Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 895/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(7050/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.895/
Ședința publică din data de 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE Șl JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.6267 din 15 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 4876/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimatii-pârâți CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect - drepturi bănești, spor de 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.6276/15.10.2009, Tribunalul București -Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.07.2004 - 31.07.2004 și a respins acțiunea reclamantei pentru această perioadă ca prescrisă; a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de reclamantă; a admis în parte acțiunea formulata de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA; a obligat pârâții la plata sumelor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar pentru perioada 01.08.2004 la zi, respectiv până la data de 15.10.2009, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației de la scadență și până la plata efectivă, proporțional cu perioada în care reclamanta a funcționat în cadrul instituțiilor pârâte sau a avut raporturi de serviciu cu acestea; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă și să înscrie sporul de 15% de confidențialitate, calculat la indemnizația brută lunară în carnetul de muncă al reclamantei pentru perioada pentru care s-au acordat de instanță aceste drepturi.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că pretențiile reclamantei aferente perioadei 01.07.2004 - 31.07.2004 sunt prescrise potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, coroborate cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1, raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Astfel, termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, a început să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită, astfel încât dreptul la acțiune pentru luna iulie 2004
s-a născut la scadența drepturilor salariale datorate pentru această lună, respectiv la data de 10 august 2004, dată în raport de care, formularea acțiunii injustiție la data de 10.09.2007 apare ca fiind formulată peste termenul de prescripție extinctivă de trei ani.
În consecință, a admis instanța fondului excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins pretențiile reclamantei aferente perioadei 01.07.2004 - 31.07.2004, ca prescrise.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a apreciat întemeiată cererea reclamantei, având calitatea de procuror,de a beneficia de sporul de 15% pentru confidențialitate în baza prevederilor art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006, prevederile art. 3 al. 1 din OG nr.19/2006 au fost modificate în sensul că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
Prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.l lit.d din legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 alin.l și 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.l din legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară.
Astfel, instanța a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de codul muncii conform dispozițiilor art. 1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.
In ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța de fond cercetând situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate, Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, a concluzionat că prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal ale justițiabililor, sesizările adresate organelor statului, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitar public, aceasta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art. 13 alin.l din OUG nr. 123/2003, arf.3 din G nr.19/2006, art. 15 alin.l din G nr. 6/2001, art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nt.64/2006, ari. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 si art. 295 alin. 2 din codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală, or munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art. 19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei tribunalul va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Prin decizia nr.46, pronunțată în interesul legii de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosarul nr.27/2008 dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din L 303/2004, raportate la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, art. 78 alin. 1 din L 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, care potrivit art.329 alin.3 cod procedură civilă este obligatorie pentru instanțe, astfel că instanța de fond a admis acțiunea și a obligat parații la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate, de 15% din indemnizația bruta lunara pentru perioada 01.08.2004 la zi, respectiv până la data de 15.10.2009, actualizate în funcției de coeficientul de inflație până la plata efectivă, față de interpretarea dată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în sensul că magistrații au dreptul la un spor de confidențialitate, astfel încât acesta trebuia plătit lunar odată cu indemnizația și celelalte sporuri ce compun drepturile salariale ale reclamanților, drepturi ce vor fi acordate proporțional cu perioada în care reclamanta a activat în cadrul instanțelor sau instituțiilor pârâte.
Tribunalul nu a putut reține apărarea pârâtului în sensul că după pronunțarea si intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale prin care se constată o ingerință nepermisă, prin pronunțarea Deciziei nr. XXI/2008, a puterii judecătorești în sfera prerogativelor puterii legislative și executive, instanțele nu mai pot aplica cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. XXI/l 0.03.2008 întrucât o asemenea conduită nu ar face decât să ignore dispozițiile imperative ale art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 și să perpetueze încălcarea Constituției în ciuda celor constatate expres de Curtea Constituțională, întrucât, Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict și le obligă pe acestea la o anumită conduită viitoare in acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie sa se conformeze, fără a produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție in exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedura civila și cu atât mai puțin în privința Deciziilor cu privire la care nu s-a sesizat existența unui conflict juridic de natură constituțională.
Or, în chiar în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr. 838/2009 din 27 mai 2009, se arată în considerentele deciziei că "sesizarea Curții pentru indeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natura constituționala dintre autoritățile publice, la analiza conduitei pârtilor de către C, sub aspectul îndeplinirii competentelor conform prevederilor constituționale, precum si decizia prin care se stabilește existenta unui conflict si modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei cai de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești si nu echivalează cu efectuarea de către Curtea Constituționala a unui control de legalitate/constitutionalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, întrucât aceasta ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice si o incalcare flagranta a competentei Curții Constituționale.
In temeiul art. 1 si 3 din Decretul nr. 92/1976, instanța de fond a dispus obligarea pârâților instituții angajatoare să înscrie mențiunile privind sporul de 15% de confidențialitate, calculat la indemnizația brută lunară în carnetul de munca al reclamantei pentru perioada pentru care s-au acordat de instanță aceste drepturi.
In raport de dispozițiile art. 60 Cod procedură civilă s-a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție față de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de acest text de lege.
