Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 7011/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5087/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 7011R
Ședința publică de la 30 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR 2: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 3: Adela
GREFIER
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4603 din data de 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimații pârți TRIBUNALUL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL TELEORMAN și CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești spor de 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat prin cererea de recurs judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea, constatând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părților, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, declară cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27.02.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr.7902/3/LM/2009, reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul București, TRIBUNALUL TELEORMAN și Curtea de APEL BUCUREȘTI, solicitând obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna februarie 2006 și până la data pronunțării hotărârii și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală aferentă calculată de la scadență și până la data plății efective; obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă; obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Prin sentința civilă nr.4603/28.05.2009, Tribunalul Bucureștia admis acțiunea formulată de reclamanta și a obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Tribunalul București, TRIBUNALUL TELEORMAN și Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata către reclamantă a sumelor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada februarie 2006 și în continuare, actualizate cu rata inflației până la data cererii de chemare în judecată, proporțional cu perioada în care reclamanta a activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte; a obligat pârâții la plata dobânzii aferente de la data cererii și până la data plății efective; a obligat pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare sporului de 15% acordat în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta are calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 5 B, fiind inclusă deci categoriei personalului ce desfășoară activități în justiție, finanțate de la bugetul de stat.
S-a considerat că obligația de confidențialitate ce revine reclamantei reprezintă o clauză legală a raportului de muncă pentru care trebuie să existe o contraprestație bănească din partea angajatorului.
Având în vedere și decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a concluzionat că, în temeiul art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 raportat la art.16 alin.1 și 2 din Codul deontologic al magistraților, reclamanta are dreptul la un spor de 15% din indemnizația brută lunară pentru confidențialitate.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs la data de 16.07.2009 Ministerul Justiției și Libertăților și la data de 21.07.2009 Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 03.08.2009 sub nr-.
Prin motivele de recurs formulate de Ministerul Justiției și Libertăților se invocă dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, solicitându-se admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
Dezvoltând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod pr.civilă, se arată că acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat. Ori, pronunțarea hotărârii atacate prin care s-au acordat drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit.e) din Constituție.
Curtea Constituțională, prin decizia nr. 838/27.05.2009, a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autorități, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. S-a statuat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu mai poate constitui temei legal pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea și completarea unor acte normative. Instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate personalului din sistemul justiției, ignorând cele statuate în mod expres de instanța de control constituțional.
Astfel, apreciază recurentul-pârât, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimata-reclamantă este salarizată în temeiul unei legi speciale care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea sa, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de legea specială pentru salarizarea magistraților.
Prin urmare, instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii personale reprezintă o problemă de legiferare: este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor și adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și, drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați. Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Se arată că prin acțiunile promovate în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimata-reclamantă nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază recurentul că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor. Dovada o reprezintă și decizia nr.819/03.07.2008 a Curții Constituționale care a statuat că anumite dispoziții (art.1, art.2 alin.1 și 3, art.27 alin.1) din OUG nr.137/2000 sunt neconstituționale, cât și decizia nr.1325/4 decembrie 2008 aceleiași instanțe, ce a statuat de asemenea, că dispozițiile întregii OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, se arată că dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este unul recunoscut de lege, întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare și nu face obiectul art.14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, câtă vreme nu există niciun text legal care să recunoască dreptul la sporul de confidențialitate sus menționat.
În plus, în cadrul raportului de muncă obligația angajatului e prestarea muncii, iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului. Teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către instanța de fond, în sensul că fiecărei îndatoriri privită analitic în mod separat îi corespunde un spor, nu are niciun temei legal sau doctrinar. Dacă s-ar accepta un asemenea principiu s-ar ajunge la concluzia că tuturor îndatoririlor prevăzute de Legea nr. 303/2004 pentru magistrați le corespunde câte un spor salarial, o primă sau un premiu. În realitate, toate îndatoririle trebuie privite în ansamblu ca obligație de a presta munca specifică profesiei de magistrat, îndatoriri cărora le corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului, conform art. 74 din Legea nr. 303/2004.
În speță, nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul categoriei profesionale a magistraților de a primi spor de confidențialitate. apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea salariaților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă.
De altfel, categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, sunt acei salariați care gestionează informații clasificate astfel cum sunt definite de Legea nr. 182/2002.
Însă, consideră recurentul, magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice, cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OG nr.27/2006. Prin urmare, nu subzistă vreo stare de discriminare pentru că, în acord cu practica Curții Constituționale, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
De asemenea, cum instanța de fond nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamantă și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, susține recurentul pârât Ministerul Justiției și Libertăților că se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare, luându-se în considerare și faptul că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.
