Pretentii civile. Speta. Decizia 6757/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5424/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6757R
Ședința publică de la 20 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, împotriva sentinței civile nr.5322 din 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, în dosarul nr.5646/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, -, -, scu -, G, -, -, -, -, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, având ca obiect-drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constatând cauza în stare de judecată, având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5322 din 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, în dosarul nr.5646/3/LM/2009, a fost admisă cererea formulată de reclamanții HG, scu, G, O, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța,și cu chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor,
Au fost obligați să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând sporul de 15% pentru intervalul februarie 2006- data pronunțări hotărârii și în continuare, sume ce vor fi actualizate la data plății și,
Au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanții are calitatea de procurori și au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate în baza prev.art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2004, cu toate că actul normativ a intrat în vigoare la data de 1.02.2006.
În versiunea inițială, art.3 al.1 din OG nr.19/2006 prevedea că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv salariul de bază.
După intrarea în vigoare a Legii nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006, prevederile art.3 al.1 din OG nr.19/2006 au fost modificate în sensul că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
Prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, s-a constatat că magistrații au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.
Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, care potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă este obligatorie, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâtele la plata către reclamanți a drepturilor bănești, reprezentând spor de confidențialitate de 15% începând cu februarie 2006 până la data pronunțării prezentei hotărâri precum și pentru viitor, cu actualizarea sumelor până la data plății efective.
Pentru a se menține valoarea reala a sumelor datorate reclamanților, cererea privind actualizarea sumelor este întemeiată, în caz contrar acesta ar fi prejudiciat. Soluția se justifică prin prisma dispozițiilor art.1082 și 1084 Cod civil, pârâții fiind în culpa pentru neacordarea drepturilor cuvenite, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate plata acestor drepturi. Astfel, reclamanții au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ce include și beneficiul de care a fost lipsit.
Cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă al reclamantelor, se rețin următoarele: potrivit art.1 din Decretul nr.92 din 16 aprilie 1976 privind carnetul de munca, acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs motivat în termenul legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurenta Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,întemeindu-și susținerile pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod de Procedură Civilă a criticat hotărârea ca nelegală și netemeinică în principal sub următoarele aspecte:
Față de faptul că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate,recurenta a arătat că prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstitutionale.
Curtea Constituțională a reținut că - deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor - totuși prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia (cum s-a și întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art. 27 din ordonanță instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum de altfel s-a și întâmplat) în sensul că acestea au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
Recurenta a arătat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competenta de a desființa norme juridice instituite prin lege si de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 429/2003,ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tării.
Pe cale de consecință,față de această decizie, dispozițiile art. 2 și ale art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, justificând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire anterior,impunîndu-se a se face aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată,potrivit cărora "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitiva și obligatorie".
Recurentul a mai arătat că față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de confidențialitate în procent de 15%, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție - în temeiul art. 329 alin.1 din Codul d e procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii,acesta fiind soluționat conform deciziei nr. 46/15 decembrie 2008, astfel că față de dispozițiile art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă, urmează ca la soluționarea prezentului recurs să se facă aplicarea acesteia.
II. În opinia recurentului instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative -respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive -reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului,prin urmare - procedându-se astfel - instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
III. A mai arătat recurenta că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție,ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese,în opinia recurentului că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate,iar întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariate sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului,deci, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, în opinia recurentului, actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată,prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
IV. În privința dispoziției de obligare a pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor în carnetele de muncă ale reclamanților, recurentul a criticat sentința invocînd dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 și susținînd că acestea prevăd că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.Ori sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Instanța de fond nu a luat în considerare,în opinia recurentului,cererea de chemare în garanție formulată în termen legal, în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 din Codul d e procedură civilă, de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,prin care se solicitase introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, precum și obligarea acestuia să ia act de necesitatea aprobării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților, -înlăturând în mod nelegal un mijloc al său de apărare.
Potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții,iar obligația sa de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.
