Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 826/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 826/CM
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mariana Bădulescu
JUDECĂTORI: Mariana Bădulescu, Maria Apostol Jelena Zalman
- -
Grefier - - -
Pe rol, judecarea recursurilor civile declarate de recurentul prin SINDICATUL LUCRĂTORILOR, domiciliat în C,- B, - 1,. A,. 14, județul C, recurentul reclamant SINDICATUL LUCRĂTORILOR CONSTANTA, cu sediul în Port, 54, județul C și de recurenta "", cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 831/25.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanței că recursurile sunt declarate în termen și motivate și că părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
După strigarea cauzei, dar înainte de sfârșitul ședinței de judecată, se prezintă pentru recurenta "" C, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/15.08.2008, pe care o depune la dosar, solicitând admiterea recursului societății, casarea hotărârii Tribunalului Constanța și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În legătură cu recursul declarat de Sindicatul Lucrătorilor C, solicită admiterea lui.
CURTEA
Cu privire la recursurile civile de față:
Sindicatul Lucrătorilor Cad eclarat recurs la data de 2.09.2008 împotriva sentinței civile nr. 831/25.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța.
La data de 18.08.2008 a declarat recurs împotriva aceleiași sentințe civile și ""
În fapt:
Prin cererea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul Sindicatul Lucrătorilor C, în numele lui, membru al organizației sindicale, a chemat în judecată pârâta "" C, pentru ca aceasta să fie obligată să îi plătească acestuia suma de 668,75 lei, reprezentând drepturi salariale neacordate în luna februarie 2008, să îi plătească contravaloarea tichetelor de masă ce nu i-au fost acordate în aceeași lună, să îi plătească o despăgubire egală cu reactualizarea cu rata inflației drepturilor salariale neacordate de la momentul datorării până la momentul achitării și să achite cheltuielile de judecată.
În motivare a arătat că reclamantul este membru al consiliului de coordonare al sindicatului și angajat al societății pârâte, iar în luna ianuarie 2008 primit o notificare prin care era informat că s-a dispus suspendarea contractului său individual de muncă ca efect al reducerii temporare a activității societății, în baza art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii. În consecință, reclamantul nu a mai desfășurat activitate și a primit numai 75% din salariul de bază și sporul de vechime, în cuantum de 985 lei, față de salariul său de 1.653,75 lei. În continuare, s-a arătat că suspendarea activității reclamantului s-a făcut fără a respecta prevederile art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii care se referă la întreruperea temporară a activității, iar nu la reducerea activității angajatorului. S-a mai susținut că măsura suspendării contractului individual de muncă ar constitui în realitate o sancțiune aplicată angajaților care au participat la greva care s-a încheiat la 14.01.2008 în timp ce restul angajaților care nu au participat la grevă și-au continuat activitatea, efectuând chiar și ore suplimentare pentru a suplini lipsa din activitate a angajaților cărora li s-a suspendat contractul individual de muncă. De asemenea, s-a mai arătat că în luna februarie activitatea societății s-a desfășurat în mod normal fiind operate peste 69.000 tone marfă, neputând fi vorba de o întrerupere a activității.
În privința capătului doi de cerere s-au invocat prevederile art. 43 alin. 2 lit. "b" din contractul colectiv de muncă, iar în privința solicitării de indexare a sumelor cu rata inflației s-a invocat art. 1084 din Codul civil.
S-a făcut referire și la respectarea termenului de formulare a acțiunii, arătându-se că reclamantul nu a primit decizia de suspendare a contractului individual de muncă.
În drept s-au invocat prevederile art. 164 din Codul muncii.
Printr-o cerere completatoare, depusă la primul termen de judecată - 23.04.2008, reclamantul a solicitat și anularea deciziei nr. 11/30.01.2008 emisă de pârâtă.
În motivarea contestației s-au reiterat aspectele referitoare la împrejurarea că activitatea societății nu a fost întreruptă și de asemenea s-a invocat faptul că măsura a fost luată fără a fi pusă în discuția comisiei paritare constituite la nivelul societății pentru a se stabili modalitățile concrete de punere în aplicare, în conformitate cu art. 44 din contractul colectiv de muncă.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată în raport de prevederile art. 67 lit. "a" din Legea nr. 168/1999 și art. 283 alin. 1 lit. "a" din Codul muncii. În susținerea excepției formulate, a arătat că niciuna dintre notificările pe care reclamantul le-a primit, și prin care era informat cu privire la suspendarea contractului său de muncă, nu a fost contestată în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării. A mai arătat că directorul general a emis decizia nr. 11/31.01.2008 care are caracterul unui act administrativ și care are un caracter general, prin care s-a hotărât suspendarea contractelor de muncă ale unor salariați din cauza dificultăților economice generate și de greva generală care a durat aproape trei luni, măsura neavând caracterul unei sancțiuni disciplinare. Pârâta a mai arătat că în baza acestei dispoziții cu caracter general, au fost ulterior emise notificările privind suspendarea contractului individual de muncă, acestea fiind actele care puteau fi contestate. Pârâta a arătat că reclamantul ar fi trebuit mai întâi să conteste măsura suspendării contractului individual de muncă și doar dacă aceasta ar fi fost anulată ar fi putut pretinde diferențe de drepturi salariale.
