Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 878/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 878
Ședința publică din data 20 mai 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Carmen Dr. -
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 94/4.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat G și pârâta-intimată Secția Parchetelor Militare B, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic G în reprezentarea pârâtului-recurent Ministerul Apărării Naționale, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul pârâtului-recurent Ministerul Apărării Naționale depune la dosar delegație de reprezentare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentantul pârâtului-recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată pentru motivele expuse în cererea de recurs și în subsidiar respingerea pretențiilor reclamantului pentru perioada anterioară datei de 17.07.2005, ca fiind prescrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 97/4.11.2008. pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins excepția lipsei procedurii prealabile și excepția prescripției dreptului la acțiune, precum și excepția lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prin aceeași hotărâre a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamantul G în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Apărării Naționale, precum și cererea de chemare în garanție a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, formulată de către pârâtul Ministerul Apărării Naționale.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare și Ministerul Apărării Naționale au fost obligați să plătească, în solidar, reclamantului cu titlu de drepturi salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar și stabilit prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată în Monitorul Oficial nr. 563/1999, începând cu 01.05.2004 și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței și până la plata efectivă.
Chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești, conform prezentei hotărâri.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de APEL TIMIȘOARAa constatat că excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, este nefondată, deoarece instanța a fost sesizată cu un conflict de drepturi, astfel încât nu este obligatorie urmarea unei proceduri prealabile.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost respinsă prin raportare la prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 și art. 3 alin. 1 pct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 208/2005, conform cărora Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat și a proiectelor legilor de rectificare a bugetului de stat, operând și rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare și Ministerului Apărării Naționale de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cele dintâi ar fi, practic, în imposibilitate să achite sumele la care a, fost obligat, prin prezenta sentință.
În situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
Reținând că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, în baza art. 137 Cod procedură civilă, instanța de fond a respins excepția invocată, și fiind întrunite cerințele admisibilității cererii de chemare în garanție, prevăzute de art. 60 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, formulată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești, conform prezentei hotărâri.
Pe fondul cauzei, examinând actele și înscrisurile existente la dosarul cauzei, precum și legislația în materie, invocată de reclamant în acțiunea dedusă judecății, prima instanță a reținut că reclamantul este procuror la Parchetul Militar d e pe lângă Tribunalul Militar Timișoara, salarizarea fiind stabilită conform art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
Abrogarea, prin art. 1 pct. 42 al G nr. 83/2000, a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă, prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
În legătură cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, prin decizia nr. XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, din 10 martie 2008, pronunțată în dosar nr. 5/2008 și publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii. Potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/200. Dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În ce privește susținerea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B - Secția Parchetelor Militare, că acest spor nu poate fi solicitat și acordat pe viitor, de asemenea, nu poate fi reținută.
Reprezentând practic o componentă a salariului, în condițiile art. 155 din Codul Muncii, sporul se datorează și pe viitor - până la încetarea raporturilor de muncă, cu unitatea angajatoare.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul Muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art. 50 din G nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Față de considerentele expuse, acțiunea reclamantului a fost admisă de către prima instanță, așa cum a fost formulată.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 97/4.11.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune și a respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
În motivarea cererii de recurs se arată că, față de dispozițiile Deciziei nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, se impune aplicarea dispozițiilor art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Pe de altă parte, se susține că, față de prevederile Legii bugetului de stat nr. 388/2007, ale art.14 alin.2, art.29 alin.3 și art.47 din Legea nr.500/2002, în mod nelegal instanța de fond a dispus plata sumelor de bani reprezentând indicele de inflație aferent drepturilor bănești solicitate, deoarece Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât, întrucât, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, termenul de prescripție de trei ani, stabilit prin art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 din Codul Muncii, a fost depășit.