Recurentul a arătat că în cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție există în temeiul art.131 pct.(l) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor Ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că recurentul, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate,fiind obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
In concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic, iar ignorarea cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor de către instanța de fond, aduce atingere interesului legitim al Ministerului Public.
La rîndul său,recurentul Ministerul Finanțelor Publice,întemeinduși susținerile dispozițiile art.304 pct.4 și pct.9 și art.3041Cod procedură civilă,a criticat sentința ca fiind nelegală și netemeinică, susținînd,în principal următoarele:
1.în conformitate cu art.304 pct.4 instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs,recurenta a arătat că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, stabiliind cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, aceasta neputînd să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, se înțelege din aceasta faptul că toate instanțele din țara au obligația respectării principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare a fost încălcat principiul separației puterilor in stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României,instanța depășind atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
A mai arătat recurentul că în motivarea deciziei Curtea Constituțională a reținut că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare,ci invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea leguitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie.
Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, conscrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție este obligatorie de la data publicării,astfel că hotărârea prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată pune recurenta în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri,deoarece decizia finală privind conținutul bugetului nu îi aparține.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, responsabilitatea sa se limitează la faza de proiect bugetar,Ministerul Finanțelor Publice avînd atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
2.Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă -hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul a reiterat excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție susținînd că în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierahic inferioare iar Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație are calitate de ordonator principal de credite.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile,
cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și
utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice
implicate în procesul bugetar,fiind lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatoriilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
În conformitate cu art.49 alin.1 "creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora",în lipsa unei cereri din partea ordonatorului principal de credite Ministerul Finanțelor Publice neputînd să procedeze la deschiderea de credite bugetare.
Pronunțarea unei hotărâri prin care Ministrul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune recurenta în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri,deoarece decizia finală privind conținutul bugetului nu îi aparține.
În ceea ce privește cadrul procesual,recurenta a arătat că se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul, între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției noastre.
Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite( principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege,însă în condițiile în care instanța a dispus obligarea recurentului la plata drepturilor de personal către reclamant, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
In susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul invocat și dispozițiile art. 1,2 din Ordonanța nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii,susținînd că obligațiile de plată ale Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002, avînd toate posibilitățile legale de a obține fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești și de a asigura ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor- instituții publice -sumele necesare.
Recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța,întemeindu-și susținerile pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod de Procedură Civilă a criticat hotărârea ca nelegală și netemeinică în principal sub următoarele aspecte:
Hotărârea judecătorească a instanței de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competentei altei instanțe.
Recurentul a susținut că instanța de fond a respins în mod netemeinic și nelegal excepția necompetenței sale materiale, în speță fiind aplicabile prevederile art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000,potrvit cărora persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun,această din urmă sintagmă fixînd cadrul procesual și stabilnd în competența judecătoriei soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ.
Ca atare, acțiunea reclamanților, fiind o acțiune în pretenții, se impunea a fi timbrată ia valoare.
II. privitor la fondul cauzei, recurentul a arătat că instanța de fond admis pretențiile reclamanților începând cu luna februarie 2006 si in continuare fară temei in materialul probator existent la dosarul cauzei,astfel petentul (singurul care are legatură cu instituția) și-a inceput activitatea la Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, în data de 01.08.2006 iar începand cu data de 18.01.2008 nu mai este in subordinea sa, fiind numit la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului nr.6 Ca atare,pentru respectivul reclamant, pentru perioada februarie 2006 - 01.08.2006 acțiunea aste lipsita de obiect, iar pentru perioada ulterioara datei de 16.01.2008 si in continuare nu subzista obligația fata de recurent,în opinia acestuia.
III. nstanța de fondadispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, deoarece Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 486 din 27 decembrie 2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin.(2) din Legea nr 500/2002 "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 și art.47 din lege creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol.
