Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 4539/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3140/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4539/
Ședința publică din data de 18 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții-reclamanți C a, G, G, C, G, ia, ( ) a, a, G, împotriva sentinței civile nr.1518 din 25 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.22274/3/AS/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect - drepturi bănești, spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți, prin avocat, cu împuternicire avocațială atașată la fila 93 dosar, intimata pârâtă Curtea de Conturi a României, prin consilier juridic, cu delegație atașată la fila 94 dosar, lipsind intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata pârâtă Curtea de Conturi a României, a depus la dosar întâmpinare prin serviciul registratură al acestei instanțe la data de 17.06.2009.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocatul recurenților reclamanți, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
Consilierul juridic al intimatei pârâte Curtea de Conturi a României, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1518/25.02.2009 pronunțată în dosarul nr.22274/3/LM/2008 Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins cererea îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice; a respins ca prescrisă cererea pentru perioada 2000-11.06.2005; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții: C a, G, G, arca, C, G, ia, () a, a, G, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sporului pentru stabilitate, risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru perioada 01.11.2000 - la zi.
La termenul din 19.11.2008, s-a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune în sensul că a fost admisă pentru perioada 2000 - 11.06.2005, față de momentul formulării cererii 10.06.2008.
Cât privește pretențiile reclamanților pentru perioada 11.06.2005 - la zi, s-a constatat că o parte dintre reclamanți sunt consilieri de conturi și o parte controlori financiari în cadrul Curții de Conturi.
În ceea ce-i privește pe reclamanții ce dețin funcții de consilier de conturi, instanța de fond a reținut că salarizarea acestora se face conform Legii nr.154/1998. În conformitate cu dispozițiile art.19 și art.20 din actul normativ mai sus citat, persoanele care ocupă funcții de demnitate publică au dreptul la o indemnizație lunară ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției.
Funcția de consilier de conturi este o funcție de demnitate publică și în consecință nu beneficiază de premii și nici de alte sporuri prevăzute de lege, conform art.3 alin.5 din OG nr.3/2006 și art.3 alin.5 din OG nr.10/2007, acte normative aprobate prin Legea nr.323/2006 și respectiv Legea nr. 231/2007.
Referitor la controlorii financiari, prima instanță a reținut că prin Legea nr.50/1995 s-a prevăzut un sistem de salarizare propriu pentru personalul Curții de Conturi care cuprindea pe lângă salariul de bază spor de stabilitate, spor pentru titlul științific de "doctor" sau "doctor docent" și spor de risc și suprasolicitare neuropsihică. Începând cu 1.10.2000 a intrat în vigoare OG nr.83/2000 care a modificat Legea nr.50/1995, abrogând în mod expres prevederile referitoare la plata sporurilor de stabilitate și de risc și suprasolicitare neuropsihică ( art.I pct.42 din OG nr.83/2000).
Susținerea reclamanților că dispoziția legală care reglementa plata sporurilor solicitate nu a fost abrogată nu a fost apreciată ca întemeiată, în acest sens reclamanții susținând că sporurile respective sunt stabilite de Legea 104/1999.
Legea nr.104/1999 privind aprobarea OG nr.9/1997 și OG nr.56/1997 a fost emisă pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996. Dispozițiile acestui act normativ modifică și completează Legea nr.50/1996 și se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, potrivit art.60 din Legea nr.24/2000. Art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996, introdus prin Legea nr.104/1999 care prevedea acordarea sporurilor de stabilitate și de stres și-a produs efectul numai până la data de 1.10.2000, când a intrat în vigoare OG nr.83/2000.
În consecință, începând cu data de 1.10.2000, data intrării în vigoare a OG 83/2000, intenția legiuitorului a fost clar exprimată în sensul abrogării textului de lege prin care controlorilor financiari li se acorda sporul de stabilitate și sporul de risc, drept salarial care a încetat să existe. Începând cu această dată OUG nr.160/2000 constituie cadrul legal pentru salarizarea controlorilor financiari, act normativ care nu conține nici o prevedere legală care să recunoască drepturile solicitate în cauză.
Reclamanții au mai invocat, în susținerea pretențiilor, situația de discriminare în raport de alți salariați ai statului, funcționari publici și demnitari care își desfășoară activitatea în condiții de risc profesional și care primesc sporuri substanțiale.
Conform dispozițiilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile legalității între cetățeni, ai excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a drepturilor la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Art.2 pct.1 al acestei ordonanțe arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință de bază de rasă, naționalitate, etnice, limbă, religie, categorie socială etc. care au ca scop sau ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării a drepturilor prevăzute de lege în domeniul public, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. La pct.2 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre sau care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la pct.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Punctul 3 al aceluiași articol prevede că orice comportament activ sau pasiv care prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele, atrage răspunderea contravențională sau penală, după caz.
