Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 7009/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 4656/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 7009R
Ședința publică de la 30 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Adela
GREFIER -
Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurenții: și împotriva sentinței civile nr.4183 din 18.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.206/27.11.2009, recurenta prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, s-a depus la dosar la data de 08.09.2009, de către recurenta, întâmpinare, în dublu exemplar.
Curtea comunică avocatului recurentului, un exemplar al întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.
Recurentul, prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Obligarea recurentei - - la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din Contractul Colectiv de Muncă, având în vedere profitul societății. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se va plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, astfel că dispozițiile art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil și analizând sintagma "se poate da", apreciază că, această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă și astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Cât privește al II-lea capăt al cererii de recurs, privind restituirea contribuțiilor la asigurări sociale, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. Cu cheltuieli de judecată. În ceea ce privește recursul formulat de solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.
Recurenta, prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul formulat de, solicită respingerea acestuia ca nefondat, în cauza de față, situația financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispozițiile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4183 din 18.05.2009 pronunțată în dosarul nr- de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei - -; a obligat pârâta să restituie reclamantului sumele reținute din salariul compensatoriu acordat acestuia, cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate; a respins celelalte cereri ca neîntemeiate; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între părți au existat
raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.88/21.01.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.l din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Prin cererea dedusă judecății reclamantul a pretins plata compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007-2010, prevede obligația angajatorilor de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare.
Instanța de fond a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau " salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța de fond a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordată reclamantului, cererea este pe deplin justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate.
Potrivit art.55 alin4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, s-a constatat că suma încasată de reclamant ca plată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reținerii sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordată, prin plata către reclamant a sumelor reținute.
Cum pârâta se afla parțial în culpă procesuală, în baza art.274 Cod procedură civilă aceasta a fost obligată la plata unei părți din cheltuielile de judecată suportate de reclamant cu prilejul soluționării cererii de chemare în judecată, reprezentând onorariu avocat, cuantumul total al acestora fiind de 2100 lei, potrivit chitanței depusă la dosar.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul și pârâta - -, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurenta - - solicită să se constate că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșita a legii, întrucât instanța de fond în mod greșit a aplicat în cauză dispozițiile art. 55 alin.4.j din Legea nr. 571/2003, considerând că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării și, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. Dealtfel, suma reprezentând impozitul pe venit reținut nici nu a fost contestata prin cererea introductivă, reclamantul recunoscând că impozitul de 16% a fost reținut corect și legal, pretinzând doar restituirea contribuțiilor reținute și virate către fondurile speciale.
Pornind de la această interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat că în mod eronat au fost reținute și virate contribuțiile la fondurile speciale.
Or, această încadrare juridică greșită a determinat și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în materia contribuțiilor datorate către fondurile speciale.
Așa cum a arătat recurentul în apărările formulate la instanța de fond, potrivit Codului fiscal Legea nr.571/2003) și Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (HG 12004) se includ în categoria veniturilor impozabile și veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate concedieri colective, în speță fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. (2) din Codul I coroborate cu pct. 68 lit.1) din Normele metodologice de aplicare ale Codului 1, fiind plătite din fondul de salarii, atât în ceea ce privește obligațiile salariatului, cât și pe ale angajatorului, și nu acelea pe care greșit le-a reținut instanța de fond.
Contribuția de asigurări sociale Ordinul 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, prevede la litera A capitolul II punctul 18: "Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art.5 alin.(1) pct.I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art.5 alin.(1) pct. I și II lege."
Mai mult, art. 26 din Legea nr.19/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Potrivit art.257(2) lit. a din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, edificată, contribuția lunara a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Or, așa cum a arătat recurentul mai sus, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal și Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal.
Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct vedere fiscal drept venituri salariale, apare și obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Totodată, toate aceste contribuții reținute la sursă au fost virate în conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. În plus, pentru sumele respective, a virat în conturile fondurilor speciale contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
Urmare celor precizate, solicită sa se constate că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut și hotărârea pronunțata este dată cu aplicarea greșita a legii.