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate,iar întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariate sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege,iar aplicarea indicelui de inflație sumelor acordate de instanță prin prezenta hotărâre apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Mai mult, nici reclamanții si nici prima instanța nu motivează acest capăt de cerere in nici un mod.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Astfel,la data de 02.04.2009,prin serviciul de registratură a Tribunalului București recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 60-63 din Codul d e procedură civilă, în termen legal,cerere de chemare în garanție prin care solicitat introducerea în cauză a Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, precum și obligarea acestuia să ia act de necesitatea aprobării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă sumele ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Instanța de fond,deși prin încheierea de ședință din 04.06.2009 a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție formulată legal,reținînd că între pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție nu există raporturi juridice, prin sentința recuratăa omis a soluționa această cerere,după cum cu temei susține recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, provocîndu-i astfel acestei părți o vătămare a interesului său procesual ce nu se poate înlătura decît prin casarea hotărîrii.
Potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții,iar obligația sa de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.
În cauză,sunt îndeplinite condițiile de formulare a unei cereri în justiție, cerute de legea procesuală,respectiv existența unui drept,a unui interes,a calității și capacității procesuale,recurentul pârât avînd un interes născut și actual, personal și direct, legitim, juridic în privința cererii de chemare în garanție în discuție, iar ignorarea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice de către instanța de fond, aduce atingere interesului legitim al Ministerului Public, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoz.art.304.pct.5 Cod de Procedură Civilă.
Sunt nefondate însă criticile formulate de către recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice referitoare la depășirea de către instanța fondului a atribuțiilor puterii judecătorești prin soluționarea cererii introductive de instanță, prin care intimații reclamanți solicitaseră sporul de confidențialitate ce li se cuvine potrivit dispozițiilor art. 99 alin.1 lit.d din legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora,în interpretarea dată acestor dispoziții prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție deoarece, chiar dacă prin Decizia nr.821/03.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției a dispozițiilor art.2 alin.1 și alin.11 și art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000,nu reținerea caracterului discriminatoriu al dispozițiilor ce reglementau acest drept de natură salarială categoriilor profesionale vizate de dispozițiile Legii nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006,( respectiv cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională) ci obligativitateadeciziei pronunțate de instanța supremă în recursul în interesul legii, potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă,a fundamentat soluția pronunțată de către prima instanță.
Nici argumentul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională s-a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, aceasta neputînd să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestoranu susține teza recurenților referitoare la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești deoarece,contrar susținerilor acestora ce apar ca nefondate, susmenționata deciziei are în vedere competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță ce asigură,pe calea soluționării recursurilor recursurilor pronunțate în interesul legii,interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești.
Mai mult,chiar în condițiile în care se pronunțase decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale,instanța fondului nu putea refuza a da eficiență dispozițiilor art 329 Cod de Procedură Civilă făcînd abstracție dedecizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,și sub acest aspect neputînd fi primite criticile recurenților potrivit cărora instanța ar fi depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).
Nefondate sunt și susținerile recurentului pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța,potrivit cărora instanța de fond a respins eronat excepția necompetenței sale materiale,deoarece în raport de prevederile art. 27 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000,și de faptul că în cauza de față unde se deduce judecății un raport juridic de serviciu materializat între magistrați și instituțiile publice la care aceștia își desfășoară activitatea, instanța competentă potrivit dreptului comun este cea de jurisdicția muncii,reglementată de dispozițiile art.284din Codul muncii,astfel că acțiunea intimaților, fiind un conflict de drepturi, este scutită de la plata taxei de timbru.
Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea,reținînd că în raport de dispozițiile art.312 alin.3 Codul d e Procedură Civilă se impune casarea hotărîrii deoarece instanța fondului a soluționat cauza fără a se pronunța pe cererea de chemare în garanție,va admite recursurile, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare aceleiași instanțe,urmînd ca la rejudecarea cauzei instanța de fond să țină seama de ansamblul susținerilor formulate de către recurenți în faza recursului ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, împotriva sentinței civile nr.5322 din 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, în dosarul nr.5646/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, -, -, scu -, G, -, -, -, -, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
ta
GREFIER
Red.:
Dact.: / S /2ex.
11.12.2009
Jud. fond: a;
Președinte:Enache Daniela GeorgetaJudecători:Enache Daniela Georgeta, Comșa Carmen Georgiana