În privința fondului cauzei, s-a arătat că susținerile în sensul că măsura suspendării contractului individual de muncă ar fi vizat membrii de sindicat sunt nefondate întrucât, în realitate, măsura a vizat anumite locuri de muncă ce în perioada respectivă au fost afectate de reducerea semnificativă a volumului de marfă operată iar dacă există astfel de acuzații, ele trebuie susținute în fața unor organe competente în a constata existența unor tratamente discriminatorii iar nu în fața instanțelor de judecată care nu au competență să judece astfel de cereri.
Pârâta a mai arătat că, într-adevăr, începând cu data de 31.01.2008 până la 6.02.2008, societatea a fost nevoită să suspende contractul individual de muncă al unor angajați din cauza situației economice în care se găsea după "șocul" economic suferit în timpul și după încheierea grevei generale, situație generată de scăderea semnificativă a volumului de marfă operată la nivelul societății și în general la nivelul Portului S-a susținut, însă, că pe măsură ce activitatea s-a redresat, mai mulți angajați au fost rechemați la locurile de muncă, în funcție de nevoile concrete ale societății și în contextul căutării unor soluții de rentabilizare a activității. În ceea ce îl privește pe reclamant, s-a arătat că nu este singurul operator de dană căruia i s-a suspendat contractul de muncă.
Pârâta a mai susținut că aceste măsuri au fost determinate de reducerea activității societății, această reducere a activității fiind de fapt o întrerupere parțială a activității determinată de scăderea volumului de marfă operată, chiar dacă nu a fost vorba de o întrerupere totală a activității. S-a arătat în plus că situația creată a fost determinată de motive economice, situație la care art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii se referă în mod expres.
În ceea ce privește forma actului de suspendare a contractului individual de muncă s-a arătat că măsura a fost dispusă în baza deciziei cu caracter general a directorului societății, decizie care nu trebuie să îndeplinească condițiile de formă ale unei decizii de sancționare și nici nu trebuie comunicată salariaților.
În sfârșit, s-a arătat că în timp, urmare a creșterii gradului de tehnologizare a activității, unele locuri de muncă vor dispărea.
În referire la cererea de acordare a tichetelor de masă, s-a arătat că cererea este inadmisibilă, întrucât în conformitate cu prevederile Legii nr. 142/1998 acestea se acordă numai pentru zilele în care angajatul a lucrat, în timp ce contestatorul, în perioada de referință nu a desfășurat nicio activitate. În subsidiar s-a arătat că acest capăt de cerere este și nefondat.
La termenul din 21.05.2008 pârâta a depus completare la întâmpinare în referire la contestația formulată împotriva deciziei nr. 11/30.01.2008.
Prin aceste completări la întâmpinare, pârâta a arătat că și contestația este nefondată întrucât societatea și-a întrerupt parțial activitatea, iar decizia contestă este un act administrativ cu caracter general care nu trebuie să îndeplinească anumite condiții de formă. S-a mai arătat că o eventuală încălcare a prevederilor art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii nu atrage nulitatea deciziei, o astfel de situație nefiind prevăzută în mod expres ca o cauză de nulitate absolută. Mai mult, s-a arătat că măsura a respectat prevederile art. 53 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. În ceea ce privește inexistența unei consultări efectuate în cadrul comisiei paritare constituite la nivelul societății, s-a arătat că încălcarea unei clauze din contractul colectiv de muncă nu atrage nulitatea actului ci eventual dă posibilitatea introducerii unei acțiuni în justiție pentru nerespectarea acestei clauze. Totodată, s-a arătat că angajații afectați au beneficiat de 75% din salariu și sporul de vechime în condițiile în care societatea putea să le acorde un concediu fără plată de 30 de zile în condițiile art. 45 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi care se referă la reducerea activității. Pârâta a susținut că nici contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu se referă în mod expres la reducerea activității decât în art. 45 în timp de art. 44 se referă la întreruperea activității.
Prin încheierea din 21.05.2008 tribunalul a respins ca nefondată excepția tardivității introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr. 831/25.06.2008 Tribunalul Constanța, a admis în parte acțiunea, a anulat decizia nr. 11/30.01.2008 emisă de pârâtă în ceea ce îl privește pe.
A fost obligată pârâta către reclamant la plata sumei de 668,75 lei cu titlu de drepturi salariale neachitate, reactualizată cu rata inflației la data plății efective.
A fost respinsă cererea de acordare a tichetelor de masă, ca nefondată.
A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost completată, contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. 11/30.01.2008 și obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești neacordate.
Potrivit art. 283 alin. (1) lit. "a" din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la suspendarea contractului individual de muncă.
În cauza dedusă judecății, decizia de suspendare a fost emisă la data de 30.01.2008 și comunicată salariatului contestator, în urma solicitării exprese de către aceasta, în data de 14.04.2008, astfel cum rezultă din înscrisul depus la filele 18-19 din dosar, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 2.04.2008.
