Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 7219/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5566/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7219/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.5333 din data de 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.11539/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, -, Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul București, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 15%."
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentul Ministerul Justiției și Libertăților și intimații, -, Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 08.12.2009, întâmpinare din partea intimaților, -, și.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, prin cererea de recurs dedusă judecății, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5333 din data de 18.06.2009, pronunțată în dosarul nr.11539/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte cererea formulată de reclamanții, -, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București; a obligat pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând spor de confidențialitate de 15% pentru intervalul decembrie 2004 și până la data pronunțării hotărârii precum și în continuare, sume de vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; a respins cererea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Reclamanții au calitatea de personal auxiliar și au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate în baza prevederilor art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2004, cu toate că actul normativ a intrat în vigoare la data de 01.02.2006.
S-a mai reținut de către prima instanță că, prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit."d" din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art.16 alin.1 și 2 din codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art.9 din codul d eontologic al acestora, s-a constatat că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.
Tribunalul a avut în vedere decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, care potrivit art.329 alin.3 din codul d e procedură civilă este obligatorie.
Pentru a se menține valoarea reală a sumelor datorate reclamanților, prima instanță a apreciat că solicitarea privind actualizarea sumelor este întemeiată, întrucât, în caz contrar, reclamanții ar fi prejudiciați și, astfel, soluția se justifică prin prisma dispozițiilor art.1082 și 1084 din Codul civil, în baza cărora pârâții sunt în culpă pentru neacordarea drepturilor cuvenite, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate plata acestor drepturi, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului suferit ce include și beneficiul de care au fost lipsiți.
Cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale reclamanților, instanța de fond a reținut că, potrivit art.1 din Decretul nr.92 din 16 aprilie 1975 privind carnetul de muncă, acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta. Față de faptul că drepturile de natură salarială acordate conduc la modificarea retribuției reclamanților, și prin urmare, la modificarea unui element al raportului de muncă, respectiv salariul, prima instanță a apreciat că se justifică obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, în temeiul art.6 din același act normativ.
Față de soluția admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond a respins cererea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs motivat, în termenul legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 din Codul d e procedură civilă, recurentul a arătat, în esență, următoarele:
Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază, neputându-se acorda alte drepturi decât dacă cele prevăzute expres în favoarea acestei categorii profesionale, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești.
În cazul de față, a mai susținut recurentul, obligarea Ministerului Justiției și Libertăților la plata sporului de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la text, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, în sensul că prima instanță a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică pentru categoria profesională din care fac parte reclamanții.
Recurentul a făcut referire la Decizia nr. 46/15.12.2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, arătând că, după pronunțarea deciziei menționate, instanțele judecătorești investite cu soluționarea litigiilor prin care personalul din justiție solicită sporul de confidențialitate, în aplicarea art. 329 din Codul d e procedură civilă, au admis acțiunile, cu reținerea, în esență, a motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Însă, a mai susținut recurentul, după pronunțarea și intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale nr. 838/2009, prin care se constată o ingerință nepermisă a puterii judecătorești în sfera prerogativelor puterii legislative și executive, instanțele nu mai pot aplica cele statuate de instanța supremă prin decizia dată în recursul în interesul legii, întrucât o asemene conduită nu ar face decât să ignore dispozițiile imperative ale art.11 alin 3 din Legea 47/1992 și să perpetueze încălcarea Constituției în ciuda celor constatate expres de instanța de contencios constituțional.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, s-a susținut că, deși acțiunea a fost motivată pe dispozițiile OG137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, instanța de fond nu a făcut nicio referire la deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de Ministerul Justiției și Libertăților.
Astfel, Curtea Constituțională, pronunțându-se prin mai multe decizii (nr. 818/819/820/03.07.2008, publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, din 16.07.2008) asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a reținut că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, n virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În consecință, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1. art. 2 alin.(3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Recurentul a făcut referire și la Decizia 1325/4 decembrie 2008, prin care Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În concluzie, a mai arătat recurentul, în speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților sau categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă. În niciun caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.
În atare situația, art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea 30/1994, statuează că xercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, iar art.16 din Constituție se prevede la alin.1 că etățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Însă pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezenta recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
A mai susținut recurentul că actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu exista nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
În concluzie, recurentul a apreciat că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între judecători, personalul auxiliar și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru că, așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională, diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții.
În fine, având în vedere că instanța nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, recurentul a susținut că se impune respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare, față de împrejurarea că, pentru viitor, dreptul pretins nu este născut și actual.
