Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 460/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.460/CM
Ședința publică din 22 iulie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice T, cu sediul procesual ales în T,- bis și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sect. 5, în contradictoriu cu intimații reclamanți, toți cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Tulcea, cu sediul în T,-, intimații pârâți CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, nr. 1, sect. 1 și TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,- și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sect. 1, împotriva sentinței civile nr. 525 din 5.03.2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea - secția civilă, comercială și contencios administrativ - în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită în conf. cu disp.art. 87 și urm. pr. civ.
Se menționează de către grefierul de ședință că, la data de 7.07.2009 s-a primit răspunsul Tribunalului Tulcea cu privire la majorările salariale în temeiul OG8/2007, materializat în adresa nr. 803/1A/3.07.2009.
După referatul grefierului de ședință;
Instanța, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod pr. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului, reținând că părțile au solicitat judecata în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Tulcea, reclamanții -, -, au chemat în judecată: Guvernul României, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Tulcea și Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții la acordarea creșterilor salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului României nr.10/2007 art.1 alin.(1), în cele 3 etape, astfel:
1. Cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007 față de nivelul din luna decembrie 2006,
2. Cu 2% începând cu 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007.
3. Cu 11% începând cu 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
Au mai solicitat reclamanții ca aceste creșteri salariale aplicate valorii de referință sectorială să fie actualizate cu indicele de inflație de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
În motivare, reclamanții au arătat că, prin ordonanțele Guvernului României nr.6, 10, 11/2007 s-au prevăzut creșteri salariale ale funcționarilor publici, personalului salarizat potrivit OUG nr.24/2000, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, precum și pentru personalul didactic din învățământ salarizat potrivit Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.
S-a menționat faptul că, prin Ordonanța nr.8 din 24 ianuarie 2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, Guvernul, nu a făcut altceva, decât să reglementeze salarizarea și alte drepturi ale personalului de specialitate criminalistică și ale personalului care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, precum și ale personalului de instruire fără specialitate juridică și ale personalului care ocupă funcții auxiliare din cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri, prin inițierea unei modalități de salarizare, aprobată ulterior prin lege, fapt ce a făcut să abroge în totalitate Legea 50/1996 cu modificările ulterioare, lege care reglementează salarizarea personalului sus amintit.
În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe prevederile art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, modificată și completată.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în data de 4 februarie 2008, pârâtul Tribunalul Tulceaa invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât competența stabilirii salarizării personalului auxiliar de specialitate revine curții de Apel Constanța, în calitatea sa de angajator, conform prevederilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin HG 387/2005.
Pe fondul cauzei, apreciază pârâtul că acțiunea formulată este neîntemeiată.
Pârâtul Ministerul Justiției a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a arătat că, prin OG nr.8/2007, aprobată din Legea nr.247/2007, LEGIUITORUL a acordat personalului auxiliar de specialitate creșteri salariale pentru anul 2007, în trepte, prin majorarea coeficienților potrivit Anexei 1, și c, începând cu 1 ianuarie 2007 - 31 martire 2007, 1 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007 și respectiv cu 1 octombrie. În consecință, personalul auxiliar de specialitate a beneficiat de creșteri salariale pe anul 2007, neputând beneficia și de drepturile altor categorii profesionale.
S-a mai arătat că prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea sau dimpotrivă prevederea, însă într-un alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, de asemenea retribuită de la bugetul de stat, este o opțiune a legiuitorului și nu se poate reține tratamentul diferențiat.
Menționează pârâtul că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
S-a precizat că reclamanții sunt salarizați în temeiul unei legi speciale; drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază sunt stabilite exhaustiv în cuprinsul acesteia, neputând beneficia de alte drepturi neprevăzute în favoarea lor,astfel cum nici alte categorii profesionale nu beneficiază de drepturile reglementate de legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.
La data de 18 februarie 2008 Ministerul Economisi și Finanțelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a menționat că acordarea de indemnizații și majorarea drepturilor salariale trebuie să fie făcută în limita sumelor disponibile în bugetul instituției și drept urmare, admiterea acțiunii și obligarea instituției publice la plata unor sume ce nu se regăsesc în bugetul aprobat face ca hotărârea pronunțată să fie imposibil de executat.
Pârâtul Guvernul României a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în data de 7.03.2008, după pronunțarea hotărârii.
Față de excepția lipsei calității pasive a Tribunalului Tulcea, instanța urmează să o respingă, întrucât reclamanții sunt salariații Tribunalului Tulcea, iar Tribunalul Tulcea are calitate de ordonator terțiar de credite.