Raportat la dispozițiile art.16 din Constituția României potrivit cărora "cetățenii români sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări" Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora dintre criteriile enumerate de art.2 din OG nr.137/2000, respectiv - rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege. De altfel, și practica CEDO a fost constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă o discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Pentru cele ce preced, în temeiul dispozițiilor legale amintite, Tribunalul a respins restul pretențiilor din acțiune ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate. Invocând dispozițiile art.3041cpc, recurenții-reclamanți susțin în esență greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, având ca obiect plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.11.2000-11.06.2005 cât și a pretențiilor ulterioare, pentru care nu a operat prescripția extinctivă, raportat la normele de drept material incidente în cauză.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că regula generală privind începutul prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este prevăzută în art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958. Ori, raportat la conținutul acestor dispoziții se impune a se constata că premisa aplicării efectului sancționator al prescripției extinctive constă în existența posibilității de a acționa pentru nesocotirea unui drept, pentru clarificarea unei situații juridice sau realizare a unui interes legitim, dar pentru a exista o asemenea posibilitate dreptul la acțiune trebuie întâi să se nască. Ori, în speța dedusă judecății, apreciază recurenții, dreptul la acțiune nu s-a născut decât la momentul recunoașterii dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică prin efectul Deciziei nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, moment în raport cu care evident pretențiile lor nu sunt prescrise. Astfel, numai de la momentul recunoașterii oficiale chiar și pe cale de interpretare a dreptului prin efectul deciziei în interesul legii pronunțate în ceea ce-i privește pe magistrați,persoane cărora pretind recurenții le sunt asimilați sub aspectul drepturilor salariale, a început să curgă dreptul la acțiune.
De altfel, nu trebuie neglijat că anterior pronunțării acestei decizii, dispozițiile legale în materie erau neclare, respectiv dispozițiile Legii nr.50/1996 (art.52 în varianta inițială de redactare) ce prevedea sporul în discuție,solicitat prin cererea de chemare în judecată. Pentru a considera însă că termenul de prescripție începe să curgă și prin urmare dreptul la acțiune trebuie să se nască în mod clar și indubitabil, ar fi trebuit ca norma legală să îndeplinească criteriile de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să își poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor.
În acest sens, a necesității redactării clare a unei norme de drept s-a pronunțat de altfel și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând că "o normă este previzibilă" numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să-și corecteze conduita (Cazul împotriva României 2000), iar "cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele ce pot apărea într-un act determinat". Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp accesibilă și previzibilă (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979).
În cauză însă legea a creat aparența "de nedrept" ceea ce a determinat ca titularul dreptului să nu poată acționa în vederea apărării dreptului său. Dacă în cauză s-ar considera că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut odată cu apariția OUG nr.160/2000 aceasta ar presupune că în lipsa previzibilității legii, orice justițiabil are trebui, în mod preventiv să introducă cerere de chemare în judecată pentru a nu pierde anumite drepturi în situația în care prin interpretarea oficială dată de puterea judecătorească li s-ar naște drepturi care ar fi lipsite de apărare, dacă nu ar fi acționat. O astfel de interpretare este inadmisibilă, întrucât ar încălca unul dintre principiile fundamentale a unui stat de drept, principiul securității juridice, ce are ca obiect principal protejarea acțiunilor împotriva efectelor secundare ale normei legale.
Pe fondul cauzei se arată că se impune admiterea acțiunii raportat la normele de drept ce au reglementat dreptul la sporurile în discuție, respectiv Legea nr.50/1996 (art.52 în redactarea inițială și art.56 în redactarea ulterioară), OUG nr.9/1997, Legea nr.104/1999 de aprobare a OG nr.9/1997 și OG nr.56/1997, Decizia nr.21 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
recurenții că art.56 din Legea nr.50/1996 republicată ulterior modificării varianței inițiale a legii - ce reglementează sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul de stabilitate pentru controlorii financiari produce în continuare efecte juridice și după intrarea în vigoare a OUG nr.160/2000 și OG nr.83/2000.
Astfel, OG nr.83/2000 nu conține nici o dispoziție de abrogare a art.56 alin.2 din Legea nr.50/1996 pe care a modificat-o și completat- De asemenea, nici OUG nr.160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi nu dispozițiile salariale de natură personală a controlorilor financiari. Mai mult, deși aceste sporuri sunt prevăzute de Legea nr.50/1996, art.6 din OUG nr.160/2000 face referire la Legea nr.50/1995 cu privire la salarizarea personalului Curții de Conturi.
