Drepturi banesti castigate in instanta. Speta. Decizia 879/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 879
Ședința publică din data 20 mai 2009
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 3: Vasilica
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 15/10.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, B G, și pârâții-intimați Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâtului-recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu delegație la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței, la data de 13.05.2009, reclamanții-intimați au depus la dosar tabelul nominal al reclamanților cu funcția și data încadrării în unitățile de parchet.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului.
Reprezentanta pârâtului-recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii ca nelegală pentru motivele expuse în cererea de recurs.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 15 din 10 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr-, Curtea de Apel Timișoaraa respins excepțiile vizând lipsa legitimării procesuale pasive și prescripția extinctivă, invocate de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Prima instanță a admis acțiunea reclamanților, -, B G, și, precum și cererea de intervenție formulată în interes propriu de intervenienta -- în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la plata către reclamanții de 1-19, reclamanta și intervenienta principală a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50 % din indemnizația brută lunară cuvenite pentru perioada 1.01.2001-30.04.2004, actualizate cu indicele de inflație calculat de la data nașterii dreptului și până în momentul plății efective, cu mențiunea că în cazul intervenientei principale și al reclamantei sporul va fi de 50% din salariul de bază lunar.
Totodată, pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș au fost obligați să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50 % din salariul de bază lunar, cuvenite pentru perioada 1.11.2002 - 30.04.2004, actualizate cu indicele de inflație calculat de la data nașterii dreptului și până în momentul plății efective, precum și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenientei principale.
Pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor au fost obligați la încadrarea în buget a fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor nu este întemeiată, câtă vreme art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor are în responsabilitate pregătirea proiectelor legilor de rectificare bugetară, iar potrivit art. 3 alin.1 pct. 2 din HG nr. 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat, precum și a proiectului legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare și alimentării cu fonduri a conturilor Ministerului Justiției de către Ministerul Economiei și Finanțelor, cel dintâi ar fi practic în imposibilitate să achite sumele la care a fost obligat prin prezenta sentință.
În situația în care nu ar fi obligat și Ministerul Economiei și Finanțelor să rectifice bugetul cu sumele necesare reparării prejudiciului suferit de reclamanți, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale, respectiv puterea executorie.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă de către prima instanță ca nefondată pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Văzând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a constatat că procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamantei, prin art. 47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Lega nr.334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se află într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr.167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Acest aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr.167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 prevăd că, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art. 42 al G nr. 83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă, prin art.1 pct. 42 din G nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art. 47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție"Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art.1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la"modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin G nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislativedistincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art.1 pct. Q3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru"Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: "(1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv,dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", instanța de fond a constatat că abrogarea nu a fost dispusă în mod legal.
Înlăturarea acestui drept ar contraveni și dispozițiilor art. 49 (actualul art. 53 din Constituția revizuită) privind cazurile în care poate fi restrânsă acordarea unui drept, dar și prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, art. 1 din Protocol, prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, iar prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul G nr. 83/2000 prin care s-a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare.
Potrivit art. 20 alin 2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Existând un conflict de legi între art. 1 pct. 42 din G nr. 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, se va da preponderență și se va face aplicarea acestui din urmă act.
Totodată se constată că prin decizia nr. XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Față de aceste motive, prima instanță a admis acțiunea intentată de reclamantă împotriva pârâților Ministerul Justiției B, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș și Tribunalul Arad, astfel cum a fost precizată.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil, s-a dispus că sumele datorate vor fi actualizate în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Aceasta întrucât prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art. 50 din G nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 15/10.09.2008 a Curții de Apel Timișoara, au declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin P
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin P T, a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată față de Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată că prima instanță nu a ținut seama de faptul că nu există raporturi de muncă între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți, astfel încât nu poate fi obligat la plata de drepturi salariale către salariații altui ordonator principal de credite.
Totodată, susține că, față de prevederile art. 166 din Codul muncii termenul de prescripție s-a împlinit, acesta nefiind întrerupt în condițiile prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, întrucât planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe anul 2005-2007 și Decizia nr. XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au ca efect întreruperea cursului prescripției extinctive.
Cu privire la fondul cauzei, se susține netemeinicia cererii de chemare în judecată prin raportare la motivele invocate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond de către pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 15/10.09.2008 a Curții de Apel Timișoara, solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune și a respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, precum și a celui privitor la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea cererii de recurs se arată că prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru perioada 1.01.2001-30.04.2004, față de prevederile art. 1 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și de data formulării acțiunii pendinte.
Totodată, se susține că, față de prevederile Legii bugetului de stat nr. 388/2007, ale art.14 alin.2, art.29 alin.3 și art.47 din Legea nr.500/2002, în mod nelegal instanța de fond a dispus plata sumelor de bani reprezentând indicele de inflație aferent drepturilor bănești solicitate, deoarece Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Recurentul a învederat instanței că, potrivit art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, capătul de cerere referitor la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților este neîntemeiat.