Având în vedere că pârâtul Guvernul României nu are calitatea de angajator al reclamanților și întrucât Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, Curtea de Apel Constanța are calitatea de ordonator secundat de credite, iar Tribunalul Tulcea are calitatea de ordonator terțiar de credite, instanța urmează a respinge cererea în ceea ce-l privește pe pârâtul Guvernul României pentru lipsa calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr. 525/05.03.2008 pronunțată de Tribunalul Tulceas -a admis cererea și în consecință au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Tulcea în solidar, să plătească reclamanților despăgubirile echivalente diferențelor salariale rezultate din aplicarea în favoarea fiecărui reclamant a majorărilor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, în raport cu luna decembrie 2006; de 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de luna martie 2007 și de 11% începând cu 1 octombrie 2007, în raport cu luna septembrie 2007, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație începând cu data de 1 februarie 2007 și până la data plății efective; s-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor care a fost obligat să aloce fondurile bugetare aferente plăților cuvenite reclamanților; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Tulcea, ca nefondată și s-a respins cererea în ceea ce privește pe pârâtul Guvernul României, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul m uncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, lise naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din legea nr.53/2003.
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: OG nr.10/2007; OG nr.11/2007; OG nr.16/2007; OG nr.27/2007; Legea nr.232/2007; OG nr.8/2007; OG nr.20/2007; OG nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau îndemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din OG nr.10/2007; judecătorii Curții Constituționale (art.1 din OG nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din OG nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din OG nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din OG nr.27/2007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din OG nr.10/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din OG nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din OG nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din OG nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din OG nr.20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 1007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului) produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, îndemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii. Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în n ici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamental stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (îndemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminate deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care funcționează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al. "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 ( care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, în condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.
De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una din monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din OG nr.10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385-392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din legea nr.304/2004, raportate la cele ale OUG nr.177/2002 și OUG nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor este solidară cu cea a celorlalți pârâți mai sus menționați, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 și art.3 din HG nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are și obligația suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din OG nr.127/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din OG nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamantelor, urmând a proceda la admiterea acțiunii.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor.
În motivarea recursului său, Ministerul Justiției și Libertăților a arătat următoarele: legiuitorul a acordate majorări salariale personalului auxiliar prin Anexa la OG nr. 8/2007 în trei etape; este inadmisibilă acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege întrucât instanța ar intra în sfera atribuțiilor puterii legislative; recurentul nu are nici o culpă întrucât nu are atribuții de legiferare; prevederile OG nr. 137/2000 nu se pot referi decât la acte sau fapte discriminatorii prin care sunt afectate discriminatoriu drepturi prevăzute de lege iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe de guvern.
În motivarea recursului său, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Tai nvocat prevederile art. 16, 19, 20, 28, 34 și 35 din Legea nr. 500/2002 în sensul că proiectul de bugetul al fiecărui minister se întocmește chiar de către acestea, în calitate de ordonatori de credite, în final fiind aprobat de Guvern și în final prin lege de către Parlamentul României, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are un atribut de decizie în această privință, fiind implicat doar în discutarea fundamentării bugetelor fiecărei instituții, având în vedere că deține informațiile privind veniturile la bugetul de stat. Ca urmare, s-a arătat că sentința pronunțată, prin care Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile pentru plata sumelor cuvenite reclamanților, adaugă la lege.
Intimatele nu au formulat întâmpinare.
Cauza a fost înaintată la Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia civilă nr. 1562/16.02.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Constanța. S-a avut în vedere că prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților:
Într-adevăr, astfel cum susține acest recurent, OG nr.10/2007 a prevăzut creșteri salariale pentru alte categorii de persoane, nu și pentru personalul conex din instanțe și parchete.
Aplicarea unor majorări salariale care se aplică altor categorii de angajați, ar contraveni unor decizii cu caracter obligatoriu pronunțate de Curtea Constituțională. Faptul că se solicită aplicarea altor coeficienți de majorare a salariilor decât cei stabiliți de lege pentru situația reclamanților nu este contestată, reclamanții înșiși făcând referite la acest aspect.
Astfel, prin deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008 și nr. 820/3.07.2008 pronunțate de Curtea Constituțională, s-a statuat că prevederile art. 1, art.2 al.3 și art. 27 al.1 din nr.OG 37/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești, au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ulterior, prin Decizia nr. 1325/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Și în acest caz, s-a motivat decizia prin aceea că "dispozițiile ordonanței lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății" și că "un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Aceste decizii ale Curții Constituționale au avut în vedere așadar nu doar situația în care instanțe ar anula prevederi legale ci și situațiile în care ar aplica prevederi din acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, indiferent de forța lor juridică întrucât s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.
