Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 5149/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1974/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5149/
Ședința publică de la 26 august 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții, -, G, și Ministerul Justiției și Libertățilorîmpotriva sentinței civile nr.821 din data de 13.05.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă în dosarul nr- (993/C/2008), în contradictoriu cu intimații, Tribunalul Călărași, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert parte în domeniul discriminării, având ca obiect:" drepturi bănești - valoarea de referință sectorială".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurenții, -, G, și Ministerul Justiției și Libertățilorși intimații, Tribunalul Călărași, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert parte în domeniul discriminării.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, în ceea ce privește recursul declarat de recurenta, din oficiu, în raport de prevederile art.133 alin.1 cod proc. civilă, invocă excepția nulității recursului pentru nesemnarea acestuia de către recurentă, deși aceasta pentru termenul de azi a fost citată cu mențiunea de a se prezenta personal în instanță în vederea complinirii lipsei semnăturii sale de pe cererea de recurs.
Totodată, Curtea, având în vedere că recurenții prin cererile de recurs deduse judecății au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.821/13.05.2008 Tribunalul Călărașia admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.10.2004 - 18.03.2005 invocată din oficiu; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și împotriva pârâților Ministerul Justiție, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Călărași; a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Călărași să plătească reclamanților diferențele de drepturi salariale pentru perioadele efectiv lucrate de fiecare reclamant, calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite de: - 264,7 lei pentru perioada 19.03.2005 - 30.09.2005; - 297,4 lei pentru perioada 01.10.2005 - 31.01.2006; - 312,3 lei pentru perioada 01.02.2006 - 31.08.2006; - 331 lei pentru perioada 01.09.2006 - 31.12.2006; - 358 lei pentru perioada 01.01.2007 - 31.03.2007; - 365 lei pentru perioada 01.04.2007 - 30.09.2007; - 405 lei pentru perioada 01.10.2007 - 31.12.2007; în raport de valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate salariile în perioadele indicate și în continuare, sume actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective; a respins acțiunea reclamanților pentru perioada 01.10.2004 -18.03.2005 ca fiind prescrisă; a respins acțiunea reclamanților față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, -, G,.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat următoarele:
Autoritățile legislativă, executivă și judecătorească sunt principalele autorități publice ce funcționează într-un stat de drept în mod separat dar toate pentru întronarea în societate a democrației constituționale.
Aceste autorități ca să fie separate trebuie să fie mai întâi egale, subordonarea intervenind de regulă acolo unde există inegalități.
La întronarea principiului egalității autorităților în stat a contribuit din plin și esențial atât Legea nr.154/1998 privind modul de stabilire a salariilor de bază în sistemul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică, dar mai ales nr. 83/2000 care modifică Legea nr.50/1996 privind salarizarea magistraților.
Prin acest act normativ s-a făcut o reparație atât morală dar mai ales legală prin asimilarea magistraților și prin urmare a autorității judecătorești celorlalte autorități publice cu de puteri în stat.
Egalitatea în drepturi a puterilor (autorităților) legislativă, executivă și judecătorească este un garant al separării lor, fiind unanim recunoscut că diferența de remunerare dă un grad mai mic sau mai mare de subordonare.
Abrogarea acestui principiu prin nr.27/2006, a apreciat tribunalul, încalcă principii de bază din legea fundamentală care consacră funcționarea puterilor în stat, ceea ce este de neacceptat.
Prin urmare tribunalul a constatat încălcarea flagrantă a drepturilor magistraților prin nr.OUG27/2006 și a dispus obligarea pârâților la plata diferenței de drepturi salariale.
Cu privire la personalul auxiliar de specialitate, tribunalul a apreciat că acesta are o lege separată de salarizare și nu poate fi catalogat ca făcând parte din puterea judecătorească așa cum statuează și Consiliul Superior al Magistraturii, motiv pentru care a respins acțiunea acestora.
Tribunalul a admis și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.10.2004 - 18.03.2005 respingând acțiunea pentru această perioadă fată de data promovării acțiunii, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, între acesta și reclamanți neexistând raporturi juridice.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, -, G, personal auxiliar de specialitate și pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
În motivarea recursului lor, reclamanții au arătat că tribunalul a admis acțiunea pentru reclamanții ce au funcția de magistrat, însă în ceea ce îi privește pe recurenți a respins acțiunea, motivând că au o lege separată de salarizare și nu pot fi catalogați ca făcând parte din puterea judecătorească.
Recurenții au susținut că în intervalul pentru care au formulat prezenta acțiune, au avut calitatea de grefieri, personal auxiliar de specialitate și personal auxiliar conex de specialitate la Judecătoria Călărași.