În ceea ce privește notificările ulterioare privind suspendarea contractului individual de muncă, din cuprinsul acestora nu rezultă data comunicării, astfel încât și în raport de acestea, contestația este formulată în termen.
Având în vedere atât data înregistrării acțiunii cât și faptul că decizia de suspendare a fost comunicată și contestată de către salariat după momentul formulării contestației, se reține că termenul de 30 de zile instituit de norma legală enunțată înlăuntrul căruia poate fi contestată măsura dispusă de către angajator, a fost respectat de către contestator.
Reclamantul este angajat al societății pârâte astfel cum rezultă din contractul individual de muncă nr. 2149 înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială sub nr. -/3.12.1997.
Prin decizia nr. 11/30.01.2008 emisă de directorul general al societății pârâte s-a hotărât că, având în vedere lipsa volumelor de marfă în vederea operării și situația financiar economică în care se află societatea, în temeiul art. 40 alin. 1 lit. "a", art. 52 alin. 1 lit. "d" și art. 53 din Codul muncii, pe toată durata existenței efectelor generate de motivele prezentate, datorită reducerii semnificative a activității angajatorului, se suspendă contractele individuale de muncă ale angajaților nominalizați în anexa la această decizie. În art. 2 s-a stabilit că pe durata întreruperii temporare a activității salariaților, aceștia vor beneficia de o indemnizație de 75% din salariul de bază și din sporul de vechime, corespunzător locului de muncă ocupat, cu condiția ca, pe întreaga durată a suspendării, să se afle la dispoziția angajatorului. S-a mai stabilit că urmare măsurii suspendării contractului de muncă se suspendă atât prestarea muncii cât și plata salariului și celelalte drepturi și obligații ale părților decurgând din raporturile de muncă.
În art. 3 din decizie s-a stabilit că angajații prevăzuți în anexă trebuie să rămână la dispoziția unității sens în care trebuie să se prezinte în societății, zilnic în timpul programului sau, dacă nu se prezintă la sediul societății să indice un număr de telefon la care pot fi contactați pentru o eventuală rechemare la locul de muncă. Totuși, ca regulă, art. 3 alin. 1 din decizie a stabilit că angajații nominalizați în anexă nu aveau a se mai prezenta la locul de muncă, cu condiția de a fi la dispoziția societății.
În sfârșit, în art. 4 din decizie s-a stabilit că se va notifica fiecărui salariat afectat de măsura suspendării contractului conținutul acestei decizii.
Într-adevăr, prin șase notificări ulterioare, reclamantului i s-a adus la cunoștință conținutul acestei decizii și perioadele suspendării contractului individual de muncă, respectiv 31.01.-6.02.2008, 8.02.-13.02.2008, 15.02.-21.02.2008, 22.02.-28.02.2008 și 29.02.-14.03.2008.
Din conținutul deciziei contestate rezultă în mod evident și fără echivoc faptul că acesta a constituit actul unilateral al angajatorului prin care a suspendat contractul individual de muncă al unui număr de salariați, art. 1 stabilind în mod expres că, "se suspendă contractele individuale de muncă ale angajaților nominalizați în anexa". Pe de altă parte, faptul că art. 4 din aceeași decizie rezultă că notificările ulterioare nu au avut decât caracterul unor acte de informare a salariaților cu privire la conținutul deciziei nr. 11/30.01.2008. De asemenea, conținutul acestor notificări conduce la aceeași concluzie întrucât în cuprinsul lor se arată că "prin prezenta vă notificăm că s-a dispus suspendarea contractului", deci suspendarea s-a produs anterior și în consecință printr-un alt act, iar nu prin notificarea respectivă. Totodată, în prima notificare se indică și data începerii perioadei de suspendare a contractului individual de muncă, dată care este tocmai data deciziei contestate, ceea ce de asemenea conduce la concluzia că suspendarea contractului a operat prin această decizie.
Este adevărat însă că în decizia contestată nu se indică un termen până la care contractele individuale de muncă sunt suspendate, stabilindu-se în mod generic faptul că suspendarea operează pe toată durata existenței situație care a determinat măsura.
În notificările transmise reclamantului se indică și anumite perioade exacte de timp în care contractul individual de muncă este suspendat, însă nu se poate considera că prin acestea s-a stabilit durata măsurii. Aceste termene nu pot fi considerate decât estimări ale angajatorului cu privire la perioada de timp în care va subzista situația economică ce a determinat măsura suspendării contractului și după care este probabilă rechemarea în activitate a salariatului, mai ales că această perioadă a fost prelungită succesiv, astfel cum s-a arătat anterior.
Rezultă așadar că măsura unilaterală de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantului s-a luat prin decizia nr. 11/30.01.2008.
Pârâta nu a depus anexa la care se face referire în mod expres în cuprinsul deciziei contestate însă împrejurarea că în privința reclamantului această decizie a avut ca efect suspendarea contractului individual de muncă nu este contestată, chiar dacă pârâta susține că suspendarea s-ar fi produs prin notificările ulterioare.
De asemenea, nu este contestată împrejurarea că reclamantul a beneficiat numai de o indemnizație de 75% din salariu și sporul de vechime.
Se pune astfel problema dacă măsura suspendării contractului individual de muncă a fost una legală.
