Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 770/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 770/R-CM
Ședința publică din 15 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și de MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 117/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr.--.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic în baza delegației depusă la dosar, lipsind recurentul- pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, intimatul- reclamant și intimații- pârâți Tribunalul București și Curtea de APEL PITEȘTI.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având cuvântul solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr 117/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI în dosarul nr.-- în sensul respingerii cererii de chemare în judecată acestei unități.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de 25 septembrie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul București, Curtea de Apel București, Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să calculeze și să plătească drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor și sporul de 50 % din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, drepturi salariale actualizate cu rata inflației până la data plății efective, să fie efectuate mențiunile corespunzătoare în carnetul său de muncă și să fie obligat Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor sume, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este judecător la Judecătoria Sectorului 4
Susține reclamantul că sporul de confidențialitate a fost prevăzut în acte normative speciale, respectiv Legea nr.444/1996 referitoare la personalul militar și funcționari publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, nr.OG6/2007 referitoare la funcționarii publici, Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și prin alte acte normative speciale.
Pentru magistrați însă, deși prin Hotărârea nr.328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii le-a fost impusă obligația de confidențialitate, totuși nici un act normativ nu a prevăzut dreptul la un spor de confidențialitate, realizându-se astfel o discriminare.
În ceea ce privește sporul de 50%, reclamantul a arătat că art.47 din Legea nr.50/1996 care a prevăzut acest drept a fost abrogat printr-o ordonanță de guvern, încălcându-se astfel principiul ierarhiei actelor juridice. Mai mult, condițiile de muncă ale magistraților avute în vedere la data instituirii acestui spor nu s-au schimbat. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin recurs în interesul legii a stabilit că magistraților li se cuvine acest spor.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în principal că stabilirea prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii sau nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte legate de statutul profesional al unei categorii depășește cadrul legal reglementat pin nr.OG137/2000 și că în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu art.16 din Constituție, există numai posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate a acelei prevederi legale în fața instanțelor judecătorești.
În plus, prin acordarea pentru viitor a acestor drepturi instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, acordând un drept salarial neprevăzut pentru magistrați.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate de 15%, acesta nu este prevăzut în nici un act normativ referitor la magistrați, iar pe de altă parte, magistrații nu se află în situații comparabile cu celelalte persoane pentru care legile speciale au instituit un astfel de spor, spor cu privire la care procentul de 15% este valoarea maximă avută de legiuitor.
Cu privire la sporul de 50% de risc și suprasolicitare, pârâtul a arătat că art.47 din Legea nr.50/1996, care l-a instituit, a fost abrogat, iar abrogarea s-a făcut cu respectarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că între el și reclamant nu există raporturi juridice de muncă și că pârâtul nu este nici ordonator principal de credite față de reclamant, această calitate având-o pârâtul Ministerul Justiției, care este obligat să prevadă în bugetul propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamant.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a arătat că nici un text de lege în vigoare nu prevede sporul de confidențialitate de 15% pentru reclamant și că art.47 din Legea nr.50/1996 care a instituit sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost abrogat, situație în care se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 117/F-CM din 22 octombrie 2008, Curtea de APEL PITEȘTIa admis acțiunea și a obligat pe pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției să plătească reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, precum și la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50 % calculat la indemnizația brută lunară actualizat cu indicele de inflație începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor.
A fost obligat pârâtul Tribunalul București să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze celorlalți pârâți fondurile necesare achitării drepturilor menționate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
"În conformitate cu dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, Curtea a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, excepție pe care a apreciat-o ca neîntemeiată.
S-a reținut că reclamantul este judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 4 și că această instituție are calitatea de angajator față de reclamant, iar nu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, care totuși are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat .
Față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantului, rezultă că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă.
În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamant.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea a reținut următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, curtea a reținut că acțiunea este întemeiată pentru următoarele considerente:
Reclamantul, așa cum s-a arătat, îndeplinește funcția de judecător în cadrul Judecătoriei Sectorului 4, deci face parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
În calitate de judecător, reclamantului i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamant implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamanților, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acest dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Ca atare, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamant reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Pentru aceleași considerente, acest spor de confidențialitate i se cuvine reclamantului și în perioada în care a fost auditor de justiție, funcție în exercitarea căreia art.49 din Hotărârea nr.320/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii de aprobare a Regulamentului Institutului Național al Magistraturii a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile obținute în această calitate (litera f), precum și obligația ca, în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial să păstreze materialele respective în interiorul institutului, instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cazul prevăzut de lege și de regulament.
În ceea ce privește sporul de 50% solicitat prin prezenta acțiune, el a fost reglementat de art.47 din Legea nr.50/1996, text în conformitate cu care "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Prin Decizia nr.XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.5/2008 a fost admis recursul în interesul legii și s-a constatat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Deciziile pronunțate în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
Prin decizia nr.XXI/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 a fost abrogat expres art.47 din Legea nr.50/1996, însă abrogarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă.
Astfel, pe de o parte, potrivit art.107 alin.3 din Constituția în vigoare la acea dată, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. În baza acestei dispoziții constituționale, prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/13.07.2000 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe în diverse domenii, inclusiv cu privire la modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000 s-a procedat nu numai la completarea și modificarea Legii nr.50/1996, ci și la abrogarea unor dispoziții ale acestui act normativ, încălcându-se în acest fel prevederile Legii nr.24/2000 (modificată și completată prin Legea nr.189/2004) privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții care reglementează modificarea, completarea și abrogarea ca pe evenimente legislative distincte.