Recurenții au arătat că actele care reglementează salarizarea magistraților judecători și procurori, a personalului instanțelor judecătorești și parchetelor, mențin aceste drepturi salariale în continuare, citând art. 1 din Legea nr. 50/1996, art. 2, 3 și 9 din Legea nr. 154/1998, art. 1 alin. 1 din OG134/1999, art. 1/1 din OG83/2000, OUG nr. 2/2000, art. 2 alin. 1 din OUG nr. 177/2002, art. 2 alin. 3 din nr.OG 9/2005, OUG nr. 27/2006.
Conform anexei 1 la.OUG 27/2006, au menționat recurenții, valoarea de referință sectorială a fost ce 257 lei. Astfel, prevederea din Anexa Ia O. 27/2006, încalcă principiile Constituției României, ale Legii nr. 303/2004, privind Statutul magistraților, ale Codului Muncii și ale Legii privind combaterea discriminării întrucât valoarea de referință sectorială și a eficienților de multiplicare aplicată la salarizarea magistraților este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG 3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257.
Recurenții au apreciat că Ordonanța 27/2006 încalcă principiul echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, stabilind valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare și diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Același lucru este prevăzut și în art. 3 alin. 1 din OG 8/2007, privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în care se stabilește valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare la suma de 280,64 lei, deși la data intrării în vigoare a ordonanței de mai sus valoarea de referință sectorială era de 365 lei, conform OG10/2007.
Prevederile legislative din ordonanțele 27/2006 și 8/2007 sunt în contradicție cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004, lege organică, în vigoare la data apariției ordonanțelor.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă. timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii, cu privire la teoria dreptului câștigat.
Ordonanțele 27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese si numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și spiritului OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Cadrul legal pentru salarizarea recurenților este cel stabilit în art.49 din OUG 177/2002 care face trimitere la valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele 5 și 6 la Legea nr. 50 /1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost majorată prin actele normative ulterioare.
Ordonanțele nr. 27/2006 și 8/2007 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și a Constituției României, astfel că principiul aplicării valorii de referință sectorială este egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilite prin legile enumerate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii cât și spiritului OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art. 1 alin. 2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care, la lit. "i" se menționează și "dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Recurenții au arătat că discrepanța între actuala reglementare, cu privire la salarizarea lor (280 lei valoarea de referință sectorială) și cel al organelor puterii legislative și executive, (de 405 lei stabilită prin OG10/2007), este evidentă, inechitabilă și neconstituțională.
În motivarea recursului declarat, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a invocat ca prim motiv de recurs incident în cauză cel prevăzut de art. 304 pct.4 Codul d e procedură civilă, susținând că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, acordând reclamanților - judecători o valoare de referință sectorială diferită de prevăzută de legislația specifică categoriei profesionale a magistraților.
Prin acordarea unei valori de referință sectorială majorată față de cea prevăzută de OUG 177/2002 și OUG 27/2006, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești si a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională cu ocazia soluționării excepției de constituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, invocată de Ministerul Justiției în mai multe cauze, constatându-se că dispozițiile menționate sunt neconstituționale în măsura în care instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept.
Recurentul a susținut că, admițând acțiunea, prima instanță a obligat pârâții la plata unor diferențe salariale rezultate din aplicarea unor dispoziții legale ce nu sunt aplicabile categoriei de personal din care reclamanții, ci altor categorii de personal, respectiv personalul din sectorul bugetar funcții de demnitate publică alese și numite.
Hotărârea pronunțată de Tribunalul Călărași este criticabilă și pentru motivul recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, fiind dată cu aplicarea legii.
Recurentul a susținut că, în temeiul art. 2 din OUG nr. 177/2002, indemnizațiile magistraților au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
Prin Legea nr. 347/2003, prin care a fost aprobată nr. 177/2002, articolul 2 fost modificat, în sensul stabilirii indemnizațiilor pentru magistrați pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr. 1 ordonanței de urgență.
Recurentul a menționat și dispozițiile art. 3 din OUG nr. 27/2006 aplicabile în cauză, susținând că prin art. 50 din OUG nr. 177/2002 au fost abrogate dispozițiile art. 1/1 și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, precum și orice alte dispoziții contrare
Prin urmare, începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 347/2003, care a modificat art. 2 din OUG nr. 177/2002, nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite exclusiv prin OUG nr. 177/2002, OG nr. 23/2005 și OUG nr. 27/2006.
La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 303/2004, drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și celorlalte categorii de personal prevăzute de acest act normativ erau stabilite prin OUG nr. 177/2002, aprobată prin Legea nr. 347/2003. Prin urmare, dispozițiile art. 73, actual art. 74 din Legea nr. 303/2004 au avut în vedere drepturile salariale reglementate de dispozițiile legale în vigoare la acel moment, drepturi salariale care, potrivit legii "nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Or, prin legea specială prin care au fost stabilite ulterior drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor, respectiv OUG nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007, nu fost diminuate drepturile în discuție, acestea fiind majorate față de cuantumul prevăzut în reglementarea anterioară.
