire din țară de pe pașaport, relațiile de la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră depuse în primul dosar de fond.
Având în vedere că în baza art.116 Codul Muncii, angajatorul are obligația de a ține evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat, aceasta se realizează pe baza foilor de prezență colective. Acestea sunt documente menite să evidențieze numărul de ore efectiv lucrate pe zi în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, respectiv durata timpului de lucru și nicidecum copia de pe pașaport și adresele Poliției de Frontieră privind datele de intrare și ieșire din țară, care nu sunt de natură să determine durata de activitate efectivă și nu pot individualiza în concret numărul de ore suplimentare efectiv realizate.
Expertul a făcut mențiune că nu a valorificat foile colective de prezență, deși, în răspunsul ulterior la obiecțiuni a susținut că a ținut cont de zilele libere acordate în compensare, și nici diagramele tahograf pe motiv că nu se coroborează cu foile de parcurs, deși instanța de control judiciar a dispus ca la rejudecarea cauzei aceste să fie luate în considerare.
Procedând în acest mod, expertul nu a putut determina orele de activitate efectivă și orele staționate în autocar în cursă, în condițiile în care, în fiecare deplasare, mai mulți șoferi conduceau autovehiculul prin rotație.
Curtea apreciază că un algoritm de calcul întemeiat pe probele descrise anterior, ce pleacă de la premiza că reclamantul a fost permanent în autovehicul și nu a avut pauze sau opriri pentru odihnă nu corespunde situației de fapt reale ce a făcut obiectul probațiunii astfel încât susținerile recurentei pârâte în sensul că pretențiile reclamantului nu au un caracter cert, sunt corecte.
Chiar dacă, potrivit art. 287 Codul Muncii, în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului, aceasta nu înseamnă că regimul probatoriu este administrat unilateral și în exclusivitate de către angajator, acesta fiind în principal obligat să depună la dosar înscrisurile aflate în posesia sa relevante pentru situația de fapt. În egală măsură, însă, probele pot fi administrate și de către angajat în măsura în care tind la dovedirea pretențiilor sale.
În speță, reclamantul nu a mai administrat și alte mijloace de probă de natură să confere un caracter cert pretențiilor deduse prezentei judecăți.
Față de aspectele expuse, Curtea apreciază că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 Cod pr.civilă, Tribunalul realizând o interpretare incorectă a actului juridic dedus judecății, greșit admițând capătul de cerere privind plata orelor suplimentare.
Și în ceea ce privește pretențiile referitoare la aplicarea dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură pentru nivelul salariului minim pe ramură acordat pe perioada 1.03.2005 - 6.07.2005, Curtea apreciază că susținerile recurentei pârâte sunt fondate.
Astfel, instanța de fond a hotărât că reclamantului îi este aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în privința salariului minim la care acesta era îndreptățit, începând cu data afilierii sindicatului din unitate la Federația națională reprezentativă care a semnat acest contract.
Curtea apreciază că o astfel de interpretare nu poate fi reținută întrucât, spre deosebire de contractul colectiv de muncă la nivel național, ale cărui clauze contractuale sunt aplicabile tuturor salariaților încadrați în toate unitățile din țară, potrivit art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii și art.11 alin.1 lit. c din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, domeniul de aplicare al contractului colectiv la nivel de ramură se limitează la salariații încadrați în unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat acest contract. Astfel, legea reglementează efectul relativ al acestei convenții, întrucât, potrivit art.13 alin.1 din Legea nr.130/1996, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de activitate, părțile care negociază clauzele acestuia au obligația să stabilească și să precizeze unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.
Or, în speță, în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Transporturi pentru anii 2002-2004 publicat în partea a Va Monitorului Oficial al României, prelungit prin act adițional până în anul 2005, părțile care au participat la negocierea acestuia nu au nominalizat și unitatea recurentă pârâtă între unitățile în care este aplicabil contractul amintit.. Numai prin menționarea societății în contractul ce urmează regulile publicității în Monitorul Oficial, urmând astfel a fi cunoscut de toți cei interesați, se poate susține că acele drepturi prevăzute în contractul colectiv sunt aplicabile direct salariaților respectivelor societăți. O împrejurare ulterioară semnării contractului colectiv și publicării acestuia, adică o afiliere a Sindicatului dintr-o altă societate comercială la federația care a negociat contractul, nu creează drepturi și obligații între salariați și angajatorul respectiv.