Tribunalul a nesocotit și conținutul în date al Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite - nr.05.2007 ce a stabilit că dispozițiile art.33 alin.1) din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, art.50 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.177/2002 și art.6 alin.(1) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.160/2000 se interpretează identic atât pentru magistrați cât și pentru controlorii financiari, aceasta fiind o dovadă în plus că drepturile salariale ale controlorilor financiari au fost stabilite prin lege la același nivel, de la înființarea Curții de Conturi, până în prezent, cu drepturile salariale acordate magistraților din organele judecătorești, dar în fapt, în ceea ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu s-a mai menținut aceeași abordare, producându-se încă o discriminare la adresa controlorilor financiari de la Curtea de Conturi a României.
Totodată, hotărârea instanței de fond este în contradicție și cu Decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.21/10.03.2008, care, deși nu se referă la consilierii financiari și controlorii financiari (calitate ce o au recurenții), ci doar la magistrați, se impune a se avea în vedere că dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică s-a născut în baza aceluiași act normativ - Legea nr.50/1996, situație față de care cele două categorii de personal nu pot avea regimuri juridice distincte.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept substanțial incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prima critică a sentinței atacate vizează modul de soluționare de către prima instanță a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.11.2000-01.06.2005 invocate de către pârâta Curtea de Conturi prin întâmpinare. Tribunalul a soluționat corect această excepție, prin legala interpretare și aplicare a art.283 și art.166 Codul muncii, a art.3 alin.1, art.7 alin.1, art.8 din Decretul nr.167/1958.
Se va avea în vedere în acest sens că potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii: "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
Totodată, potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, durata termenului general de prescripție aplicabil în materia drepturilor de creanță este de 3 ani.
Potrivit art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958: "Prescripția începe să curgă la data când se naște dreptul la acțiune".
Cât privește data nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.
Pe de altă parte în ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție sunt aplicabile dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea".
Concret, termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare.
Față de aceste prevederi legale, în speța dedusă judecății, dreptul subiectiv trebuia valorificat în perioada 01.11.2000-11.06.2005, astfel că pe cale de consecință, dreptul material la acțiune s-a prescris pentru perioada menționată mai sus.
În aceste condiții, în raport cu data introducerii acțiunii 10.06.2008 precum și în considerarea art.12 din Decretul sus-menționat potrivit căruia: "în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni succesive se stinge prin prescripție deosebită", se impune a se constata că în cauză dreptul la acțiune este prescris pentru întreaga perioadă sus-menționată.
În acest sens, sunt de altfel și dispozițiile art.166 alin.1 Codul muncii care reglementează prescripția drepturilor salariale ce prevăd că: "Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Nu pot fi primite apărările recurenților reclamanți cu privire la data la care începe să curgă termenul de prescripție, data pronunțării prezentei decizii și nici apărările prin care se arată că la data de 10.03.2008 când a fost pronunțată Decizia nr.21 a Secțiilor Unite li s-ar fi recunoscut alături de magistrați dreptul la sporul de risc și suprasolicitare nervoasă de 50% prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1956 și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2004.
Potrivit art.21 alin.2 din nr.OG137/2000, termenul de prescripție curge de la data săvârșirii faptei discriminatorii sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință despre săvârșirea ei. Recurenții-reclamanți susțin că au luat cunoștință despre existența faptei discriminatorii, respectiv nr.OG83/2000 prin care a fost abrogat dreptul la sporul de risc și suprasolicitare abia la data de 10.03.2008, când a fost pronunțată decizia sus-menționată.
Ori, aceste apărări nu pot fi luate în considerare, întrucât data cunoașterii pagubei, cât și a celui ce răspunde de ea este data intrării în vigoare a art.6 alin.2 din Legea nr.711/2001 de aprobare a nr.OUG160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, prin care s-a abrogat dreptul la sporul de risc și suprasolicitare pentru controlorii financiari, din categoria cărora fac parte și recurenții-reclamanți. Totodată nu poate constitui moment al întreruperii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune Decizia nr.21 din data de 10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât această decizie nu se referă la categoria profesională a auditorilor publici externi (foști controlori financiari și consilieri de conturi), din categoria cărora fac parte și recurenții-reclamanți, cu atât mai mult cu cât decizia amintită a fost pronunțată la data de 10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial la 13.06.2008, deci după împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.
Față de cele ce preced în speța dedusă judecății nu se regăsesc nici una dintre cauzele legale de întrerupere și suspendare a cursului prescripției extinctive, astfel cum acestea sunt reglementate de art.13-14 și art.16 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, sens în care legal s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sporurile salariale pretinse pentru perioada 01.11.2000-11.06.2005.