Astfel, prin acest act normativ, drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor, personalului asimilat acestora, au fost majorate, după cum cu un procent de 40% față de cele prevăzute în OUG nr. 177/2002, prin mărirea coeficienților de ierarhizare prevăzuți pe grad de instanță, în raport de funcția deținută, si prin i dreptului la spor de vechime în muncă și primă de concediu.
De asemenea, Legea nr. 303/2004 nu conține nici o dispoziție care să prevadă că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor trebuie să fie egale cu persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă, iar pe de altă parte, dispozițiile din Legea nr. 154/1998, OUG nr.177/2002 și din alte acte normative care se refereau la acest aspect au fost abrogate.
Or, dacă Legea nr. 303/2004 prevede că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc prin lege, acest lucru fiind înfăptuit prin actul normativ special, pretențiile reclamanților de a fi salarizați conform unor acte normative care nu li se adresează sunt în mod vădit neîntemeiate.
Totodată, actele normative care stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și a celuilalt personal prevăzut de acestea au fost emise cu respectarea dispozițiilor Constituției, ale Legii nr. 24/2000 si a Normelor metodologice date în aplicarea legii. Astfel, potrivit art. 115 din Constituție, Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.
OUG nr. 27/2000 face referire la necesitatea și urgența reglementării drepturilor salariale ale judecătorilor și procurorilor, prin acest act normativ fiind temeinic motivată și justificată, aspect ce a condus și la aprobarea acestuia prin lege de Parlament, cu amendamente care au majorat substanțial veniturile personalului în discuție.
Totodată, principiul echilibrului celor trei puteri în stat, prevăzut de Constituție presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal, în Constituție neexistând principiul aplicării aceleiași valori de referință sectorială. De altfel, Legea nr. 154/1998, cât și celelalte acte normative care au reglementat ulterior drepturile salariale ale persoanelor care ocupă funcții publice alese și numite în cadrul autorităților legislative și executive, nu prevăd pentru aceștia și alte drepturi salariale în afară de indemnizația stabilită în cuantum fix.
Or, spre deosebire de aceștia, potrivit OUG nr. 27/2006, judecătorii și procurorii beneficiază de premii, spor de vechime în muncă, de majorarea indemnizației în raport cu vechimea în funcțiile prevăzute de art. 3, de primă de vacanță, și alte drepturi salariale urmare cărora cuantumul total al veniturilor calculate cu coeficientul de multiplicare prevăzut pentru instanța cea mai mare în grad depășește indemnizația prevăzută pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă.
La termenul de judecată din data de 26.08.2009 Curtea a invocat din oficiu excepția nulității recursului formulat de reclamanta pentru lipsa semnăturii acesteia pe cererea de recurs.
Asupra excepției invocate, Curtea reține că, deși legal citată cu această mențiune, recurenta nu s-a prezentat în instanță pentru a complini lipsa semnăturii pe cererea de recurs, astfel că, în baza art. 302/1 lit. d cod proc. civilă Curtea va constata nul recursul.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamanți în calitate de personal auxiliar, Curtea reține că instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că textele invocate în susținerea pretențiilor lor nu sunt aplicabile acestei categorii profesionale, supusă unei legi speciale de salarizare în care drepturile salariale ale acestora nu mai sunt stabilite în baza aceleiași valori de referință sectoriale prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică din cadrul puterii executive sau legislative ci cu o valoare de referință sectorială distinctă ce a suportat majorări proprii prin legi speciale.
În ceea ce privește recursul pârâtului Ministerul Justiției legat de admiterea cererii de recalculare a drepturilor salariale ale reclamanților magistrați în baza unei valori de referință sectoriale prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul celorlalte puteri, Curtea apreciază ca susținerile acestuia sunt întemeiate, în parte.
Astfel, nu poate fi reținută incidența cazului prevăzut de art. 304 pct. 4 cod proc. civilă întrucât instanța de fond a procedat la interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale și a unor principii generale reglementate în Constituție, neputându-se aprecia că în acest mod ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Curtea reține însă că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale atunci când a apreciat că prin adoptarea OUG 27/2006, care stabilește pentru magistrați o altă valoare de referință sectorială, încalcă principiul egalității în drepturi a puterilor legislativă, executivă și judecătorească.
