Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 5150/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.4132/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.5150/
Ședința publică de la 26 august 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publiceîmpotriva sentinței civile nr.4326 din data de 20.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.9248/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimațiiCurtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București, B, (), a, a, -, C, -, G, I, -, -, -, G și,având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimații, B, (), a, a, -, C, -, G, I, -, -, -, G și,prin reprezentant, lipsind recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publiceși intimații Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Intimații persoane fizice,prin reprezentant, interpelat fiind, învederează Curții că în ceea ce privesc pe numitele, G, și, solicită a se observa că în prezentul litigiu intimata, a renunțat la cererea de chemare în judecată iar instanța de fond prin hotărârea pronunțată a luat act de acest aspect; intimata G în prezent se numește, ca urmare a căsătoriei; intimatele și, se numesc și, iar în ceea ce privește pe intimata, arată că instanța de fond a dispus disjungerea cererii completatoare formulată de aceasta și a stabilit termen de judecată la data de 15.06.2009.
Totodată, intimații persoane fizice, prin reprezentant, depun la dosar întâmpinare însoțită de acte normative.
Interpelat fiind, reprezentantul legal al intimaților persoane fizice, numitul, arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată acordă intimaților persoane fizice, prin reprezentant, cuvântul în combaterea cererilor de recurs deduse judecății.
Intimații persoane fizice, prin reprezentant, având cuvântul, solicită respingerea recursurilor formulate de recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondate, și menținerea sentinței civile atacate ca fiind temeinică și legală, pentru motivele dezvoltate pe larg pe cale de întâmpinare.
Curtea, în temeiul art.150 cod proc. civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor deduse judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4326 din data de 20.05.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, B, (), a, a, -, C, -, G, I, -, -, -, G și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Finanțelor Publice.
A obligat pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata către reclamanți a sporului de 50% din salariul brut lunar de încadrare, începând cu luna noiembrie 2004 și în continuare, sume actualizate cu indicele de inflație.
A obligat pârâții la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a obligat acest pârât la alocarea fondurilor necesare efectuării plății.
A respins în rest acțiunea.
A luat act Ia renunțarea la judecarea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta.
Cererea completatoare formulată de reclamanta a fost disjunsă de cererea principală, prin încheierea din data de 18.05.2009.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
În speța dedusă judecății, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. Legea nr. 50/1996.
Tribunalul a constatat că legea incidență în cauză are caracter de lege organică, conform art. 73 pct. 1 lit. e) din Constituție. Mai mult, la momentul adoptării nr.OG 8/2007 raporturile de muncă ale reclamanților au încetat, iar raportat la perioada în care aceștia au avut calitatea de personal auxiliar de specialitate au fost incidente dispozițiile nr.OG83/2000. Însă aceste acte normative sunt acte inferioare Legii nr.50/1996, fiind într-o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000. Față de aceste considerente este inadmisibil ca un drept general stipulat într-o lege să nu poată fi concretizat în practică. Necesitatea respectării principiului protecției încrederii în stat presupune ca evenimentele legislative să poată fi dispuse doar prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior și cere eliminarea obstacolelor juridice care împiedică titularii drepturilor recunoscute legal să bucure de ele.
Prima instanță a reținut că sporul de risc și suprasolicitare psihică reprezintă o valoare economică și constituie un bun în sensul art. 1 din Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alături de alte asemenea "bunuri", potrivit practicii CEDO (pensia, acțiunile, părțile sociale).
Proprietatea asupra acestui bun conferă dreptul reclamanților de a nu fi lipsiți de el în mod nejustificat, din perspectiva nr.44 din Constituția României coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.
Măsura eliminării sporului de risc și suprasolicitare nervoasă pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate nu se justifică, întrucât limitarea drepturilor nu era necesară într-o societatea democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri. Acest act internațional fiind ratificat de România, nu prevede limitări ale dreptului reclamat decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel încât, în baza art. 20 alin.2 din Constituția României, devin aplicabile dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, ca fiind mai favorabile decât legislația internă.
