Pretentii civile. Speta. Decizia 7014/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5361/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 7014
Ședința publică de la 30 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Adela
GREFIER
Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de recurentul reclamant - și recurenta pârâta împotriva sentinței civile nr.5267 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul reclamant - prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.207/27.11.2009, și recurenta pârâtă prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că prin serviciul registratură, recurenta Aad epus întâmpinare la dosar la data de 13.10.2009, în dublu exemplar.
Curtea comunică recurentului reclamant -, un exemplar al întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.
Recurentul reclamant -, prin avocat solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Solicită obligarea recurentei - - la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din contractul colectiv de muncă, având în vedere profitul societății. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se vor plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, conform dispozițiilor art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul Civil și sintagma "se poate da". Această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă și astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Cât privește al II-lea motiv de recurs, privind restituirea contribuțiilor la asigurări sociale, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. În ceea ce privește recursul formulat de solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.
Recurenta pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul formulat de -, solicită respingerea acestuia ca nefondat. În cauza de față, situația financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispozițiile art.78 din contractul colectiv de muncă.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pârâta - -, solicitând obligarea pârâtei la plata a 11 salarii compensatorii, în cuantum de 24.200 lei, conform art. 64 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității; obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat; obligarea pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 10.000 lei precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.5267 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul Bucureștia fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul, a fost obligată pârâta - - la plata către reclamant a sumelor reținute din salariul compensatoriu acordat; au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri; a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că între părți au existat raporturi de muncă, acestea încetând ca efect al deciziei nr.25/21.01.2009, emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
Pretenția reclamantului de plată a compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeiată pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, a fost găsită neîntemeiată de tribunal.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, valabil pentru anii 2007-2010 prevede obligația angajatorului de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială B, sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit.a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel ce unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare. Instanța a apreciat, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit ca plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsită pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de muncă, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordată reclamantului, cererea a fost considerată justificată. Din actele depuse la dosar a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurări de sănătate.
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată, art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplică numai asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, s-a constatat că suma încasată de reclamantă ca plată compensatorie nu este impozabilă și, prin urmare, nu este supusă nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În baza art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reținerii sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordată, prin plata către reclamant a sumelor reținute. Întrucât nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, respectiv producerea unui prejudiciu moral prin acte sau fapte ale pârâtei, cererea reclamantului cu acest obiect a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul la data de 16.07.2009 și pârâta - - la data de 11.08.2009, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 14.08.2009 sub nr-.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul reclamant a arătat că nstanța de fond greșit a apreciat că este neîntemeiată solicitarea cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, întrucât din interpretarea art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective, nu este o condiție pur protestativă, ci o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară, mai ales că în materia dreptului muncii orice dispoziție ambiguă în materie contractuală se interpretează în favoare angajatului, nu a angajatorului.
Așadar, s-a susținut că în ipoteza în care situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Ori, din actele contabile depuse la dosar - extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că în anul 2008 pârâta a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro. Prin urmare, este întemeiată solicitarea de acordare a celor 11 salarii de bază brute, conform art.64 alin.1 lit.a din contractul colectiv de muncă este întemeiată, întrucât potrivit art.236 alin.4 Codul muncii "contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art.64 alin.1 lit. a din contractul colectiv de muncă.
S-a susținut că motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate de pârâtă prin întâmpinare potrivit cărora acordarea compensațiilor este condiționată de situația financiară a acesteia, de posibilitățile sale reale de plată, apreciindu-se greșit că extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro nu reflectă situația financiară.
Consideră recurentul reclamant că în mod eronat s-a avut în vedere doar fluxul în numerar depus la dosar de către pârâtă, care nu reflectă în nici un caz situația financiară, întrucât acesta este parte integrantă a balanței lunare, care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
În privința restituirii contribuțiilor la asigurările sociale, s-a susținut că instanța în mod netemeinic și nelegal le-a admis doar în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, în condițiile în care calitatea de salariat a recurentului reclamant a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă. S-a arătat că potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, iar pârâta nu putea să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
S-a adăugat că instanța de fond greșit a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, însă simplu fapt că recurentul a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei, iar în fața instanței se prezintă umili cu un flux de numerar care este negativ, arătând că nu au bani.
Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată de la fond și recurs.
Recurenta pârâta - -, în motivarea recursului său întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 și 9 și art.3041pr.civ. a arătat că prin hotărârea pronunțată instanța a acordat mai mult decât s-a cerut deoarece reclamantul nu a solicitat și restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatori acordat. În plus, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 din Codul d e procedura civilă), întrucât s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerându-se că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria drepturilor salariale care se supun impozitării.