Prin urmare, în lipsa unei astfel de nominalizări, efectele acestui contract la nivel de ramură nu se răsfrâng și asupra contractului individual de muncă al recurentului reclamant pe perioada în litigiu, deși unitatea la care acesta era încadrat făcea parte din ramura transporturi, în cauză fiind obligatorii doar clauzele contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
În consecință, Curtea apreciază că, împrejurarea că, la data de 1.02.2005 s-a înființat Sindicatul, care s-a afiliat la Federația Națională a din România, cu începere din 01.03.2005, nu creează de drept obligația în sarcina angajatorului de a aplica dispozițiile acestui contract, chiar dacă acest sindicat s-a afiliat la un sindicat reprezentativ semnatar al contractului la nivel de ramură, dobândind el însuși reprezentativitate, dată fiind interpretarea dispozițiilor legale prin Decizia 7/2008 a ÎCCJ, atâta timp cât societatea recurentă pârâtă nu a fost semnatară a Contractului colectiv de muncă la nivelul Transporturi și nici nu a fost nominalizată expres în anexa acestuia între unitățile în care este aplicabil acest contract și nu a încheiat nici un contract colectiv la nivelul unității care să cuprindă clauze mai favorabile față de cel la nivel național, similare contractului încheiat pentru ramura transporturi.
Prin urmare, Curtea constată că prima instanță a interpretat greșit prevederile legale incidente în cauză, atunci când a dispus obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale, prin raportare la salariul minim stipulat în Actul Adițional la contractul de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe anii 2002-2004 înregistrat la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, în condițiile în care acesta nu era aplicabil în cauză, fiind astfel întemeiat în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. invocat de către recurenta pârâtă.
În ceea ce privește nivelul diurnei pretinse de reclamant în conformitate cu dispozițiile HG 518/1995, cu modificările ulterioare, Curtea reține că instanța de fond a apreciat, de asemenea, în mod greșit că acest act normativ este aplicabil prin prisma dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi, pe 2002-2004, de vreme ce, potrivit considerentelor expuse anterior, acest contract nu este aplicabil angajatorului.
Împrejurarea că, în art. 45 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2005-2006, este inserată o mențiune privind nivelul minim al diurnei cu trimitere la cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice, nu este de natură a determina aplicabilitatea acesteia în cazul reclamantului în condițiile în care articolul menționat se referă la salariații unităților trimiși în delegațieîn țarăși nu în străinătate.
În condițiile în care prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi nu sunt aplicabile în speță iar HG 518/1995 conține pentru angajatorii privați doar norme de recomandare, nivelul diurnei cuvenite recurentului reclamant rămâne cel negociat cu angajatorul său.
Pentru toate considerentele arătate, cu aplicarea disp. art. 304 pct. 8 și 9 și 3041cod proc. civilă, Curtea va admite recursul formulat de recurenta-pârâta - România SRL, va modifica sentința recurată, în baza dispozițiilor art.312 din cod proc. civilă în sensul că va respinge, în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește recursul recurentului reclamant, Curtea l-a apreciat ca fiind declarat în termen, cu motivarea cuprinsă în încheierea de dezbateri din 20.01.2010 astfel că a procedat la analiza criticilor formulate pe fondul cauzei.
În primul motiv de recurs, reclamantul a criticat acordarea sumei de 6080,15 lei pentru orele suplimentare, în cuantum brut și nu net,cum ar fi fost calculată de expert.
Față de considerentele instanței de recurs, privind respingerea cererii referitoare la plata orelor suplimentare, această critică rămâne fără obiect.
În ceea ce privește susținerile recurentului reclamant privind dreptul la acordarea salariului minim și a diurnei majorate, începând cu anul 2002, față de aprecierea referitoare la inaplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură angajatorului, aceste cereri apar, de asemenea, ca neîntemeiate.
În privința daunelor morale, Curtea reține netemeinicia acestora, nefiind îndeplinite în cauză cerințele prevăzute de art.269 muncii, având în vedere pe de o parte aprecierea ca neîntemeiate a capetelor de cerere principale prin care s-ar fi putut dovedi fapta ilicită a angajatorului iar, pe de altă parte, faptul că nu s-a probat în cauză existența și întinderea unui prejudiciu moral adus salariatului prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale acestuia.
Față de aceste considerente,Curtea va respinge recursul recurentului reclamant ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.2578/25.03.2009 pronunțat de Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă - ROMANIA SRL împotriva aceleiași sentințe.
Modifică sentința recurată în sensul că, respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
1.03.2010
Jud.fond:
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Cristescu Simona, Rotaru