Potrivit prevederilor art.60 alin.(l) din Codul d e procedura civila "Partea poate sa cheme în garanție o alta persoana împotriva căreia ar putea sa se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere in garanție sau in despăgubire".
Cererea de chemare în garanție este inadmisibila si din prisma dreptului muncii, atâta timp cat, drepturile revendicate de către reclamant deriva dintr-un aport de munca al cărui subiect nu este si instituția chemată în garanție.
Or, față de obiectul cererii de chemare în judecată, acordarea de drepturi salariale, este inadmisibila chemarea in garanție a unei terțe persoane printr-o cerere prin care se solicita altceva decât garantarea sau despăgubirea, în baza unor raporturi de garanție legale sau contractuale.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu a făcut dovada existentei obligației de garanție sau de despăgubire a Ministerului Finanțelor Publice, în ipoteza în care ar pierde procesul.
Legiuitorul a reglementat, prin nr.OG22/2002, modalitatea de executare a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plata a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectiva.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația sa dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii si ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați sa introducă în structura bugetelor proprii si instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează sa fie puse în plata sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume pe tot parcursul anului.
Astfel ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia si totodată să asigure ordonatorilor secundari si terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Prin urmare, obligațiile de plata ale MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe Lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție in temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi si o hotărâre judecătoreasca prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătura cu competentele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Constatând că nu există în cauză o obligație de garanție sau de despăgubire care să incumbe chematului în garanție în cazul în care pârâtul ar cădea în pretenții, dispozițiile legale invocate, respectiv art. 19 din Legea 500/2002 si art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2005, nu prevăd o asemenea răspundere pentru Ministerul Finanțelor Publice și nu constituie temeiul unor raporturi juridice, legale sau de altă natură între această instituție publică și pârâta în proces care să dea naștere unei obligații de garanție sau despăgubire și ținând cont de specificul relațiilor de muncă ce se stabilesc între angajat și angajator, Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, solicitând admiterea recursului pentru motivul prevăzut de pct. 9 din Codul d e procedură civilă cu aplicarea art. 3041Cod pr civilă, modificarea sentinței civile nr. 6267 din 15 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice așa fost formulată, pentru următoarele motive de nelegalitate și netemreinicie:
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor salariale solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr.18/27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi in buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putând face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamantă, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamantă a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciază recurentul că această obligație nu este întemeiată și nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetul de muncă, solicitărecurentul respingerea acesteia ca nefondată deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă, singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Față de cele expuse, solicită respingerea cererii privind transcrierea în carnetul de muncă a drepturilor salariale acordate de instanța de fond.
- Instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamantei.
Potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate da în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art. 19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, in calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțeleg se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Astfel, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este născut și actual, personal și legitim, juridic.
Pentru aceste motive, solicită recurentul admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice așa cum a fost formulată.
Intimații nu au formulat întâmpinare și nici concluzii scrise.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu în conformitate cu art. 3041. proc. civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.
Astfel, corect a reținut instanța de fond că problema acordării sporului de confidențialitate de 15% a fost dezlegată prin Decizia nr. 46/15.12.2008 emisă de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că "judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar".
Astfel, corect a reținut instanța de fond că prin Decizia nr.46 din 15 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr.27/2008 al înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secțiile Unite "s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și s-a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit. d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora ce constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".
In cauza de fata, pretentiile reclamantei izvorasc din discriminarea in raport cu alte categorii socio-profesionale, constatata de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, iar nu dintr-un act normativ, despre care ICCJ decide ca este in vigoare, in ciuda mai multor abrogari succesive.
Cum, această decizie este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.83) proc. civ. vor fi respinse criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.
În mod corect s-a dispus și plata actualizată a sporului de confidențialitate de 15%, reactualizat cu indicele de inflație până la data plății, deoarece potrivit art.161 alin.4 din codul muncii, neplata salariului poate determina angajatorul la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Art. 1082 din Codul civil prevede ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară doar dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată, iar, in baza art. 1084 din Codul civil, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit, evident în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.
de inflatie reprezinta un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piață si prin intermediul caruia se masoara gradul de depreciere a valorii banilor aflati in circulatie, adusi astfel la actuala lor putere de cumparare.
Corect s-a pronunțat instanța în temeiul art.1 si 3 din Decretul nr.92/1976, obligând pârâții să înscrie mențiunile privind sporul de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară în carnetul de munca al reclamantei, fiind esențial a se menționa în carnetul de muncă aceste sporuri, având în vedere că, prin acest document, se consemnează parcursul în muncă al unei persoane, drepturile salariale de care a beneficiat, și care au consecințe asupra drepturilor de asigurări sociale ale oricărui angajat.
Nu are nicio relevanță juridică sub aspectul obiectului acțiunii reclamantei că potrivit Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice centralizează propunerile celorlalți ordonatorii de credite bugetare la formarea sau rectificarea bugetară care se realizează exclusiv pe baza normelor și procedurilor majorității guvernamentale și parlamentare.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr.6267/15.10.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANȚA și intimatul-chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
12.03.2010
Jud.fond:
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