Totodată, se susține că decizia nr. XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu stabilește un moment la care să se raporteze începutul cursului prescripției extinctive și produce efecte doar pentru viitor, neputând influența cursul prescripției.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Apărării Naționale a formulat recurs, în termen legal, împotriva sentinței civile nr. 97/4.11.2008 a Curții de APEL TIMIȘOARA, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs se arată că reclamantul nu a urmat procedura prealabilă, prevăzută de art. 36 alin. 1 din G nr. 27/2006, astfel încât, în temeiul art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, se impune admiterea excepției și respingerea cererii ca inadmisibilă.
Totodată, se învederează instanței de recurs că dreptul la acțiune s-a prescris prin împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, conform prevederilor art. 1 alin. 1, art. 3 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu cele ale art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, pentru pretențiile aferente perioadei 1.05.2004-17.07.2005, dat fiind că prezenta acțiune a fost înregistrată în data de 17.07.2008.
Recurentul susține că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a acordat drepturi neprevăzute expres într-un act normativ, extinzând, fără temei legal, aplicarea dispozițiilor G nr. 10/2007 în favoarea reclamantului, împrejurare ce atrage incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.
Art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, a fost abrogat în totalitatea sa prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, astfel încât nu poate produce efecte, iar acțiunea reclamantului este neîntemeiată.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 4 și pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Prin recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri, chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin P T, a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată că prima instanță a încălcat prevederile art. 16-30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, deoarece nu a ținut seama de atribuțiile conferite Ministerului Economiei și Finanțelor de acest act normativ și de faptul că nu există raporturi de muncă între acesta și reclamanți, astfel încât nu poate fi obligat la plata de drepturi salariale către salariații altui ordonator principal de credite.
Recurentul a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.05.2004-17.07.2005, prin raportare la prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cu privire la fondul cauzei, se susține că legiuitorul nu a prevăzut sporul în litigiu pentru categoria magistraților, astfel încât cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.
În drept, se invocă dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă.
Intimatul Gad epus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate în cauză prin raportare la conținutul deciziei nr. XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la înscrisurile existente în dosarul cauzei.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 4 și pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că sunt întemeiate în parte, respectiv cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către recurenți, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin acțiunea civilă nr. 747/59/17.07.2008, reclamantul G, procuror militar în cadrul Parchetului Militar d e pe lângă Tribunalul Militar Timișoara, a chemat în judecată pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare și Ministerul Apărării Naționale pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare și Ministerul Apărării Naționale la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.05.2004 și în continuare, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, în temeiul art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, invocată de către pârâtul Ministerul Justiției, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
Motivul de recurs referitor la neurmarea procedurii prealabile introduceri cererii de chemare în judecată, reglementată de art. 36 din OUG nr.27/2006, este nefondat, deoarece normele invocate de pârâtul Ministerul Apărării Naționale nu sunt aplicabile în speță. Astfel, titularul acțiunii s-a adresat instanței pentru valorificarea unor drepturi salariale pretins recunoscute de legiuitor înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 27/2006, prin Legea nr. 50/1996, ale căror dispoziții cu privire la sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică nu ar fi fost abrogate.
Cu alte cuvinte, în privința sporului salarial solicitat, reclamantul nu are calitatea de persoană salarizată potrivit noului act normativ și nu contestă modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, reglementate de OUG nr.27/2006, astfel că premisele aplicării art. 36 din ordonanță nu sunt îndeplinite.
În concluzie, cum pretențiile reclamantului izvorăsc dintr-un raport de muncă stabilit cu parchetul la care a activat în perioada pentru care se solicită drepturile salariale și la care activează în prezent, Curtea apreciază că se impune respingerea motivului de recurs referitor la modul de soluționare a excepției lipsei procedurii prealabile de către prima instanță.
