Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 7222/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5691/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7222/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.5338 din data de 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.16139/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 50%."
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentul Ministerul Justiției și Libertăților și intimațiiși Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 07.12.2009, întâmpinare din partea intimatului.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, prin cererea de recurs dedusă judecății, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5338 din data de 18.06.2009, pronunțată în dosarul nr.16139/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților la plata către reclamant a drepturilor reprezentând sporul de 50% pentru intervalul 17.06.2008, data pronunțării prezentei hotărâri și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat același pârât că efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului și a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Reclamantul face parte din categoria personalului de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor din cadrul Ministerului Justiției și Libertăților.
Prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 47 din Legea nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, text de lege abrogat prin art. I pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr.50/1996.
A mai reținut instanța de fond că nr.OG 83/2000 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.144 din Constituția României, în vigoare la data respectivă, reglementând domenii ce nu pot face decât obiectul legilor organice, întrucât salariul este un element esențial al raporturilor de muncă din instanțele judecătorești și trebuia reglementat numai prin lege organică.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că sporul de 50% din salariul de bază brut lunar "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică" de care beneficiau magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, a fost astfel abrogat neconstituțional, cu încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 si 53 din Constituția României, precum și ale art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o și aducând atingere existenței dreptului.
Astfel, la data stabilirii acestui drept în baza art.47 din Legea 50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică, existente în aceeași formă și astăzi. De altfel, dispozițiile art.155,165, 236, 239 si 241 pct.1 lit. d) din Codul Muncii, prevăd obligativitatea acordării sporurilor.
Prima instanță a făcut referire la Decizia nr. 21 din 10.03. 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, prin care s-a decis, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Totodată, prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art.1082 și 1084 din Codul civil, stabilind că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea drepturilor cuvenite, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate plata acestor drepturi.
S-a mai reținut că, potrivit art.1 din Decretul nr. 92 din 16 aprilie 1976, privind carnetul de muncă, acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Față de faptul că drepturile de natură salarială acordate prin hotărârea pronunțată conduc la modificarea retribuției reclamantului, și prin urmare, la modificarea unui element al raportului de muncă, respectiv salariul, instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, în sensul acordării sumelor sus-menționate, în temeiul art. 6 din acest act normativ, potrivit căruia, modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.
Față de soluția admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prima instanță a respins cererea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasivă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, solicitând să se constate că interpretarea dată în cauză de către prima instanță nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept salarial pe care legiuitorul a înțeles să îl abroge expres.
Prin urmare, Tribunalul a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare, așa cum rezultă și din decizia Curții Constituționale nr. 838/2009, privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
A mai arătat recurentul că, între decizia dată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție și decizia Curții Constituționale, are prioritate aceasta din urmă, câtă vreme este ulterioară deciziei instanței supreme și, cum ambele decizii privesc chestiuni constituționale, interpretarea Curții Constituționale este suverană.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 3041din Codul procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
În mod corect Tribunalul s-a raportat decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așadar, s-a reținut că nici la data pronunțării deciziei nr. XXI/2008 dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, concluzia instanței supreme fiind în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Nu poate fi reținută critica subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, decizia nr. XXI/2008 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea funcției sale constituționale prevăzută de art. 126 alin. 3 din Legea fundamentală, revizuită și republicată, potrivit căruia acesteia îi revine rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe, potrivit competențelor sale, cu respectarea dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Chiar în considerentele deciziei nr. 838/2009, la care recurentul face referire, instanța de contencios constituțional a reamintit principiile afirmate constant în jurisprudența sa, arătând, de exemplu, că, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a reținut că scopul reglementării îl constituie "promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme", astfel încât "nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării. [.] Prin textul de lege criticat de autorul excepției, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție in sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul d e procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie unei alte puteri în stat.
Curtea Constituțională a mai reținut, pe de altă parte, că "interpretarea legilor este o operațiune raționala, utilizată de orice subiect de drept, in vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată intr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.Decizia de interpretare pronunțata în asemenea cazuri nu este extra legem și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".
De asemenea, Curtea a mai constatat că "instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca precedente judiciare -. De altfel -, potrivit art. 329 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea "
Concluzia Curții Constituționale a fost în sensul că sesizarea sa pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constitutională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competentelor conform prevederilor constituționale,precum și decizia prin care se stabilește existenta unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești. Astfel,asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea intr-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competentei Curții Constituționale.
Așa fiind, a mai arătat instanța de contencios constituțional, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate in conflictul juridic de natură constituțională.
Așa fiind, nu se poate reține că, prin decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale, care a constatat conflictul juridic de natură constituțională, decizia nr. XXI/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție a fost lipsită de efecte, încetând caracterul său obligatoriu pentru instanțele de judecată.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului în sensul că hotărârile mai sus menționate, pronunțate de cele două instanțe, se exclud reciproc, întrucât privesc chestiuni constituționale, urmând a se acorda prioritate interpretării Curții Constituționale.
Cum legalitatea și temeinicia sentinței recurate se verifică în raport de situația existentă la data pronunțării acesteia și întrucât recurentul nu a formulat alte critici, neexistând nici motive de ordine publică pe care Curtea să le invoce din oficiu, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce urmează a fi menținută.
Efectele hotărârii instanței de fond se întind în timp până la intrarea în vigoare a noii legii de salarizare unitară a personalului plătit din fondurile publice - Legea nr. 330/2009, care reglementează, pentru viitor, inclusiv modul de acordare a sporului în discuție.
Prin urmare, Curtea, văzând și dispozițiile art.312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.5338 din data de 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.16139/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 09 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /tehnored.
2 ex./08.01.2009
Jud.fond: /
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