Nu poate fi reținută nici aplicabilitatea în speța dedusă judecății a jurisprudenței invocată (respectiv Cauza contra României, 2000 și cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979), pe considerentul că norma ce a abrogat acordarea sporului de risc și suprasolicitare nu ar fi fost redactată cu suficientă precizie, claritate, previzibilitate și predictibilitate.
În condițiile în care recurenții-reclamanți considerau inaplicabilă norma de abrogare, datorită neregularității abrogării dispozițiilor ce reglementau acordarea sporului sus menționat, puteau promova acțiune pe rolul instanței de judecată, evident în cadrul termenului legal de prescripție, cu atât mai mult cu cât practic, ulterior promovării unor astfel de acțiuni de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din justiție de la instanțele și parchetele din toată țara și practicii neunitare, s-a ajuns la adoptarea de către Plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr.21/10.03.2008.
Pe fondul dreptului dedus judecății, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății ulterioare datei de 11.06.2005, pretenții ce nu sunt prescrise, corect prima instanță le-a respins ca neîntemeiate.
Legal a statuat Tribunalul pe acest aspect, respectiv că din conținutul Deciziei nr.21/10.03.2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444 din 13.06.2008 rezultă fără echivoc că auditorii publici externi (foști) controlorii financiari și consilierii de conturi, din cadrul intimatei Curtea de Conturi a României, nu fac parte din categoria persoanelor cărora le-a fost recunoscut dreptul la acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare. Dimpotrivă, categoriile socio-profesionale la care fac referire atât dispozitivul cât și considerentele deciziei în interesul legii sunt "judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate". Dacă decizia sus-menționată ar fi făcut referire și la consilierii financiari și controlorii financiari, ar fi stipulat acest aspect în conținutul său, neprocedând în maniera sus citată, evident că acești nu se pot prevala de această decizie în sprijinul acordării pretențiilor bănești solicitate.
Se impune a se avea în vedere în acest sens că drepturile salariale ale controlorilor financiari, consilierilor financiari sunt reglementate de acte normative speciale: nr.OUG160/2000 cu modificările și completările ulterioare, Legea nr.233/2006, nr.OUG27/2007, aprobată prin Legea nr.219/2007 și nr.OG14/2008 aprobată prin Legea nr.237/2008 și Legea nr.154/1998, dispoziții ce nu prevăd acordarea sporului acordat prin acțiunea introductivă de instanță.
Practic, la data de 1.11.2000 prin Legea nr.711/2001 ce a aprobat nr.OUG160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a abrogat o parte din conținutul nr.OUG24/2000, act normativ ce viza sistemul de salarizare a salariilor de bază, pentru personalul contractual din sistemul bugetar, ce stipula acordarea sporului de risc și suprasolicitare în condiții de 50% pentru controlorii financiari, în condițiile prevăzute de art.18 alin.3 și 5 din Legea nr.50/1999 republicată cu modificările și completările ulterioare.
Raportat la actele normative sus-menționate, se va constata că nr.OUG160/2000 aprobată prin Legea nr.711/2001, ce a abrogat o parte din conținutul nr.OUG24/2000 aprobată prin Legea nr.383/2001, abrogare ce s-a realizat cu respectarea cerințelor impuse de art.62 alin.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată cu modificările și completările ulterioare, în sensul că s-a respectat cerința unei reglementări de același nivel, cât și a art.62 alin.3 din actul normativ enunțat (Legea nr.24/2000) respectiv că: "abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are un caracter definitiv".
Practic anexa nr.III.2 și punctul I din anexa VI/2 lit.D din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.24/2000 a fost abrogată la data de 1.11.2000 conform nrt.OUG160/2000 aprobată prin Legea nr.711/2001, voința legiuitorului fiind aceea de a nu mai acorda sporul dedus judecății, sens în care nu mai puteau fi pretinse prin acțiunea pendinte pe rol, cum legal a statuat Tribunalul.
În ceea ce-i privește pe consilierii financiari, art.19 și art.20 din legea de salarizare a acestora, Legea nr.154/1998 prevede că aceștia au dreptul la o indemnizație lunară ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției, sens în care evident nu mai pot beneficia de sporuri și adaosuri
Nu poate fi reținută nici existența unui tratament discriminatoriu al magistraților și auditorilor publici externi - actuali controlori financiari și consilierilor financiari în cadrul Curții de Conturi, întrucât prin Deciziile nr.818, nr.819, nr.820, nr.821 ale Curții Constituționale pronunțate la data de 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008 și decizia nr.1325/4.12.2008, obligatorii pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că dispozițiile acesteia "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală sentința atacată, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți C a, G, G, C, G, ia, () a, a, G, împotriva sentinței civile nr.1518 din 25 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.22274/3/AS/2008, în contradictoriu cu intimații-pârâți Curtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./14.07.2009
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