În decizia contestată s-a indicat drept temei al luării măsurii art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii potrivit cu care contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul întreruperii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.
În ceea ce privește motivarea în fapt a deciziei contestate, se reține că se invocă "lipsa volumelor de marfă în vederea operării și situația financiar-economică în care se află societatea", iar în art. 1 al deciziei se mai indică și faptul că măsura suspendării contractelor de muncă este luată "datorită reducerii semnificative a activității angajatorului".
Ori, art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii permite angajatorului, pentru buna administrare a activității sale în exercitarea dreptului său de a stabili organizarea și funcționarea unității, prevăzut de art. 40 alin. 1 lit. "a", ca pentru motive economice, tehnologice, structurale sau alte motive similare, să suspende contractele de muncă ale angajaților, pentru eficientizarea activității, dar nu în orice condiții, ci numai în cazul în care are loc o întrerupere temporară a activității.
Se pune problema în această situație dacă textul legal se referă la întreruperea activității angajatorului sau a angajatului.
În această privință trebuie reținute prevederile art. 53 din Codul muncii care se referă la drepturile salariaților în cazul suspendării contractului de muncă în temeiul art. 52 alin. 1 lit. "d".
Astfel, art. 53 din Codul muncii, invocat drept temei și în decizia contestată, se referă la situația întreruperii temporare a activitățiiangajatorului.
Apoi, se pune problema dacă întreruperea activității angajatorului trebuie să fie una totală sau poate privi doar anumite structuri organizatorice din cadrul unității ori chiar anumite locuri de muncă și angajați determinați individual.
În măsura în care există în cadrul unității angajatoare subdiviziuni bine determinate, cu activități distincte, se pot interpreta prevederile art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii și în sensul că existența unei întreruperi a activității se poate reține și în cazul în care se întrerupe activitatea unei astfel de subdiviziuni, de structuri organizatorice, în totalitate, iar nu numai în situația în care se întrerupe total activitatea întregii unități, ceea ce de altfel este greu de imaginat, în condițiile în care în cazul unei întreruperi temporare de activitate, care presupune perspectiva reluării acesteia, este necesară cel puțin asigurarea pazei și întreținerii bunurilor folosite în activitate.
Dar, întreruperea activității unui sau unor angajați, în anumite locuri de muncă, nu poate fi considerată o întrerupere a activității în sensul art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii întrucât, dacă alți angajați continuă activitatea în unitate sau în subdiviziunea respectivă, înseamnă că activitatea continuă, deci nu s-a întrerupt, ci doar s-a redus.
Întreruperea activității unor angajați poate constitui o întrerupere a activității numai în cazul în care toți angajații din unitate sau dintr-o subdiviziune funcțională a acesteia au întrerupt activitatea.
Întreruperea activității unuia sau mai multor angajați, în condițiile în care alți angajați continuă activitatea, nu poate constitui decât o reducere a activității prin raportare la întreaga unitate sau subdiviziune funcțională a acesteia.
Ori, prevederile art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii permit suspendarea contractului individual de muncă numai în cazul în care are loc o întrerupere a activității și nu și atunci când are loc o reducere a acesteia.
Distincția este importantă întrucât în cazul întreruperii temporare a activității, angajatorul poate lua măsura în mod unilateral, motiv pentru care, pentru protecția angajaților, art. 53 stabilește obligația angajatorului de a le asigura o indemnizație egală cu 75% din salariu și sporul de vechime în timp ce în cazul reducerii activității, potrivit art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 (publicat în Monitorul Oficial partea a V-a nr. 3/11.02.2008), deși angajatorul poate acorda concedii fără plată, deci în condiții economice mai bune pentru acesta, măsura nu poate fi luată decât cu acordul sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă.
Așadar, în cazul reducerii activității angajatorul nu mai poate lua în mod unilateral măsura respectivă ci numai cu acordul sindicatelor întrucât este necesar a se stabili de comun acord dacă există motive obiective pentru reducerea activității, astfel cum impune art. 45 din contractul colectiv de muncă la nivel ramură transporturi.
Așadar, în cazul în care nu este vorba de o întrerupere a activității ci doar de o reducere a acesteia nu se poate dispune măsura suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, ci numai măsura acordării de concedii fără plată pentru cel mult 30 de zile pe an și numai cu acordul sindicatelor semnatare ale contractului colectiv de muncă.
În cauză, pârâta recunoaște în întâmpinare că nu a fost vorba de o întrerupere a activității ci de o reducere a acesteia, care, în opinia pârâtei echivalează cu o întrerupere parțială a activității.
Dar, pârâta nu a probat în niciun mod că s-ar fi întrerupt activitatea unui întreg sector sau subdiviziune funcțională din cadrul unității și că tuturor angajaților din acel sector li s-au suspendat contractele individuale de muncă.
Astfel, pârâta nu a depus anexa deciziei nr. 11/30.01.2008 la care se face referire expres în cuprinsul acesteia în art. 1 și 3, nu a depus notificările referitoare la suspendarea contractului individual de muncă al altor salariați care activau în aceeași structură funcțională cu reclamantul.