Nu poate fi reținută o astfel de afirmație întrucât principiul constituțional al egalității puterilor în stat nu presupune exclusiv aceeași salarizare prin stabilirea unei valori de referință sectorială identică, ci stabilirea unor drepturi și atribuții de natură a asigura un echilibru în desfășurarea activităților specifice și de a evita preponderența uneia dintre puteri în detrimentul celorlalte două. Prin urmare a întemeia pretențiile salariale exclusiv pe baza unui principiu în lipsa unei dispoziții care să fi legiferat această identitate de salarizare și în condițiile în care există legi speciale de salarizare ale acestei categorii profesionale, presupune a adăuga la lege prin crearea unei lex tertia, împrejurare ce încalcă la rândul ei principiile generale de interpretare și aplicare a legii.
Respectarea principiului constituțional al egalității în drepturi nu înseamnă aplicarea unui tratament uniform, în situații diferite, tratamentul neputând să fie decât diferit.
Legea nr. 303/2004 prevede că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc prin lege specială, după cum dispoziții similare se regăsesc și în Legea nr. 567/2004 cu privire la drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex din instanțe și parchete.
Atât magistrații, cât și personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din instanțe și parchete nu pot pretinde în plus față de drepturile ce le-au fost conferite prin legi speciale, alte drepturi prevăzute de lege în beneficiul altor categorii, o asemenea diferențiere realizată de legiuitor având o justificare rezonabilă.
Nu se poate reține nici faptul că dispozițiile Legii nr. 50/1996 cu modificările ulterioare și ale OUG 177/2002 au subzistat apariției OUG 27/2006, fiind aplicabile în continuare întrucât normele materiale cuprinse în acest act normativ sunt aplicabile în prezent și au abrogat dispozițiile privind valoarea de referință sectorială prevăzută în legile anterioare.
În ceea ce privește existența unei discriminări invocată în cererea inițială și în motivele de recurs ale reclamanților, Curtea nu poate reține o astfel de împrejurare întrucât modul de stabilire prin lege sau ordonanță a Guvernului - cum este cazul în speță - a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii profesionale nu este o problemă care poate fi apreciată prin prisma dispozițiilor nr.OG 137/2000, câtă vreme, prin examinarea soluției alese de legiuitor, se tinde la modificarea, completarea sau abrogarea de către instanța judecătorească a unor dispoziții legale cuprinse în legi sau ordonanțe. În acest sens, Curtea reține că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 din OG nr.137/2000, aplicabile cererii reclamanților pentru acordarea unor drepturi salariale pretinse ca urmare a unei discriminări, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale (similar și în deciziile nr.819, nr.820 și nr.821/03.07.2008). A stabilit instanța de contencios constituțional că textele indicate anterior contravin principiilor Constituției, în măsura în care din aceste texte de lege se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența de a anula ori de a refuza aplicarea prevederilor unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară, sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Așa fiind, instanța nu are în nici un fel competența de a anula dispoziții legale vizând salarizarea reclamanților magistrați și de a aplica dispoziții prevăzute în actele normative indicate de aceștia, aplicabile însă altor subiecte de drept, față de care reclamanții s-au considerat discriminați, pentru a restabili un eventual echilibru între subiectele de drept. A proceda în sens contrar, adică aplicarea unor dispoziții reglementate strict de lege unor situații premisă, situației reclamanților care nu se încadrează în ipoteza textelor de lege ar însemna ca instanța să încalce principiul constituțional al separației puterilor în stat și să își aroge putere legislativă, ceea ce, evident, nu este posibil.
Numai legiuitorul poate stabili dacă și în ce măsură valoarea de referință sectorială specifică funcțiilor de demnitate publică poate fi aplicată și în cazul altor categorii de salariați, singura condiție fiind ca de aceasta să beneficieze toți salariații care se află în situații analoge sau comparabile. Diferența de tratament poate constitui situație de discriminare numai dacă nu se bazează pe o justifica rezonabilă și obiectivă, altfel spus, dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil, de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit, ceea ce nu este cazul în speță.
Așa fiind, nu există temei legal ca atât indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești, cât și salariile personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzute de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul autorităților executivă și legislativă.
Față de aceste împrejurări, pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va respinge acțiunea reclamanților magistrați ca neîntemeiată și va respinge ca nefondat recursul reclamanților personal auxiliar, menținând dispozițiile sentinței în privința respingerii cererii lor și a celorlalte capete de cerere referitoare la prescripție și la acțiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă, împotriva sentinței civile nr.821 din data de 13.05.2008 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă în dosarul nr- (993/C/2008), în contradictoriu cu intimații, Tribunalul Călărași, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului C și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Respinge ca nefondat recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de recurenții-reclamanți personal auxiliar, -, G,.
Admite recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții,,,.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./25.09.2009
Jud.fond: Tr.;
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