Împotriva sentinței civile nr.4183/18.05.2009 a Tribunalului București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a formulat recurs reclamantul care critică hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală și neîntemeiată, arată că este întemeiată solicitarea sa cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din formularea art.64, alin.1, lit. a, rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective ce nu țin de persoana salariaților, nu este o obligație a angajatorului ci o latitudine.
Cât privește motivarea instanței de fond în sensul că, acordarea compensațiilor nu este o obligație, ci o latitudine a angajatorului, întrucât părțile nu au convenit la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății, asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, în funcție de situația financiară a societății, este netemeinică și nelegală, întrucât din interpretarea art. 64, alin.1, lit. a, rezultă că nu este vorba de o condiție pur protestativă ci de o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului, mai ales că un contract prin natura lui generează drepturi și obligații.
Așadar, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile depuse la dosar de, extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro.
Având în vedere profitul societății de peste 6 milioane de euro, consideră că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute, conform art.64, alin.1, lit. a din contractul colectiv de muncă, întrucât potrivit art.236 alin.4, Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64, alin.1, lit. a din contractul colectiv de muncă.
Motivarea instanței de fond nu reflectă probele administrate în cauză,
ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare, transformându-se în apărătorul acesteia având în vedere cele prezentate mai jos:
Reține că acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a pârâtei, de posibilitățile sale reale de plată, chiar dacă aceasta ar fi dorit să le acorde, apreciind că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară, astfel rezultă indubitabil faptul că s-a avut în vedere doar fluxul numerar depus de către pârâtă, care nu reflectă in nici un caz situația financiară, întrucât fluxul de numerar este parte integrantă a balanței lunare care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
Mergând mai departe se observă că instanța face aprecieri fără a avea nici o proba în acest sens, respectiv că "Acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii reclamantei, cât și a altor persoane concediate ar fi dus societatea în imposibilitatea de plată a creditorilor săi, inclusiv creditorilor privilegiați, salariații săi" și faptul că "instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabili te criteriile în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi nu în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu poate fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților fiind
considerabil".
Aceste motivări nu sunt susținute de nici un înscris, reflectă doar susținerile pârâtei prin întâmpinare și concluziile scrise depuse la dosar, mai mult aceste motive fiind în contradicție cu adresa nr.47509/17.12.2008 către reprezentanții salariaților, prin care se precizează că motivul concedierii colective nu a fost bazat pe dificultăți de natură economică, ci pe considerente organizatorice.
În mod subiectiv instanța a apreciat faptul că plata acestor salarii ar putea perturba activitatea pârâtei, această motivare fiind netemeinică și nelegală, nefiind susținută de nici o probă administrată în cauză.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale instanța în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales faptul că calitatea de salariat a mea a încetat, iar această despăgubire fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
Instanța de fond a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că acesta nu a făcut dovada unui prejudiciu, încă simplu fapt că pârâta l-a obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanțul contabil rezultă că domnii administratori și manageri in loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând instanței că nu au bani, practic nu au bani "de dat".
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civilă nr.4183/18.05.2009 pronunțată în dosar - al Tribunalului București ca fiind netemeinică și nelegală și pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul reclamant, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit.c din Codul muncii, princoncediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010.
Prin hotărârea recurată în cauză cererea dedusă judecății, având ca obiect plata compensație cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost greșit respinsă, instanța de fond dând o interpretare eronată dispozițiilor art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ignorând faptul că finalitatea unei clauze contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă este acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art. 1006 Cod civil.
Nu se poate reține că plata compensații în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci dereorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, în conformitate cu care executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, Curtea reține că în speță angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Prin urmare, Curtea va obliga pârâta la plata diferenței de 11 salarii brute din luna premergătoare concediului, cu titlu de compensații, către reclamant.
elelalte critici aduse hotărârii de către recurentul reclamant referitoare la admiterea în parte a cererii privind restituirea reținerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit, sunt nefondate.