Se constată așadar că, contrar art. 287 din Codul muncii pârâta nu a probat că măsura suspendării contractului individual de muncă al reclamantului a fost una temeinică și legală în sensul că nu a probat că a avut loc o întrerupere a activității în sensul art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii.
Este adevărat că în cuprinsul Codului muncii nu este prevăzută în mod expres sancțiunea nulității actului de suspendare a contractului individual de muncă în cazul în care nu sunt respectate condițiile impuse pentru încheierea sa valabilă.
Dar, în conformitate cu art. 295 (1) din Codul muncii, dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Nulitatea este o sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice care stabilesc condițiile necesare pentru încheierea sa valabilă. În esență, nulitatea este o sancțiune care intervine în cazul în care nu se respectă la încheierea actului juridic condițiile de validitate. Deși nu există în Codul civil o reglementare unitară a nulității, există numeroase norme juridice care formează această instituție și din care se desprind principiile acesteia.
Ca urmare, decizia contestată este lovită de nulitate pentru nerespectarea prevederilor legale care stabilesc condițiile în care se poate dispune.
Dar, întrucât în această cauză, instanța a fost sesizată numai de reclamant, iar nu de toate persoanele cărora li s-a suspendat contractul individual de muncă prin decizia contestată, se va proceda numai la o anulare parțială a deciziei, respectiv în ceea ce îl privește pe acest reclamant iar nu la o anulare totală a deciziei.
Față de cele expuse restul aspectelor invocate de către părți nu mai au relevanță și nu vor mai fi analizate.
În aceste condiții, se constată că neplata drepturilor salariale în favoarea reclamantului și achitarea numai a indemnizației de 75% din salariu și sporul de vechime este lipsită de temei, fiind contrară art. 161 din Codul muncii.
Ca urmare, pârâta va fi obligată să achite reclamantului diferența dintre drepturile salariale la care ar fi avut dreptul în cazul în care nu i-ar fi fost suspendat în mod nelegal contractul individual de muncă și drepturile bănești efectiv încasate.
Pârâta nu a susținut că ar fi achitat aceste drepturi și nici nu a contestat suma de 668,85 lei pretinsă de reclamant.
Pentru repararea efectivă a prejudiciului suferit de reclamant este necesar ca sumele care nu i-au fost achitate să fie actualizate cu rata inflației astfel încât reclamantul să nu suporte efectul acestui fenomen economic ce diminuează puterea de cumpărare a monedei naționale. Acest efect determină o pierdere în sensul art. 1084 din Codul civil care trebuie reparată.
În ceea ce privește acordarea tichetelor de masă, s-a reținut că potrivit art. 6 (1) din Legea nr. 142/1998, salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masă cel mult egal cu numărul de zile în care este prezent la lucru în unitate.
Se mai are în vedere că potrivit art. 1 din același act normativ, tichetele de masă reprezintă valoarea alocații individuale de hrană.
Articolul 43 (2) lit. "b" din contractul colectiv de muncă la nivelul unității, invocat de reclamant, nu stabilesc alte condiții de acordare a tichetelor de masă, acest text făcând trimitere la Legea nr. 142/1998.
Așadar, în cazul în care reclamantul nu desfășoară activitate în folosul angajatorului, acesta nu poate beneficia de alocația de hrană sub forma tichetelor de masă.
Ca urmare acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
Critica sentinței prin motivele de recurs formulate de a vizat, în esență, următoarele:
Decizia emisă este întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin. 1 lit. "d" Codul muncii, deși activitatea societății nu a fost întreruptă în această perioadă.
Articolul art. 52 alin. 1 lit. "d" reglementează situația în care angajatorul poate suspenda în mod unilateral contractele individuale de muncă ale angajaților, în condițiile în care activitatea acestuia este întreruptă. Ori în cazul de față, așa cum rezultă chiar și din decizia atacată, în "" nu a avut loc o întrerupere a activității. Angajatorul a dispus în această situație suspendarea contractelor individuale de muncă ca urmare a"reducerii semnificative a activității". Ipoteza complet diferită de cea a încetării activității care a fost stabilită ca temei de fapt pentru suspendarea contractelor conform acestei prevederi legale invocate.
De altfel trebuie observat că reprezentanții societății cunoșteau la momentul respectiv că legislația muncii oferă angajatorului posibilități de restructurare a activității și micșorare a cheltuielilor în cazul apariției unor factori ce determină reducerea activității - ca mijloc de soluționare a unei asemenea probleme. Dovada este faptul că urmare a acestei situații s-a hotărât începerea procedurii de concediere colectivă a unei mari părți dintre proprii angajați.
Astfel s-a ajuns în situația suspendării contractelor individuale de muncă, iar ca justificare s-a prezentat reducerea activității societății deși nu exista niciun temei legal care să stabilească că un contract individual de muncă poate fi suspendat ca urmare a reducerii activității.
Însă nici măcar motivația reducerii semnificative a activității nu este reală. Apare în această situație problema reperului la care se raportează această reducere de activitate. Care este volumul unei activități normale și ce înseamnă o reducere de activitate.
