Actiune drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 924/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 681/2010)
O M NIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.924R
Ședința publică din data de 19.02.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva deciziei civile nr.6178R din data de 03.11.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă Asigurări Sociale, în dosarul nr- (număr în format vechi 3241/2009), în contradictoriu cu intimații MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, A, A, - -, G, G, -, -, -, -, -, OG, --, A, -, - -, -, -, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, C, -, și - -, având ca obiect "drepturi bănești - contestație în anulare".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că contestatorul a solicitat soluționarea cauzei conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere faptul că prin contestația în anulare s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare, reține următoarele:
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 12.06.2009, recurenții-reclamanți, belegante, a, (fostă ), G, G, a, OG, a, escu, a, a, Plata, a, a, a, scu, și, recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice au criticat sentința civilă nr.4169/19.05.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.30726/3/LM/2007.
Prin decizia civilă nr.6178/R/3.11.2009, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.4169 din data de 19.05.2008, pronunțată de către TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.30726/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimații-reclamanți a, C, și și cu intimații-pârâți TRIBUNALUL BUCUREȘTI și Curtea de APEL BUCUREȘTI, au fost admise recursurile declarate împotriva aceleiași sentințe de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și recurenții-reclamanți, belegante, a, (fostă ), G, G, a, OG, a, escu, a, a, Plata, a, a, a, scu, și și în consecință, a fost modificată, în parte sentința recurată în sensul că a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, au fost obligați pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13991,85 Ron către reclamanți și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut în ceea ce privește recurentul Ministerului Justiției și Libertăților, că acesta, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă cu referire la dispozițiile art.3 și art.12 din Decretul nr.167/1958, critică sentința atacată pentru nerespectarea termenului general de prescripție la acordarea drepturilor salariale restante, precum și în ceea ce privește reactualizarea sumelor datorate, obligarea plății contravalorii dobânzii legale, față de dispozițiile art.1088 Cod civil.
Referitor la aceste critici, Curtea a apreciat că acestea nu sunt fondate, deoarece față de data introducerii pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, respectiv 13 septembrie 2007, în raport de dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 cu referire la prevederile art.3 din același act normativ, dreptul la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.02.2002-14.09.2004 este prescris.
Acordarea pretențiilor având ca obiect contravaloarea sporului de 30% și 40% pentru perioada 01.04.2004-14.09.2004 de către instanța de fond s-a realizat în mod temeinic și legal, fiind menționat temeiul juridic în baza căruia termenul de prescripție de 3 ani pentru acest spor a fost întrerupt în anul 2005 prin HG nr.232/2005.
În privința obligației de actualizare a sumelor datorate, instanța de recurs a arătat că reactualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea de către reclamanți a unor sume în plus, ci doar aceeași valoare calculată la momentul plății efective, chiar dacă, sub aspect nominal, aceeași valoare va fi reprezentată de mai multe bancnote. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează și la puterea de cumpărare a salariatului, iar nu numai la valoarea nominală a sumelor primite cu titlu de salariu, respectiv indemnizație în cazul magistraților.
Prin urmare, reactualizarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, cum e cazul dobânzii, ci realizează păstrarea aceleași valori economice a banilor primiți cu mult timp după data scadentă. Practic, dacă s-ar admite că reactualizarea nu este datorată de angajator s-ar ajunge la situația în care, doar aparent, salariatul își primește retroactiv partea datorată din salariu, câtă vreme acesta din urmă este oricum diminuat ca valoare economică din cauza procesului inflaționist.