Prin motivele de recurs formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice se susține nelegalitatea sentinței atacate prin raportare la art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă și se solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive, în principal, și ca nefondată, în subsidiar.
Astfel, în conformitate cu art.304 pct.4 Cod pr.civilă, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fonduri către Ministerul Justiției și Libertăților, ceea ce ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 care reglementează procedura bugetară. Responsabilitatea instituției recurente se limitează la faza de proiect bugetar, în sensul că elaborează proiectul bugetului de stat pe baza propunerilor tuturor ordonatorilor de credite și în funcție de necesitățile estimate pentru anul respectiv și de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este însă aprobat prin lege organică de Parlamentul României, adică de puterea legislativă. Prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut reprezintă o încălcare a principiului separației puterilor în stat, reglementat de art. 1 alin. 4 din Constituție.
În sprijinul acestui motiv de recurs, se învederează faptul că prin decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Prin motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 Cod de procedură civilă se reiterează excepția lipsei calității procesuale a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât.
În conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr.500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare. Ori, Ministerul Justiției și Libertăților are calitate de ordonator principal de credite.
În ceea ce privește cadrul procesual, se precizează că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Cum între reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției, drepturile de personal solicitate de reclamantă nu pot fi plătite decât de către angajatorul din instituția în care își desfășoară activitatea.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, se invocă și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OG22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Potrivit art.2 din nr.OG22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și Libertăților în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantei) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art.25 din OUG nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată recursurile fondate pentru următoarele considerente:
Curtea va analiza prioritar recursul declarat de Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice întrucât vizează un aspect al calității procesuale pasive, condiție de fond a exercitării acțiunii civile, care, în măsura în care este îndeplinită, permite desfășurarea procedurii judiciare și pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu această persoană, iar în caz contrar face de prisos cercetarea pretenției dedusă judecății.
În litigiile aparținând jurisdicției muncii, părți pot fi persoanele fizice și juridice nominalizate în art.282 Codul muncii, respectiv salariații, angajatorii, sindicatele și patronatele, precum și alte persoane fizice și juridice care au vocația de părți ale unui conflict de muncă în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă. În cazul de față, calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin reprezentant Ministerul Economiei și Finanțelor trebuie analizată prin raportare la această ultimă ipoteză. Ori, reclamanta, în calitate de magistrat, a formulat pretenții de natură salarială de la ordonatorul de credite în subordinea căruia se află în prezent, solicitând însă ca acestuia să-i fie alocate fonduri de către Ministerul Economiei și Finanțelor, instituție cu care nu se află în raporturi juridice. În consecință, întrucât nu există identitate între persoana acestui pârât și debitorul obligației pretinsă de reclamanți, Curtea va respinge cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Se impune a fi precizat sub acest aspect faptul că, la termenul de judecată din 28.05.2009, Tribunalul Bucureștia respins excepția lipsei calității procesuale pasive pe motiv că a fost chemat în judecată Statul român, dar Ministerul Finanțelor Publice a argumentat lipsa calității procesuale pasive nu pe aspecte ce țin de reprezentarea statului, ci pe considerente de procedură bugetară în care instituția acționează în nume propriu.
Dincolo de faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat strict asupra obiectului cu care a fost învestită, în sensul că al treilea capăt de cerere a avut ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate, iar prin dispozitiv instituția recurentă, în calitate de reprezentant al Statului român, a fost obligată alături de ceilalți ordonatori de credite în calitate de pârâți la plata unor drepturi bănești către reclamantă, ceea ce pune problema nelegalității hotărârii, conform art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă, a fost soluționată greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român. Se impune așadar, admiterea acestui recurs în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.
Invocând dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, mai exact cu încălcarea atribuțiilor puterii legiuitoare, singura în măsură să stabilească prin lege drepturi salariale ori sporuri în privința categoriei profesionale a magistraților în care se include intimata-reclamantă.
Argument pentru susținerea acestei încălcări a principiului separației puterilor în stat este adusă de Ministerul Justiției și Libertăților, decizia nr.838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între puterea judecătorească și cea legislativă.
Instanța de recurs consideră că decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2009 prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, rezultă că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare, nu legitimează o soluție diferită.
Astfel, în cuprinsul deciziei Curții Constituționale menționate se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii. Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe, pronunțată de instanța supremă, își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de decizia Curții Constituționale care, în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Rezultă așadar, că prima instanță nu a săvârșit un exces de putere pronunțând hotărârea atacată.