Ca urmare, instanța nu poate avea în vedere motive care se referă la existența unui tratament discriminatoriu pentru a aplica în cazul recurenților prevederi ale OG nr. 10/2007, care nu reglementează salarizarea reclamanților în perioada de referință.
Pe de altă parte, în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanții nu au beneficiat în perioada de referință de creșteri salariale similare și că astfel ar fi suferit un tratament discriminatoriu.
Astfel, prin art. 1 alin. 1 din OG nr. 10/2007, s-a stabilit ca personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalul salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică să beneficieze de creșteri salariale în anul 2007 după cum urmează: a) cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; b) cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; c) cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007.
Dar, prin OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, s-au acordat majorări salariale similare.
Astfel, prin adoptarea acestui act normativ s-a realizat o nouă grilă de salarizare, cu coeficienți de multiplicare și o valoare de referință sectorială diferite și majorate față de Legea nr. 50/1996 care reglementa până la acel moment salarizarea personalului auxiliar.
În plus, în Anexele la OG nr. 8/2007 s-au prevăzut grile diferite de coeficienți de multiplicare, majorați în trei etape, respectiv pentru perioada ianuarie - 31 martie 2007, pentru perioada 1 aprilie - 30 septembrie 2007 și de la 1 octombrie 2007 în continuare.
Calculând diferențele procentuale rezultate din aceste majorări salariale, astfel cum rezultă și din adresa nr. 803/1A/03.07.2009 emisă de Tribunalul Tulcea, rezultă că reclamanții au beneficiat de următoarele majorări salariale în temeiul OG nr. 8/2007: 5% începând cu luna ianuarie 2007 față de decembrie 2006; 2% începând cu aprilie 2007 față de martie 2007 și 12% începând cu octombrie 2007 față de septembrie 2007.
Rezultă astfel că personalul auxiliar a beneficiat de o majorare chiar mai mare cu 1% față de personalul căruia i s-a aplicat OG nr. 10/2007.
Or, pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie în sensul OG nr. 137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, o condiție esențială fiind aceea ca acesta să genereze un tratament diferențiat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în cazul de față fiind vorba de o excludere a unei părți a persoanelor care sunt plătite din fonduri publice de la acordarea unor drepturi bănești în cuantum superior.
Din această perspectivă este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, Curtea a stabilit că diferența de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenție, când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În acest sens s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenție să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă. Curtea a apreciat în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (hotărîrea din 18.02.1991 în cauza Fredin contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contraAustriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea și Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord). În Hotărârea din 06.04.2000, în cazul Thlimmenos contra Greciei, Curtea a concluzionat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci cînd statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.
Se constată însă că reclamanții nu au fost supuse unui tratament discriminatoriu, beneficiind la rândul lor de creșteri salariale similare și chiar superioare celor prevăzute în OG nr. 10/2007 pentru alte categorii de personal.
În consecință, pentru motivele expuse anterior, cererea principală este nefondată, restul motivelor invocate de Ministerul Justiției și Libertăților nemaiavând relevanță, astfel încât nu vor mai fi analizate.
Cererea de acordare a despăgubirilor rezultate din actualizarea cu rata inflației a sumelor pretinse în cererea principală, având caracter accesoriu, este de asemenea nefondată pe cale de consecință.
2. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor:
Având în vedere cele reținute în referire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților, cum cererea formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor are un caracter accesoriu, se constată că și aceasta este neîntemeiată, nemaifiind necesar a analiza motivele invocate de recurent.
Față de toate aceste considerente, în conformitate cu art.312 Cod.pr.civ. se vor admite recursurile și se va modifica sentința recurată în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii în totalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice T, cu sediul procesual ales în T,- bis și MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sect. 5, în contradictoriu cu intimații reclamanți, toți cu domiciliul procesual ales la Tribunalul Tulcea, cu sediul în T,-, intimații pârâți CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, GUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, nr. 1, sect. 1 și TRIBUNALUL TULCEA, cu sediul în T,- și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sect. 1, împotriva sentinței civile nr. 525/05.03.2008 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 22.07.2009.
Președinte, Judecători,
- - Pt. jud. - -
și - -
aflate în semnează
conf.art. 261 al.2
Președinte instanță,
Grefier,
- -
jud.fond. /
redactat jud. - 27.07.2009
tehnored.disp.gref. /
4ex./28.07.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol, Jelena Zalman