O observație suplimentară se impune față de conținutul dispozițiilor art.1088 Cod civil, de altfel invocate în motivarea recursului de către recurentul Ministerul Justiției și Libertăților. Dobânda nu se confundă cu reactualizarea. monetar al devalorizării nu a putut fi avut în vedere de redactorii Codului civil la nivelul anului 1864, chiar dacă fenomenul inflaționist, teoretic, se putea manifesta și în acea perioadă. Pornind de la această realitate, referirea din art.1088 cod civil care limitează acordarea daunelor-interese sub forma dobânzii legale, trebuie interpretată în funcție de dezvoltarea socio-economică de la nivelul al XIX-lea, secol în care fenomenul devalorizării era din punct de vedere juridic, puțin cunoscut sau chiar ignorat. Situația este cu totul diferită la momentul pronunțării sentinței recurate, când Statul Român recunoaște existența devalorizării și ia măsuri pentru contracararea acestui fenomen prin indexarea periodică a salariilor și pensiilor. Această atitudine demonstrează că indexarea reprezintă un drept distinct de daunele-interese prevăzute de dispozițiile art.1088 Cod civil și art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, câtă vreme este aplicat în privința drepturilor salariale și a pensiilor pe care Statul, prin instituțiile sale le plătește salariaților și pensionarilor. Cu atât mai mult, în cazul în care există întârzieri nejustificate sau un refuz nelegal de plată a unor drepturi salariale, operațiunea indexării trebuie aplicată pentru a păstra același nivel economic al salariului reflectat în puterea de cumpărare a monedei în care acesta este plătit.
Dacă s-ar refuza recunoașterea dreptului de reactualizare a drepturilor salariale restante, s-ar consimți implicit la micșorarea părții din salariu rămasă neachitată, preferându-se o abordare nominalistă a conceptului de salariu (respectiv indemnizație în cazul magistraților), cu ignorarea inacceptabilă a semnificației celei mai importante a acestuia și anume faptul că salariul este reflectarea puterii de cumpărare a salariatului.
Concluzionând în legătură cu acest aspect, instanța de recurs a considerat că salariul nu reprezintă doar o sumă de bani primită periodic, ci este, înainte de orice, o valoare economică ce trebuie să rămână neschimbată atât timp cât nu s-a dispus în sens contrar prin acte normative sau prin negocieri colective de muncă (în situații în care sunt permise de lege astfel de negocieri).
În privința acordării de către instanța de fond a contravalorii dobânzii legale cumulate cu acordarea indexării, instanța de recurs a apreciat că această împrejurare nu este nelegală și nu conduce la o dublă acoperire a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale, întrucât potrivit dispozițiilor art.1 din OG nr.9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații, iar nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în care este plătit salariul.
Nicio dispoziție legală nu limitează expres modalitatea în care este acoperit prejudiciul suferit de salariatul care nu și-a încasat integral salariul lunar sau, după caz, chenzinal.
Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective, chiar dacă, sub aspect strict nominal, aceeași valoare poate însemna mai multe bancnote. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu. Un argument în sprijinul acestei aprecieri se regăsește în politica bugetară a Guvernului României.
Astfel, pentru salariații bugetari, periodic, Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială de la momentul stabilirii salarizării.
Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, cum este cazul dobânzii, ci păstrarea aceleași valori economice a banilor primiți cu mult timp după data scadentă.
Salariatul care nu își primește la data scadentă salariul integral este prejudiciat sub mai multe forme: mai întâi de toate se vede lipsit de plata muncii sale și suportă diminuarea nelegală a salariului. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care ulterior își recuperează partea neplătită din salariu, fenomenul economic inflaționist îi reduce, în termeni economici reali, valoarea salariului în posesia căreia reintră. Din acest motiv, reactualizarea reprezintă o modalitate de acoperire a prejudiciului suferit, dar nu este singura.
Deși se afirmă că salariul, ca sumă de bani, nu este purtătoare de dobândă, nu se precizează, cu egală acribie temeiul legal al acestei interdicții. dispozițiilor art.269 din Legea nr.53/2003 stabilește generic răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material și moral creat salariatului.
Raporturile de dreptul muncii se circumscriu raporturilor de drept civil.
Pe cale de consecință, dincolo de particularitățile raporturilor juridice specifice dreptului muncii, în măsura în care nu sunt abrogate sau înlăturate în mod expres, sunt și rămân aplicabile regulile de drept comun ale dreptului civil.