Cât privește modul în care s-a interpretat și s-a aplicat legea în primă instanță, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, Curtea constată că este fondat în următoarele limite:
După cum s-a arătat anterior, soluția dată de Curtea Constituțională în conflictul de constituționalitate produce efecte pentru viitor, fără a modifica în vreun fel efectele deciziilor în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție până la acea dată. Prin urmare, decizia nr.46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat într-un recurs în interesul legii că magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor are dreptul la spor de confidențialitate este deplin valabilă și produce efecte în privința intimatei reclamante cu puterea conferită de art.329 alin.3 Cod pr.civilă.
Tribunalul a făcut așadar o corectă aplicare a celor dezlegate în drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar motivul de recurs formulat de Ministerul Justiției și Libertăților sub acest aspect va fi înlăturat.
Curtea găsește însă pertinente considerentele acestui recurent care vizează incorecta acordare a sporului pentru viitor, câtă vreme aceste drepturi salariale sunt doar eventuale, iar nu actuale.
De principiu, sporurile salariale nu pot avea un alt regim juridic decât salariul căruia îi sunt aferente. Ori, dacă Codul muncii consacră în art.154 regula potrivit căreia salariul reprezintă contraprestația muncii depusă de salariat, trebuie admis că drepturile bănești plătite cu acest titlu nu pot fi decât cele aferente muncii prestate deja, iar nu pentru o muncă ce urmează a se presta la un moment viitor nedeterminat.
Chiar dacă s-ar accepta ideea că sporul de 15% pentru confidențialitatea muncii depusă de magistrați reprezintă în realitate o despăgubire, iar nu un drept salarial, astfel cum rezultă din decizia nr.46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, argumentația anterioară subzistă, pentru că nici despăgubirea nu poate fi acordată în considerarea unui fapt personal viitor de prestare a activității profesionale.
Dată fiind însă soluția pronunțată de prima instanță, motivul de recurs al Ministerului Justiției și Libertăților nu poate fi analizat numai strict la considerentele avute în vedere la data formulării acestuia, câtă vreme la momentul pronunțării deciziei de către această curte, situația juridică s-a schimbat. În acest sens trebuie precizat că în Monitorul Oficial din 09.11.2009 s-a publicat Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr.330/2009, act normativ ce conține o nouă reglementare a sporului pentru confidențialitate cuvenit personalului din justiție și care au intrat în vigoare la 12.11.2009.
Astfel, art. 4 din anexa nr. VI a legii-cadru, anexă intitulată "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției" prevede: (1) Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii - beneficiază de spor de confidențialitate de 5% din indemnizația de încadrare brută lunară; (2) Dispozițiile alin. (1) intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporul aplicându-se în procentul prevăzut până la data de 31 decembrie 2009; (3) De la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin. (1) beneficiază pentru păstrarea confidențialității de un adaos de 10% pentru asigurarea confidențialității, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară care începând cu data de 1 ianuarie 2010 va fi inclus în indemnizația de încadrare brută lunară.
Cum noua lege de salarizare modifică sub aspect legislativ cuantumul sporului de confidențialitate, acordând categoriei profesionale a magistraților un spor de 5% de la data intrării sale în vigoare, actul normativ trebuie aplicat și speței de față. Urmează așadar a se constata că acel moment viitor avut în vedere de tribunal s-a împlinit în realitate la 11.11.2009, pentru că, ulterior acestui moment, legea recunoaște în favoarea reclamantei un spor de confidențialitate de 5% din indemnizația de bază lunară. Ori, autoritatea legislativă are nu numai atributul de a recunoaște, acorda drepturi bănești sau sporuri salariale unei categorii profesionale sau alteia, ci și atributul de a le modifica cuantumul în sens crescător sau descrescător, ori chiar de a le elimina prin includerea în indemnizația de bază.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 Cod pr.civilă, va admite recursul și va modifica hotărârea atacată în sensul de a se limita plata drepturilor bănești către reclamantă până la data de 11.11.2009 inclusiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4603 din data de 28.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă și intimații pârți TRIBUNALUL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL TELEORMAN și CURTEA DE APEL BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.
Înlătură obligația pârâților de plată a drepturilor bănești ulterior datei de 11.11.2009 inclusiv.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./11.12.2009
Jud.fond:;
Președinte:Dragoș Alin CălinJudecători:Dragoș Alin Călin, Florentina Dragomir, Adela