Cu privire la contribuția de asigurări sociale, s-a arătat că în conformitate cu prevederile Ordinului nr.340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează la litera A capitolul II punctul 18 că "baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art.5 alin.1 pct.I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art.5 alin. 1 pct. I și II din lege."
S-a arătat că art.26 din Legea nr.19/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților.
S-a menționat că aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar în cauză pârâta în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
Cât privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, arată recurenta pârâtă că este datorată, în temeiul art. 257 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, asupra veniturilor din salarii și asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Prin urmare, corect au fost calculate, reținute și virate aceste contribuții la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Se solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și respingerea cererii de restituire a contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu plătit ca urmare a concedierii.
La data de 13.10.2009, - - a formulat întâmpinare față de recursul reclamantului solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective. La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007- 2010.
Curtea, în opinie majoritară, consideră greșită hotărârea recurată de respingere a plății compensației cuvenită în cazul concedierilor colective la nivelul a 12 salarii de bază brute. Astfel, au fost interpretate greșit dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Tribunalul a considerat că voința reală a părților nu a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ci doar o opțiune, determinată de situația financiară. Dar, finalitatea clauzei contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă au fost de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, pentru că ar însemna că obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține apărarea societății pârâte că plata compensației în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariaților nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din contractul colectiv de muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art.80 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, art.241 alin.1 lit. d), art.243 din Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, Curtea reține că, în speță, angajatorul a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Analizând criticile formulate de ambele părți asupra modului de soluționare a pretenției având ca obiect deducerile din salariul compensatoriu acordat, se reține următoarele:
Prima instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator a reținut în mod nelegal impozitul pe venit de 16% pentru compensația acordată reclamantului la încetarea contractului individual de muncă. De altfel, chiar recurentul reclamant recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale.
Curtea nu poate primi susținerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective a reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiindcompensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
Prima instanță a reținut greșit că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective", sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituie venitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, pârâta a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea contribuției la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră eronată concluzia instanței de fond că asigurările sociale de sănătate nu sunt datorate pentru plățile compensatorii, câtă vreme din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
În privințacontribuțiilor la fondul de asigurări sociale, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu trebuia să rețină și să vireze aceste contribuții, deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000. Prin urmare, aceste rețineri trebuie restituite reclamantului.
Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.
Susținerea recurentului reclamant că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va admite ambele recursuri, va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să plătească reclamantului 11 salarii compensatorii, va obliga pârâta să restituie reclamantului numai contribuția la bugetul asigurărilor sociale aferentă salariului compensatoriu acordat și va menține restul dispozițiilor sentinței.
În baza art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la plata către recurentul a sumei de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul avocațial redus de 2200 lei. Curtea a apreciat că onorariul prezentat este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (susținerea concluziilor orale) și complexitatea cauzei, care a fost soluționată în recurs la primul termen de judecată, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Admite recursurile formulate de recurentul reclamant - și recurenta pârâta împotriva sentinței civile nr.5267 din 17.06.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantului 11 salarii compensatorii la concediere în baza art.64 din contractul colectiv de muncă la nivelul unității.
Obligă pârâta să restituire reclamantului numai contribuția de asigurări sociale reținute pentru salariul compensatoriu acordat.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă recurenta pârâtă - - să plătească recurentului-reclamant suma de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 09.11.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
GREFIER
Red./ tehn. /21.12.2009
Tribunalul București
Judecători,
Cu opinia parțial separată a domnului judecător A în sensul respingerii recursului formulat de, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Din dispozițiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul - rezulta ca acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societății, când s-au stabilit clauzele acestuia.
Părțile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor bănești in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.
Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național pentru anii 2007-2010, unde se folosește un verb imperativ "vor acorda" compensații de cel puțin un salariu lunar.
Faptul ca, la nivelul -, contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaților, ai căror reprezentanți au acceptat o prevedere incerta.
Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este astfel o obligație a angajatorului, ci o facultate, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.
Nu se poate retine existenta unei condiții pur potestative. Condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional (art. 1006 Cod civil). Ea este ondiție pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia din părți. Obligația sub condiție potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).
Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
lata acestor salarii este condiționată de situația financiară a societății, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.
Recurentul-reclamant susține ca, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, atunci plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.
Tribunalul București retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societății, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași rațiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.
Din situația fluxului de numerar prezentat de -, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârșitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situației imediat viitoare a societății comerciale.
Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentului cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
PREȘEDINTE,
A
Președinte:Dragoș Alin CălinJudecători:Dragoș Alin Călin, Florentina Dragomir, Adela