În drept se invocă art.299, art.304 pct.9 și art. 3041Cod procedură civilă.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoaraa formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 15/10.09.2008 a Curții de Apel Timișoara, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca nelegală.
În motivarea cererii de recurs se arată că Ministerul Public nu dispune de fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale acordate prin hotărârea recurată, în condițiile în care Legea bugetului de stat nr. 388/31.12.2007 nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli viitoare neprevăzute, precum cele din litigiul pendinte, iar modificarea bugetului Ministerului Public nu se poate face imediat.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Reclamanții-intimați și pârâtul-intimat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nu au depus întâmpinare la dosar, deși au fost citați cu această mențiune.
Examinând recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice T, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art.304 pct.9 coroborate cu cele ale art.3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.
Prin acțiunea civilă, înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 4658/30/9.06.2008, reclamanții, -, B G, și au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerului Finanțelor Publice B, solicitând obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.01.2001 și până la data de 30.04.2004, iar pentru pentru perioada 01.11.2002 - 30.04.2004, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație rezultat din devalorizarea monedei naționale, calculate de la data nașterii drepturilor și până la achitarea efectivă a acestora.
Totodată, au solicitat obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la înscrierea acestor drepturi în carnetele de muncă ale reclamanților și obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice B la încadrarea în buget a fondurilor necesare plății drepturilor salariale arătate mai sus.
La data de 12.06.2008, s-a depus în dosarul nr- al Curții de Apel Timișoara, cerere de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta, prin care intervenienta a chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Ministerului Finanțelor Publice B, solicitând obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.01.2001 și până la data de 30.04.2004, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație rezultat din devalorizarea monedei naționale, calculate de la data nașterii drepturilor și până la achitarea efectivă a acestora.
Totodată, a solicitat obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la înscrierea acestor drepturi în carnetele de muncă ale reclamanților și obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice B la încadrarea în buget a fondurilor necesare plății drepturilor salariale arătate mai sus.
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art.47 alin.4 din Legea nr.500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art.28 lit.f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Pe baza proiectului de buget - venituri și cheltuieli elaborate de principalul ordonator de credite: Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, în temeiul art.18 lit. g, avizându-le favorabil sau respingându-le, în etapele de elaborare a acestora și este important ca acesta să stea la judecată în prezenta cauză tocmai pentru a aloca sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamantei.
Prin urmare, instanța de fond a soluționat în mod corect excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, însă a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și al intervenientei, invocată de către pârâți, astfel încât este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Potrivit art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cuprinsul hotărârii recurate se arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și intervenientei este nefondată, deoarece termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei de reformă, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005. Instanța de fond a apreciat că o astfel de recunoaștere echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani cu privire la dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești.
Aceste considerente nu pot justifica însă soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și al intervenientei pentru perioada 1.01.2001-30.04.2004 ca nefondată, deoarece reclamanții și intervenienta nu au invocat discriminarea în susținerea pretențiilor deduse judecății, iar strategia de reformă, adoptată, la data de 30.03.2005, prin nr.HG232/2005, nu se referă la drepturile salariale pretinse prin acțiune.
Pe de altă parte, decizia nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, Curtea apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârât este întemeiată, astfel încât instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
Astfel, se impune admiterea acestei excepții și respingerea pretențiilor reclamanților și intervenientei referitoare la obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază lunar, începând cu data de 01.01.2001 și până la data de 30.04.2004, iar pentru pentru perioada 01.11.2002 - 30.04.2004, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație rezultat din devalorizarea monedei naționale, calculate de la data nașterii drepturilor și până la achitarea efectivă a acestora, ca fiind prescrise.
Pe cale de consecință, se impun a fi respinse și capetele de cerere referitoare la înscrierea drepturilor sus-menționate în carnetele de muncă ale reclamanților și intervenientei, precum și la încadrarea în buget a fondurilor necesare plății acelorași drepturi.
Față de cele de mai sus, în baza art.312 alin.1 - alin. 3 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 15/10.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, ca fiind întemeiate și va modifica în tot hotărârea recurată, în sensul că va respinge acțiunea principală, precum și cererea de intervenție principală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, împotriva sentinței civile nr. 15/10.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-.
Modifică în tot hotărârea recurată, în sensul că respinge acțiunea principală, precum și cererea de intervenție principală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Cu opinie separată în
sensul respingerii recursurilor
GREFIER,
Red. /19.06. 2009
Tehnored.: M/ 2 ex./26.06. 2009
Prim inst.: și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Am opinat în sensul respingerii recursului declarat de Ministerul Justiției, și menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței pronunțate, pentru următoarele considerente:
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune, invocată și de pârâți prin motivele de recurs.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).
JUDECĂTOR,
-
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Carmen Pârvulescu, Vasilica