Asupra calității procesual pasive a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, Curtea reține că, într-adevăr, drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt in principiu numai reclamantul și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Totuși, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Raportul juridic obligațional dintre Ministerul Public și garant există și este întemeiat pe prevederile Legii nr. 500/2002, potrivit cărora Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că soluția pronunțată de către prima instanță asupra cererii incidentale de chemare în garanție s-a bazat pe o interpretare corectă a prevederilor Legii nr. 500/2002, Legii nr. 304/2004, dar și a prevederilor art. 60 -63 Cod procedură civilă, care reglementează instituția chemării în garanție. Aceasta întrucât rațiunea introducerii unei astfel de cereri incidentale presupune existența unui raport juridic distinct de cel născut prin acțiunea principală, legat intre garant, pe de-o parte, și titularul cererii de chemare în garanție (în speță Ministerul Public ), pe de altă parte.
În ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de către instanța de fond prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Curtea reține că, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008, constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produs și produc în continuare efecte juridice.
Pentru considerentele expuse, văzând că potrivit art. 329 alin.2 și 3 Cod procedură civilă, dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 50/1996 și după intrarea in vigoare a OG nr.83/2000, prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt obligatorii, Curtea va face aplicarea dispozițiilor legale în discuție, sens în care va constata că reclamantul beneficiază de drepturile salariale solicitate prin acțiune, așa cum corect a statuat și instanța de fond, astfel încât nu este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocat de recurentul Ministerul Apărării Naționale.
Pe cale de consecință, instanța apreciază că, în speță, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, invocat de recurentul Ministerul Apărării Naționale, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești cu ocazia soluționării acțiunii pendinte, ci a procedat la acordarea unor drepturi salariale prevăzute de lege, respectiv de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
În privința actualizării creanței cu rata inflației, instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art.161 alin.4 Codul Muncii coroborate cu cele ale art.998, art.999 și art.1000 alin.3 Cod civil.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Pe cale de consecință, în temeiul art.312 alin.1-alin.3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 94/4.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat G ca fiind întemeiate și va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va respinge pretențiile reclamantului pe perioada 1.05.2004-17.07.2005 ca fiind prescrise, urmând a menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 94/4.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că respinge pretențiile reclamantului pe perioada 1.05.2004-17.07.2005 ca fiind prescrise.
Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Cu opinie separată în
sensul respingerii recursurilor
GREFIER,
Red. /19.06. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./23.06.2009
Prim inst.: și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Recursul este nefondat cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru următoarele considerente:
Instituția prescripției extinctive poate fi privită ca un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului de drept care nu își exercită drepturile într-un anumit termen stabilit imperativ de lege.
Termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
La rândul său dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual, presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv consacrat în favoarea reclamanților prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
În condițiile în care prin lege (G 83/2000) se abrogă expres un drept, nu se poate susține rezonabil că reclamanta a fost neglijentă în valorificarea dreptului său. Ar fi în același timp o cerință excesivă și nefirească a statului ca prin intermediul legilor să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogat prin act normativ.
A accepta ideea că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 și de art. 283 lit. c Codul Muncii, ar curge de la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, ar însemna în același timp a impune și ideea că reclamanții erau obligați să intenteze o acțiune împotriva actului normativ, fapt inadmisibil.
Reclamantei nu i se poate impune mai mult decât o diligență rezonabilă, neputând fi previzibil că actul normativ (G 83/2000) încalcă dispozițiile din legea de abilitare a Guvernului de legiferare, iar cetățeanul nu poate fi sancționat pentru o culpă care nu îi aparține, conform jurisprudenței O (cazul Rotaru contra României, 2000 și cazul Sunday Trmes contra Regatului Unit 1979).
Decizia XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General în raport de o jurisprudență neunitară, în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că prin art. 1 pct. 42 din Ordonanța Guvernului 83/2000 care abrogă art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și doar de la data pronunțării acesteia începe să curgă termenul de prescripție.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv și data constatării neconstituționalității normei de abrogare nu are relevanță și nu se poate reține prescripția decât cu încălcarea și a actelor normative de drept internațional, avute în vedere de instanța de fond.
Prin urmare, criticile referitoare la prescripție, formulate de recurenți sunt nefondate.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Maria Ana Biberea, Carmen