În sprijinul apărării, recurentul a făcut referire la soluții jurisprudențiale, precum și la hotărâri ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin întâmpinarea depusă, intimații au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
În recurs nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 304/1 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este în parte fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Nu poate fi reținută critica subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, decizia nr. 46/2008 a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea funcției sale constituționale prevăzută de art. 126 alin. 3 din Legea fundamentală, revizuită și republicată, potrivit căruia acesteia îi revine rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe, potrivit competențelor sale, cu respectarea dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Chiar în considerentele deciziei nr. 838/2009, la care recurentul face referire, instanța de contencios constituțional a reamintit principiile afirmate constant în jurisprudența sa, arătând, de exemplu, că, prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a reținut că scopul reglementării îl constituie "promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme", astfel încât "nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării. [.] Prin textul de lege criticat de autorul excepției, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție in sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul d e procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie unei alte puteri în stat.
Curtea Constituțională a mai reținut, pe de altă parte, că "interpretarea legilor este o operațiune raționala, utilizată de orice subiect de drept, in vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. de clar ar fi textul unei dispoziții legale - se arată intr-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza contra Regatului Unit, 1995) - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.Decizia de interpretare pronunțata în asemenea cazuri nu este extra legem și, cu atât mai mult, nu poate fi contra legem".
De asemenea, Curtea a mai constatat că "instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca precedente judiciare -. De altfel -, potrivit art. 329 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea "
Concluzia Curții Constituționale a fost în sensul că sesizarea sa pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constitutională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competentelor conform prevederilor constituționale,precum și decizia prin care se stabilește existenta unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești. Astfel,asimilarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea intr-o instanță de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competentei Curții Constituționale.
Așa fiind, a mai arătat instanța de contencios constituțional, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate in conflictul juridic de natură constituțională.
Așa fiind, nu se poate reține că, prin decizia nr. 838/2009 a Curții Constituționale, care a constatat conflictul juridic de natură constituțională, decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție a fost lipsită de efecte, încetând caracterul său obligatoriu pentru instanțele de judecată, întrucât, pe de o parte, această decizie este anterioară celei pronunțate de instanța de contencios constituțional, iar pe de altă parte, conflictul juridic de natură constituțională nu a fost analizat prin raportare la decizia nr. 46/2008, ci la alte două decizii pronunțate de instanța supremă în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului în sensul că, dup pronunțarea deciziei nr. 838/2009, instanțele nu mai pot aplica cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în recurs în interesul legii.
Neîntemeiată este și cea de a doua critică adusă de recurent hotărârii instanței de fond.
Astfel, în mod corect prima instanță s-a raportat la decizia nr. 46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, prin care s-a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al magistraților, și ale art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cum intimații reclamanți au calitatea de personal auxiliar de specialitate, menționata decizie este pe deplin aplicabilă în ce privește situația acestora.
Întrucât sporul pretins prin acțiune nu fost acordat de instanța de fond cu titlu de despăgubire, ci pârâții au fost obligați la plata către reclamanți la unor drepturi bănești de natură salarială, reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, Curtea reține că, în cauză, nu prezintă relevanță deciziile pronunțate de Curtea Constituțională, prin care au fost soluționate excepțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la OG nr. 137/2000, câtă vreme Tribunalul nu a făcut aplicarea prevederilor acestui act normativ.
În speță, dispozițiile legale aplicate de instanța de fond, astfel cum rezultă fără dubiu din considerentele sentinței recurate, sunt cele indicate în dispozitivul deciziei nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
Este întemeiată, însă, în parte, critica privind plata pentru viitor a sporului de confidențialitate de 15%.
Astfel, este adevărat că legalitatea și temeinicia sentinței recurate se verifică în raport de situația existentă la data pronunțării acesteia, însă, Curtea reține că nu poate fi ignorată nici împrejurarea că, în prezent, acordarea sporului în discuție este reglementată de dispozițiile Legii pentru salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 privind sporurile personalului din sistemul justiției, dispozițiile alin. 1, care la lit. b) fac referire la sporul de confidențialitate, intră în vigoare la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile acordându-se în procentele prevăzute la alin. 1 lit. a) și b) până la data de 31 decembrie 2009, de când își produc efectele prevederile art. 4 alin. 3 din aceeași anexă a Legii nr. 330/2009.
Prin urmare, Curtea, văzând și dispozițiile art.312 din Codul d e procedură civilă, urmează să admită recursul și să modifice sentința recurată, în sensul obligării pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% până la data intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 330/2009 privind acest spor, respectiv până la data de 12.11.2009.
Celelalte dispoziții ale sentinței urmează a fi menținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentulMinisterul Justiției și Libertățilorîmpotriva sentinței civile nr.5333 din data de 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.11539/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, -, Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul București.
Modifică, în parte, sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâții la plata drepturilor bănești până la data de 12.11.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 09 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /tehnored.
2 ex./8.01.2010
Jud.fond:
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