În concluzie, a stabilit Tribunalul, prin abrogarea art. 47 din Legea nr.50/1996, a fost încălcat dreptul reclamanților la un bun, acesta constând în contravaloarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, cu atât mai mult cu cât abrogarea a avut loc printr-un act juridic cu o forță inferioară legii, așa cum s-a precizat anterior.
Se mai reține faptul că, la data stabilirii acestui drept, în baza art. 47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care judecătorii și celelalte categorii de personal își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică. Or, aceste condiții nu s-au schimbat, din contră s-au acutizat, odată cu intrarea României în UE.
S-a reținut că acțiunea reclamanților este întemeiată și prin prisma Deciziei nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de dispozițiile art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
În ceea ce privește însă Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că acesta nu are calitate procesuală pasivă în privința drepturilor salariale solicitate, întrucât sumele privind salarizarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate sunt constituire în bugetul Ministerului Justiției, ca ordonator principal de credite și în bugetele tribunalelor, acestea asigurând plata indemnizațiilor și a salariului, conform normelor legale incidente. Mai mult, între reclamanți, pe de o parte și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi de muncă, motiv pentru care acesta nu are obligații salariale față de reclamanți. Însă, în temeiul art. 57.pr.civ. coroborat cu art. 131 pct. 1 legea nr. 304/2004 și art. 19 Legea nr.500/2002, instanța a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și a obligat acest minister la alocarea sumelor necesare pentru efectuarea plăților.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, recurentulMinisterul Justiției și Libertățilora arătat, în esență, că art.47 din Legea nr.50/1996 prevedea sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate.
Textul de lege arătat a fost abrogat prin art.42 din G nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Prin Decizia nr.21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a G nr. nr.83/2000.
Având în vedere că din februarie 2007 intrat în vigoare noua lege de salarizai personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, pretențiile reclamantei - personal auxiliar de specialitate sunt nefondate după data de 01.02.2001, întrucât, prin art. 30 din nr.OG8/2007 se prevede că la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personali din organele autorității judecătorești. În consecință, sporul de 50% nu mai subzistă începând această dată.
Prin urmare, recurentul solicită instanței să constate că instanța de fond, în mod greșit a dispus obligarea pârâților la plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru personalul auxiliar de specialitate, interpretând în mod eronat dispozițiile ÎCCJ și neluând în considerare faptul că nu există nici un temei legal pentru acordarea acestor drepturi începând cu data de 01.02.2007.
În plus, a mai arătat recurentul, nr.OG 8/2007 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțe judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea reglementează drepturile de care beneficiază această categorie profesională, în mod exhaustiv, astfel că reclamanta nu poate beneficia decât de drepturile stabilite prin lege în favoarea categoriei de personal din care face parte.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 din Codul d e procedură civilă,Ministerul Finanțelor Publicea arătat că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Recurentul consideră că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri, întrucât decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției recurente.
Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlament României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României art. 1 alin. 4 din Constituția României.
În plus, a mai arătat recurentul, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
În mod greșit, a mai susținut recurentul, prima instanță a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002.
Astfel, Ministerul Justiției și Libertăților are calitate de ordonator principal de credite și repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, prevăzând că, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Prin urmare, este lipsit de relevanță că Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că în cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art. 281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariatul și angajatorul. Or, între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale ca justifice chemarea în judecată a instituției recurente.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul a înțeles să invoce și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Concluzia recurentului a fost în sensul că ordonatorii de credite din sistemul de justiție sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Prin întâmpinarea depusă, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ce privește recursul declarat deMinisterul Justiției și Libertăților,Curtea reține că nu pot fi primite criticile aduse de acesta hotărârii instanței de fond, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Instanța de fond, cu respectarea dispozițiilor art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, și-a însușit concluzia instanței supreme exprimată în decizia nr. 21/2008 în sensul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
În plus, se reține, pe de o parte, că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se statuează că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.
Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.
Așa fiind, Curtea constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului în sensul că drepturile pretinse de reclamanți nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
Recurentul nu a criticat sentința instanței de fond sub alte aspecte.
Cu privire la recursul declarat deMinisterul Finanțelor Publice, Curtea constă că și acesta este neîntemeiat, pentru următoarele motive:
Instanța de fond a constatat că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, arătând că sumele pretinse de reclamanți sunt constituite în bugetul Ministerului Justiției, ca ordonator principal de credite și în bugetele tribunalelor, acestea asigurând plata salariului reclamanților, conform normelor legale incidente.
Prima instanță a avut în vedere și inexistența unor raporturi de muncă între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice, ajungând la concluzia că acest minister nu are obligații salariale față de reclamanții din prezenta cauză.
Sub acest aspect, criticile aduse de recurent hotărârii instanței de fond sunt lipsite de suport.
Tribunalul admis, însă, cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice și a reținut în mod corect incidența prevederilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, dispunând obligarea ministerului chemat în garanție la alocarea fondurilor necesare plății sumelor datorate reclamanților cu titlu de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut lunar de încadrare.
Calitatea de pârât, ca persoană obligată în raportul juridic dedus judecății, nu poate fi confundată cu aceea de chemat în garanție, respectiv de persoană împotriva căreia partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în garanție sau în despăgubire, în cazul în care ar cădea în pretenții.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, acest minister coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Totodată, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
De asemenea, în raport de dispozițiile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, potrivit cărora, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
În plus, dispozițiile art.131 din Legea nr.304/2004, republicată privind organizarea judiciară sunt în sensul că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale atunci când a constatat că se impune obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților cu titlu de spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, tocmai în considerarea atribuțiilor ce revin menționatului minister potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice în circuitul sumelor datorate personalului instanțelor.
concluziei primei instanțe rezultă inclusiv din împrejurarea că a fost necesară participarea Ministerului Finanțelor Publice la aplicarea nr.OUG 75/2008, prin emiterea, împreună cu ordonatorii principali de credite, a Ordinului comun prin care a fost stabilită modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției.
Așa fiind, Curtea reține că, în cauză, nu se regăsește motivul de modificare a sentinței recurate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
În ce privește motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că nici acesta nu poate fi reținut.
Astfel, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia, prin hotărârea pronunțată instanța de fond a impus elaborarea bugetului sub o anumită formă și cu un anumit conținut, depășind astfel limitele competențelor sale prin imixtiunea în atribuțiile puterii legislative.
Drepturile recunoscute prin sentința recurată nu sunt și nici pot fi doar iluzorii. Cum aceste drepturi își găsesc suportul în lege, dispozițiile legale care le consacră se impune să fie aduse efectiv la îndeplinire, ceea ce presupune, în mod necesar, alocarea fondurilor aferente plăților către ordonatorii principali de credite.
Referitor la susținerile recurentului privind constatarea de către Curtea Constituțională a unui conflict juridic de natură constituțională cu referire la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2008, se reține că astfel cum se menționează în chiar considerentele deciziei nr. 838/2009 a instanței de contencios constituțional, aceasta produce efecte numai pentru viitor, fără a aduce atingere caracterului obligatoriu al deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției constituționale exclusive de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești,consacrată de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, care urmează a fi menținută, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurențiiMinisterul Justiției și Libertăților,cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr.4326 din data de 20.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.9248/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimațiiCurtea de APEL BUCUREȘTI,cu sediul în B, sector 5,Tribunalul București,cu sediul în B,-, sector 3 și, B, (), a, a, -, C, -, G, I, -, -, -, G și, toți prin mandatar, cu domiciliul ales la Judecătoria Sector 1, str. -. -, nr. 2-4, sector 4.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 26.08.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. /tehnored.
7 ex./07.09.2009
Jud.fond: -
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