Curtea nu poate primi susținerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective ar reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or, drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiindcompensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
De altfel, însuși recurentul reclamant recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale
În ceea ce priveștecontribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, Curtea constată ca fiind neîntemeiată critica recurentului, întrucât din analiza statului de plată aflat la dosarul cauzei rezultă faptul că pârâta nu a calculat și nu a reținut această contribuție, dând eficiență prevederilor art. 14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
Compensația la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii colective a fost acordată reclamantului la aceeași dată cu drepturilor salariale cuvenite la zi, până la încetarea contractului individual de muncă, asupra cărora angajatorul a calculat, reținut și virat contribuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Din analiza statului de plată apare ca evident faptul că procentul de 0,5% reprezentând contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj a fost calculat la diferența dintre venitul brut total și compensație (1.440 lei), astfel că, din compensația acordată, societatea a calculat, reținut și virat doar impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.
Susținerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.
Examinând recursul formulat de către recurenta pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse hotărârii recurate în privința obligării la restituirea sumelor reținute din salariu compensatoriu acordat, cu titlul de impozit pe venit, decontribuții la asigurări sociale și contribuții la bugetul de asigurări de sănătate, pentru următoarele considerente:
Prima instanță în mod greșit a reținut că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe bazasalariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", sunt incidente în cauză.
Astfel, Curtea reține că otrivit p. dispozițiilor art.55 alin.4 lit. j din Legea nr.571/2003 și al pct.68 lit. l din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal se includ în categoria veniturilor impozabile și compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fiind aplicabile și dispozițiile art.55 alin.2 din Codul Fiscal.
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal și Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră că și asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
Prin urmare, prima instanță greșit a admis pretenția reclamantului privind obligarea la restituirea sumelor reprezentând impozit pe venit, CASS și CAS, reținute din salariu compensatoriu acordat.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului o diferență compensație egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii, va înlătura obligația pârâtei de restituire a contribuțiilor aferente salariului compensatoriu plătit cu titlu de impozit pe venit, CASS și CAS, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea contribuției la bugetul asigurărilor de șomaj și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la plata sumei de 1100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocațial redus de 2200 lei, către recurentul.
Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (susținerea concluziilor orale) și complexitatea cauzei, care a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate,
Admite recursurile declarate de recurenții și - -, împotriva sentinței civile nr.4183 din data de 18.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7240/3/LM/2009.
Modifică, în parte, sentința civilă recurată în sensul că:
Obligă pârâta - - să plătească reclamantului o diferență compensație egală cu 11 salarii de bază brute lunare din luna premergătoare concedierii.
Înlătură obligația pârâtei - - de restituire a contribuției aferente salariului compensatoriu plătit cu titlu de impozit pe venit, și
Menține celelalte dispoziții.
Obligă recurenta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în valoare de 1100 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.11.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:NV/2 EX./09.12.2009
Jud. fond:;
OPINIE SEPARATĂ
În sensul respingerii recursului formulat de, ca nefondat, pentru următoarele motive:
Din dispozițiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul - rezulta ca acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societății, când s-au stabilit clauzele acestuia.
Partile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor bănești in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.
Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național pentru anii 2007-2010, unde se folosește un verb imperativ "vor acorda" compensații de cel puțin un salariu lunar.
Faptul ca, la nivelul -, contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaților, ai căror reprezentanți au acceptat o prevedere incerta.
Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este astfel o obligație a angajatorului, ci o facultate, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.
Nu se poate retine existenta unei condiții pur potestative. Condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional (art. 1006 Cod civil). Ea este ondiție pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia din părți. Obligația sub condiție potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).
Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
lata acestor salarii este condiționată de situația financiară a societății, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.
Recurentul-reclamant susține ca, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, atunci plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.
Tribunalul București retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societății, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași rațiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.
Din situația fluxului de numerar prezentat de -, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârșitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situației imediat viitoare a societatii comerciale.
Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
PREȘEDINTE,
A
Președinte:Dragoș Alin CălinJudecători:Dragoș Alin Călin, Florentina Dragomir, Adela