S-a mai reținut în decizia pronunțată în recurs în interesul legii că norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 din nr.OG83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000 prin care a fost abrogat art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
unei legi sau ordonanțe poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, însă Curtea Constituțională are în competență numai controlul de constituționalitate al dispozițiilor din legile și ordonanțele în vigoare, iar verificarea constituționalității și soluționarea excepției de neconstituționalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a art.147 alin.1, cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești.
Înalta Curtea concluzionat că art.I pct.42 și art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG 83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legii speciale de abilitare, sunt din acest motiv neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituția României, și își încetează efectele.
Instanța va face aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantului prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantul ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Cererea reclamantului privind acordarea sporurilor de 15% și 50% și pentru viitor s-a reținut a fi întemeiată.
În primul rând abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că acest articol este și în prezent în vigoare.
Acest aspect rezultă de altfel și din dispozitivul deciziei nr.XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în recurs în interesul legii. Astfel, în decizia sa Înalta Curtea stabilit că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.324/2001, fără a stabili și o eventuală dată de la care acest spor nu s-ar mai cuveni.
Pe de altă parte, salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Față de aceste considerente, acțiunea reclamantului a fost admisă și au fost obligați pârâții Tribunalul București și Ministerul Justiției să plătească acestuia sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, actualizate cu rata inflației până la data plății efective, precum și la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50 % calculat la indemnizația brută de încadrare lunară, actualizat cu indicele de inflație începând cu luna septembrie 2005 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătorești, precum și pentru viitor.
Tribunalul Bucureștia fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să vireze celorlalți pârâți fondurile necesare achitării drepturilor menționate."
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției, actualmente Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, actualmente Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:
1 - În mod greșit s-a acordat sporul de confidențialitate, prin interpretarea eronată a dispozițiilor nr.OG137/2000 și acordarea unui drept neprevăzut de lege. Instanța nu a avut în vedere faptul că dispozițiile art.1, art.2 și art.27 din nr.OG137/2000 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale.
2 - Pe fondul cauzei instanța a reținut greșit că reclamantul-intimat a fost supus unui tratament discriminatoriu, întrucât nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă sporul de confidențialitate pentru magistrați, și nu există discriminare în raport cu prevederile art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților și că situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă cu cea a personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special, respectiv salariații din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor sau personalului din Aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. S-a susținut că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004, situație pentru care se impunea respingerea acțiunii pentru acest spor de 15%.
3 - În mod greșit prima instanță a dispus acordarea celor două sporuri de 15% și respectiv 50% pentru viitor, deși aceste drepturi sunt viitoare și incerte, instanța neputând cunoaște la momentul pronunțării dacă raporturile de serviciu vor continua și în viitor sau dacă sistemul de salarizare va fi identic cu cel actual.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aas usținut că sentința este nelegală și netemeinică pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit a fost admisă cererea de chemare în judecată împotriva acestuia și a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale, deși acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
S-a arătat că potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și art.3 din nr.HG386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop", astfel că între acest minister și reclamant nu există nici o obligație de garanție.
S-a mai susținut că se impunea admiterea excepției privind lipsa calității procesuale a acestuia, întrucât raporturile de muncă existau numai între reclamant și celelalte instituții pârâte și că suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat se poate face numai pe bază de lege.
Examinând sentința recurată sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate de către recurenții-pârâți, cum și din oficiu sub toate aspectele, având în vedere dispozițiile art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse.
Aspectele de nelegalitate invocate de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților privind acordarea greșită a sporului de confidențialitate de 15% sunt neîntemeiate, deoarece chiar dacă dispozițiile art.2, 11 și 27 din nr.OG137/2000 nu mai pot fi aplicate în speță, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În aceste condiții, atât dispozițiile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și cele ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au prioritate față de reglementările interne.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins atât de mult dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, încât aceste dispoziții au ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
De altfel, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene, care consacră principiul remunerației egale pentru muncă egală, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, impunându-se autorităților publice.
În acest sens, instanța internațională a stabilit că principiul remunerării egale consacrat de acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, mai ales în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Critica formulată de recurent cu privire la fondul cauzei este nefondată în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamant constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente.
Dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauză juridică, fiind nulă absolut.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantului, acesta ar fi prejudiciat întrucât se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 din nr.OUG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007, iar față de primele patru acte normative menționate, în vigoare la data formulării acțiunii, nu se poate reține că prin sentința recurată s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
De menționat este și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Al treilea motiv de recurs prin care se susține că în mod greșit prima instanță a dispus acordarea celor două sporuri pentru viitor este neîntemeiat și urmează a fi respins în raport de dispozițiile art.110 alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text de lege, se poate cere înainte de termen, executarea unei prestațiuni periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit căreia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului.
Cum salariul este o prestație periodică și cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, corect a procedat prima instanță la acordarea celor două sporuri și pentru viitor.
Motivul de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice privind nelegalitatea sentinței sub aspectul admiterii greșite a acțiunii împotriva acestuia și respingerii greșite a excepției invocate privind lipsa calității procesuale pasive în cauză, este nefondat și urmează a fi respins.
Sub acest aspect, prima instanță a reținut corect calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză în raport de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice și de dispozițiile art.131 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, situație față de care în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a recurentului, față de obiectul acțiunii - alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister.
De asemenea s-au avut în vedere și dispozițiile art.131 din Legea nr.304/2004, potrivit cărora activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției și Libertăților și unitățile subordonate acestuia sunt în imposibilitate de a plăti drepturile salariale cuvenite reclamantului.
Pentru considerentele expuse anterior, se constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, motiv pentru care în temeiul art.291 din codul muncii, combinat cu art.312 pct.1 Cod procedură civilă, urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.117/F-CM din 22 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr.-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.Pl.
Tehnored.
Ex.2/15.05.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