Au fost depuse, ca probe, la dosarul instanței, înscrisuri care atestă că după momentul emiterii deciziei nr. 11/30.01.2008 activitatea societății a continuat în mod normal, societatea realizându-și în continuare obiectul de activitate. Faptul că în această perioadă societatea nu a avut veniturile dorite de acționari are cauze multiple care însă nu au nicio relevanță în prezenta speță. Analiza acestor cauze nu ar prezenta niciun interes, rămânând o problemă ce ține strict de managementul societății.
În speța de față trebuie să se stabilească doar dacă "" a avut în această perioadă activitatea întreruptă sau nu. Iar cu privire la acest aspect trebuie remarcat că nici măcar reprezentanții societății nu contestă că activitatea a continuat.
S-a mai discutat în fața instanței de fond dacă "reducerea activității" angajatorului poate fi asimilată cu o "întrerupere a activității" anumitor locuri de muncă.
În acest sens, s-a făcut trimitere la dispozițiile art. 53 din Codul muncii.
Deși în art. 52 nu se precizează dacă întreruperea activității trebuie să afecteze întreaga activitate a angajatorului sau numai activitatea unor segmente funcționale, art. 53 lămurește această problemă, arătând că ipoteza reglementată este cea a "încetării activității angajatorului" - în ansamblu.
Iar cu privire la acest aspect, în fața instanței de fond au fost administrate probe din care reeșea că în timp ce unii angajați ce aveau aceeași încadrare erau primiți la lucru, altora le era interzis accesul sub pretextul suspendării contractului de muncă în baza deciziei nr. 11/30.01.2008, creându-se astfel o situație de discriminare.
La termenul de judecată din data de 18.06.2008, pentru a grăbi judecata cauzei, având convingerea că în situația anulării deciziei de suspendare "" va plăti oricum drepturile salariale restante, a renunțat la capetele de cerere privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale neacordate pentru luna februarie și obligarea la plata de despăgubiri reprezentând reactualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale neacordate, de la data scadenței și până la momentul achitării, însă tribunalul nu a ținut cont de această împrejurare.
De asemenea, consideră că în mod eronat instanța a respins cererea privind acordarea contravalorii tichetelor de masă.
Este adevărat că Legea nr. 142/1998 stabilește că un salariat are dreptul să primească tichete de masă doar pentru zilele efectiv lucrate, însă în speță, angajatorul a interzis în mod ilegal prezența la lucru a angajatului în baza unei decizii anulabile.
Ori nulitatea acestei decizii trebuie să aibă ca efect înlăturarea tuturor efectelor acesteia.
Neacordarea tichetelor de masă este un efect al deciziei de suspendare a contractului individual de muncă. Și pentru că nu este posibilă acordarea retroactivă a acestora, a solicitat obligarea "" să plătească angajatului contravaloarea acestora pentru luna februarie.
Critica sentinței prin motivele de recurs formulate de "" a vizat, în esență, următoarele:
Motive de recurs conform art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă: "dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Cu toate acestea, completul de divergență constituit s-a pronunțat nu numai cu privire la anularea deciziei nr. 11/30.01.2008, parțial, în sensul neaplicării efectelor asupra reclamantului și asupra capetelor de cerere privind tichetele de masă și cheltuielile de judecată, în sensul respingerii acestora), ci și asupra capetelor de cerere cu privire la care, la termenul din 18.06.2008, reclamanta a renunțat, prin cerere scrisă, în condițiile art. 246 alin. (1) Cod procedură civilă.
În aceste condiții, apreciază că "instanța a acordat mai mult decât a cerut"partea, fapt ce determină incidența dispozițiilor art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.
Motive de recurs conform art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă: "când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".
Reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 11/30.01.2008. Așa cum bine s-a apreciat în opinia separată, decizia nr. 11/30.01.2008 nu reprezintă un act de drept al muncii, ci un act de administrare internă a activității de către "" Astfel, prin decizia nr. 11/30.01.2008, directorul general al unității a dispus anumite măsuri prin care, pentru a înlătura efectele lipsei de comenzi cu care se confrunta unitatea la acel moment, se suspenda activitatea unor salariați datorită unor motive obiective, economice. deciziei directorului general s-a realizat prin acte individuale, care priveau fiecare salariat în parte, acestora comunicându-li-se că pentru o anumită perioadă de timp, urma să aibă contractul individual de muncă suspendat. În consecință, datorită lipsei volumului normal de marfă la operare ce a intervenit la nivelul societății în iarna 2007-2008 și având în vedere situația economico-financiară a unității, angajatorul a dispus întreruperea activității pentru anumite locuri de muncă. Efectul imediat și direct al acestei decizii a fost reprezentat de suspendarea individuală a contractelor de muncă pentru anumiți salariați, aceia față de care se produceau efectele întreruperii de activitate.
Altfel spus, actul de întrerupere a activității dispus de angajator a fost dat în baza prerogativelor sale organizatorice, drept principal recunoscut de art. 40 alin. (1) lit. "a" din Codul muncii, astfel decizia nr. 11/30.01.2008 nefiind susceptibilă de control din partea instanțelor de dreptul muncii.
