Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 6756/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5350/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6756R
Ședința publică de la 20 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurentul-reclamant și de recurenta-intimată - -, împotriva sentinței civile nr.5346 din 18.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7356/3/LM/2009, având ca obiect-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-reclamant prin avocat ce depune împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.197/2009 și recurenta- intimată, prin consilier juridic ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează faptul că la dosar recurenta-intimată a depus prin serviciul registratură la data de 01.10.2009 întâmpinare în 2 exemplare.
Se comunică recurentului-reclamant un exemplar al întâmpinării.
Curtea constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta-intimată, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului său pentru motivele arătate în cererea de recurs și respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă pentru motivele arătate în întâmpinare.
Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta-intimată.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5346 din 18.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7356/3/LM/2009, s-a lua act de renunțarea la judecata cererii în despăgubiri morale, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul -, în contradictoriu cu pârâta - -, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumelor reținute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuții de asigurări sociale și de contribuții de asigurări de sănătate și au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri.
Prin aceeași sentință, a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 700 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, ntre părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.37/21.01.2009, emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Astfel, prin cererea dedusă judecății reclamantul a pretins plata compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea fiind întemeiată în parte.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007 - 2010, prevede obligația angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B, sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel ce unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare. Instanța a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare s fel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de făptui că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordată reclamantului, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurări de sănătate.
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt inclus în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele; ale căror contracte individual de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, s-a constatat că suma încasată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligat să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a rețineri sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordată, prin plata către reclamant a sumelor reținute.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, reclamantul - și pârâta - -, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul a arătat că nstanța de fond greșit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art.64 alin.l lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective nu este o condiție pur protestativă, ci o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii ori ce dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.
Așadar, s-a susținut că în ipoteza în care situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.
S-a arătat că din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, astfel că solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art. 64. alin.1, lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art. 236 alin.4, Codul muncii " contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.1, lit. a din contractul colectiv de muncă.
S-a susținut că motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, prin care se arată că acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a acesteia, de posibilitățile sale reale de plată, apreciindu-se greșit că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară.
S-a adăugat că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situația financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanței lunare, care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
S-a învederat că instanța de fond face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că reorganizarea societății a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceste considerente s-a acordat un singur salariu compensatoriu.
S-a arătat că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice, astfel cum rezultă din adresa nr.47509/17.12.2008 comunicată reprezentaților salariaților.
În privința restituirii contribuțiilor la asigurările sociale, s-a susținut că instanța în mod netemeinic și nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, în condițiile în care calitatea de salariat a recurentului a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă.
S-a arătat că potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
S-a adăugat că instanța de fond greșit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că recurentul a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.
Recurenta - -, în motivarea recursului său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 și 9 și art.3041pr.civ. a arătat că prin hotărârea pronunțata instanța a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece reclamantul nu a solicitat și restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatori acordat, iar este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 din Codul d e procedura civilă, întrucât s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerându-se că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării.
Cu privire la contribuția de asigurări sociale, s-a arătat că în conformitate cu prevederile Ordinului nr.340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că "baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art.5 alin.1 pct.I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art.5 alin. 1 pct. I și II din lege."
S-a arătat că art.26 din Legea nr.19/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.
S-a menționat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâta - - a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenta - -, încadrate în motivul de recurs revăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Este fondată critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității, potrivit căruia instanța este obligată să se pronunțe în limitele investirii sale doar cu privire la obiectul cauzei deduse judecății, din cuprinsul cererii introductive rezultând, că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei atât la plata celor 11 salarii compensatorii, conform Contractului colectiv de muncă cât și la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat, precum și acordarea daunelor morale, nefiind solicitată și restituirea impozitului pe venit dedus din salariu compensatoriu acordat.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art.257 lit.a) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Însă, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective nu se încadrează în categoria salariului sau a altor venituri asimilate salariului astfel cum este prevăzut în lege, fiind despăgubiri bănești, astfel încât urmează a nu se reține plata acestor contribuții, cu atât mai mult cu cât despăgubirile solicitate vor fi acordate după încetarea contractului individual de muncă al reclamantului.
Curtea constată ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate în privințacontribuțiilor la asigurări sociale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
Trecând la analiza recursului formulat de recurentul, Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art.78 alin.1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007- 2010.
Instanța de fond a dat o interpretare eronat dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensațiilor în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Astfel, angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.47509/17.12.2008, otivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Cu privire la restituirea contribuțiilor la asigurările sociale Curtea a analizat mai sus acest aspect, examinând recursul formulat de - -, astfel încât nu se vor mai reitera aceste considerente, iar cu privire la critica vizând respingerea daunelor morale, se reține faptul că prin sentința atacată, reclamantul a renunțat la acest capăt de cerere astfel încât în condițiile în care nu s-au relevat și demonstrat vicii de consimțământ la exprimarea acelei cereri, dispozițiile art.246 pr.civ. sunt pe deplin aplicabile.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința recurată în sensul că va obliga pârâta la plata în favoarea reclamantului a 11 salarii compensatorii și va respinge, ca neîntemeiată cererea de restituire a sumelor reprezentând celelalte contribuții, cu excepția CAS.
Se vor menține dispozițiile sentinței privind restituirea CAS și celelalte dispoziții.
În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la 1000 lei, cheltuieli de judecată recurentului, reprezentând onorariu avocațial diminuat de la 2200 lei.
Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (susținerea concluziilor orale) și complexitatea cauzei, care a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-intimată - -, împotriva sentinței civile nr.5346 din 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7356/3/LM/2009.
Modifică, în parte, sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta la plata în favoarea reclamantului a 11 salarii compensatorii.
Respinge, ca neîntemeiată cererea de restituire a sumelor reprezentând celelalte contribuții, cu excepția CAS.
Menține dispozițiile sentinței privind restituirea CAS și celelalte dispoziții.
Obligă recurenta - - la 1000 lei, cheltuieli de judecată recurentului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
09.12.2009
Jud. fond:;
Președinte:Enache Daniela GeorgetaJudecători:Enache Daniela Georgeta, Comșa Carmen Georgiana