Față de cele prezentate mai sus, rezultă că completul de divergență a stabilit în mod greșit natura vădit diferită a actului supus judecății, interpretându-l pe acesta ca fiinddecizia de suspendare a contractului individual de muncă al reclamantei.
Motive de recurs conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Pornind de la aspectele precizate mai sus, a reținut că în mod nelegal instanța s-a pronunțat în sensul respingerii excepției de tardivitate invocată de unitatea recurentă.
Conform art. 73 lit. "a" din Legea nr. 168/1999, salariatul poate contesta măsura adoptată împotriva unei societăți pe acțiuni în mod unilateral de către angajator în termen de 30 de zile de la momentul în care a fost încunoștințat cu privire la măsura adoptată. Este de observat faptul că salariatul a cunoscut situația constând în suspendarea contractului său individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. "d" din Codul muncii încă din luna ianuarie 2008. Cu toate acestea, mult după acest moment a înțeles să conteste măsura, după scurgerea termenului de prescripție impus de lege, respectiv al termenului de 30 de zile. Față de această situație, având în vedere faptul că Legea nr. 168/1999 este lege specială în raport cu Codul muncii și deci este de strictă interpretare, nu prezintă relevanță momentul efectivei comunicări a deciziei nr. 11/2008 așa cum susține instanța de fond, ci se impune a fi avut în vedere momentul în care salariatul a fost încunoștințat cu privire la măsura adoptată, ceea ce s-a întâmplat în luna ianuarie prin intermediul primei notificări. Nu se poate reține nici susținerea instanței de fond care a apreciat că nu s-a făcut dovada momentului comunicării notificării și deci și sub acest aspect nu se poate pune problema tardivității. Este de observat faptul că însăși reclamanta recunoaște că prin acțiunea introductivă, atunci când face referire la situația de fapt, că "în cursul lunii ianuarie a primit o notificare prin care îi era dus la cunoștință că în perioada următoare "i se suspendă contractul de muncă.
Față de cele prezentate mai sus, apare fără dubiu faptul că reclamanta nu a respectat termenul de 30 de zile înăuntrul căruia era îndrituită să introducă acțiunea, conform art. 73 lit. "a" din Legea nr. 168/1999 cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. "a" din Codul muncii.
În consecință, pentru considerentele prezentate mai sus, hotărârea instanței de fond în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției tardivității invocate de societate este, la rândul ei neîntemeiată, motiv pentru care, solicită să se dispună modificarea hotărârii și reținând spre rejudecare să se admită excepția tardivității introducerii acțiunii în ce privește solicitarea referitoare la suspendarea contractului individual de muncă.
De asemenea, invocă și faptul că raportat la dispozițiile art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, în sensul că legiuitorul nu impune prin dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. "d" întreruperea activității la nivelul întregii unități, ci reglementează suspendarea individuală a contractului individual de muncă, determinată de anumite motive obiective.
Recursurile sunt fondate.
Curtea, analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs va admite recursurile formulate pentru următoarele considerente de fapt și de drept, dar având în vedere că ambele recursuri vizează incidența dispozițiilor art. 52 alin. 1 lit. "d" din Codul muncii, acest motiv urmează a fi analizat împreună.
Articolul 52 alin. 1 lit. "d" vizează situația suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, în cazul întreruperii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.
Așadar, pentru a interveni acest caz de suspendare, angajatorul trebuie să-și întrerupă temporar activitatea (nu definitiv), această întrerupere fiind generată în special de dificultățile economice, dar și datorită unor motive tehnologice și structurale.
Observăm din modul de redactare a normei juridice mai sus redate intenția legiuitorului Codului munciia fost aceea de a da un caracter permisiv angajatorului, în aprecierea cauzelor de întrerupere temporară fiind evidențiate cu titlu ipotetic motivele economice, tehnologice, structurale sau orice cauze similare acestora.
Dat fiind acest caracter permisiv al normei, dar care totuși ne antrenează într-o anumită direcție, se poate aprecia că reducerea activității determinată de diminuarea numărului de comenzi poate reprezenta o cauză de întrerupere temporară a activității.
Măsura întreruperii nu trebuie să vizeze în mod necesar activitatea întregului angajator, ea putând să afecteze și o secție, o formațiune de lucru, un sector de activitate, etc. întrucât în intenția legiuitorului nu a fost să prevadă acest motiv de întrerupere a activității ca o modalitate de încetare a întregii activități a angajatorului.
Mai mult, în motivarea deciziei nr. 11/30 ianuarie 2008 angajatorul a prevăzut în mod expres cauza întreruperii temporare a activității salariaților, respectiv reducerea semnificativă a activității angajatorului.
Nu aducem aici în discuție natura deciziei mai sus arătate, aceasta fiind un veritabil act de administrare, act ce a stat la baza emiterii notificărilor individuale pentru fiecare salariat.
Că este așa rezultă chiar din formularea uzitată la art. 3 pct. 2 din decizie, unde se folosește sintagma "salariații ale căror contracte individuale de muncă vor fi suspendate ".
Acest punct se interpretează coroborat cu art. 4 în care se arată că "conținutul prezentei decizii se va comunica fiecărui salariat, măsura suspendării urmând a fi adusă la îndeplinire de departamentul Resurse Umane".
În urma analizei și interpretării literale și gramaticale a cuprinsului deciziei nr. 11 din 30 ianuarie 2008 rezultă că măsura suspendării nu s-a luat prin această decizie, ci s-a delegat competența către Departamentul Resurse Umane, departament ce a înțeles să-i dea transmitere practică prin notificare individuală adresată fiecărui salariat vizat.
Modalitatea de suspendare a contractului individual de muncă este conformă cu legea întrucât pornind de la natura "intuitu personae" a contractului de muncă orice măsură dispusă de angajator cu privire la executarea contractului de muncă, inclusiv măsura suspendării raporturilor de muncă trebuie să îmbrace un caracter personal.
Acesta se constituie într-un argument în plus care conduce la concluzia că decizia nr. 11/30 ianuarie 2008 nu are natura juridică într-un act juridic individual de dreptul muncii întrucât ea nu individualizează în concret salariatul al cărui contract de muncă urmează a fi suspendat, actul juridic individual de muncă care a determinat suspendarea contractului de muncă fiind notificarea.
Este astfel firesc ca în lipsa prestării muncii salariatului nu i se cuvin tichetele de masă întrucât acordarea acestora este condiționată în totalitate de prezența la lucru în unitate.
Ne însușim din această perspectivă considerentele instanței de fond, între prezența la muncă și acordarea tichetelor de masă, ca alocație individuală de hrană, fiind o strânsă interdependență.
Câtă vreme decizia nr. 11/30 ianuarie 2008 nu este anulată rezultă că angajatorul a luat o măsură legală astfel că este justificat refuzul de acordare a tichetelor de masă și în consecință hotărârea tribunalului nu este criticabilă din această perspectivă.
Un alt motiv de recurs, comun, ce urmează a fi analizat împreună, este acela referitor la "plus petita".
Această critică este întemeiată întrucât reclamantul a renunțat în parte la judecata cererii, însă tribunalul nu a observat această împrejurare cu ocazia soluționării cauzei în fond.
Drept urmare, critica privind acordarea "plus petita" este întemeiată, hotărârea fiind criticabilă din această perspectivă, astfel că va fi modificată în sensul că se ia act de renunțarea la judecată referitor la plata sumei de 668,75 lei reprezentând drepturi salariale neachitate și actualizarea acestei sume cu rata inflației.
O ultimă critică formulată prin motivele de recurs de către recurenta "" este aceea referitoare la greșita respingere ca neîntemeiată a excepției tardivității introducerii acțiunii în ce privește solicitarea referitoare la suspendarea contractelor de muncă, critică ce nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Excepția mai sus arătată a fost invocată de către recurent prin întâmpinare și a fost soluționată de tribunal prin încheierea interlocutorie din 23 mai 2008, în sensul respingerii pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.
Tribunalul a dat o soluționare justă acestei excepții astfel că ne însușim considerentele ce au stat la baza pronunțării încheierii atacate.
Într-adevăr art. 283 (1) lit. "a" din Codul muncii prevede că termenul de depunere a cererilor având ca obiect soluționarea conflictelor de muncă pot fi formulate în 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la suspendarea contractului individual de muncă.
Momentul de la care se calculează termenul de 30 de zile este acela la care s-a făcut comunicarea deciziei contestate și cum în speță această comunicare s-a făcut la 14.04.2008, iar decizia de suspendare a fost emisă la 3.0.01.2008 sesizarea instanței de judecată prin cererea datată 2.04.2008 este în termenul legal.
Prin urmare, această critică nefiind întemeiată va fi respinsă, încheierea interlocutorie din 23 mai 2008 fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale mai sus arătate.
În consecință, în baza art. 312 Cod procedură civilă, vor fi admise recursurile și modificată în parte sentința, se va lua act de renunțarea la judecată a reclamantului cu privire la cererea având ca obiect plata drepturilor salariale în cuantum de 668 lei și actualizarea acesteia cu indicele de inflație, respingând totodată cererea de anulare a deciziei nr. 11/30 ianuarie 2008 emisă de "", ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile civile declarate de recurentul prin SINDICATUL LUCRĂTORILOR, domiciliat în C,- B, - 1,. A,. 14, județul C, recurentul reclamant SINDICATUL LUCRĂTORILOR CONSTANTA, cu sediul în Port, 54, județul C și de recurenta "", cu sediul în Port, 54, județul C, împotriva sentinței civile nr. 831/25.06.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că ia act de renunțarea reclamantului la plata sumei de 668,75 lei reprezentând drepturi salariale neachitate și actualizarea acestei sume cu rata inflației.
Respinge cererea de anulare a deciziei nr. 11/30 ianuarie 2008 emisă de pârâtă, ca nefondată.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE: Mariana Bădulescu | JUDECĂTOR 2: Maria Apostol Jelena Zalman | Judecător, |
Grefier, - - |
Jud.fond. /
Red.dec.jud. /26.11.2008
Tehnoredact.gref.
4 ex./27.11.2008.
Președinte:Mariana BădulescuJudecători:Mariana Bădulescu, Maria Apostol Jelena Zalman