De altfel, chiar în dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, legiuitorul a stabilit că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Definiția daunelor interese nu este precizată în dispozițiile Legii nr.53/2003, ceea ce îndreptățește coroborarea acestui text legal cu textele legale civile care lămuresc sau conturează sfera noțiunii de daune-interese.
Așa cum s-a subliniat, raporturile de dreptul muncii sunt raporturi de drept civil.
Potrivit dispozițiilor art.1088 Cod civil, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, salariul reprezentând suma de bani pe care angajatorul este obligat să o plătească salariatului cu titlu de contraprestație specifică și necesară pentru prestarea muncii, daunele-interese, la care se referă generic dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Prin urmare, reținând că salariul reprezintă o obligație de plată a unei sume de bani, că există posibilitatea legală de acordare a unor daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata drepturilor salariale, conform dispozițiilor art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, că art.1088 Cod civil reglementează explicit în ce constau daunele-interese pentru neexecutare (neplata salariului integral echivalând din punct de vedere al efectelor juridice cu o neexecutare, chiar dacă parțială, a obligațiilor), nu există niciun impediment legal pentru acordarea dobânzii legale civile în cuantumul reglementat de dispozițiile OG nr.9/2000 și a indexării cu indicele de inflație.
Referitor la recursul declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție s-a reținut că acesta a criticat sentința civilă nr.4169/19.05.2008 pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale invocând faptul că instanța de fond nu a ținut cont de următoarele aspecte: că nu era competentă material să soluționeze pricina; că reclamanții nu au avut niciodată calitatea de procurori, motiv pentru care trebuia admisă excepția lipsei calității procesuale pasive; că concluziile raportului de expertiză nu le sunt opozabile nefiind respectate prevederile art.208 Cod pr.civilă; că drepturile acordate au fost calculate cu ignorarea dispozițiilor art.12 din Decretul nr.167/1958 și art.166 al.1 din Legea nr.53/2003; că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii, niciunul dintre reclamanți neaflându-se în raporturi de muncă cu MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție; că nu există temei legal pentru acordarea actualizării cu rata inflației și calcularea dobânzii legale întrucât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este o instituție bugetară cu un buget aprobat, nefiind posibil să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, cele două obligații stabilite în sarcina sa fiind imposibil de executat, că în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, în cărțile de muncă se înscriu doar retribuțiile tarifare de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în această retribuție, sporurile acordate de instanța de fond adăugându-se la retribuție, iar nu incluzându-se în aceasta din urmă.
Criticile acestui recurent au fost respinse din următoarele considerente:
Nu este întemeiată afirmația acestui recurent potrivit căreia în privința sa trebuia invocată și admisă excepția lipsei calității procesuale pasive.
Din conținutul tabelelor în care sunt înscrise semnăturile reclamanților rezultă că cel puțin unul dintre aceștia are calitatea de procuror, respectiv reclamanta, împrejurare ce legitimează juridic prezența în calitate de pârât a recurentului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Este evident că în măsura în care și alți reclamanți au calitatea de procuror, acest lucru fundamentează chemarea în judecată a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, după cum este la fel de clar că instanța de fond, obligând acest recurent la plata drepturilor salariale restante, a avut în vedere în ceea ce privește MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, doar pe aceia dintre reclamanți care au avut raporturi de muncă cu această instituție, chiar dacă, din considerente de redactare a minutei și ulterior a dispozitivului, acești reclamanți nu au fost evidențiați în mod distinct.
Recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are posibilitatea de a face verificări în legătură cu cei care îi solicită plata drepturilor salariale în baza sentinței și de a plăti acelora dintre aceștia cu care a avut sau are raporturi de muncă.
Potrivit dispozițiilor art.108 alin.3 Cod pr.civilă, neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea interesată nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii pe fond.
În cauză, recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție invocă neregularități procedurale referitoare la necitarea sa corespunzător dispozițiilor art.208 Cod pr.civilă, însă această presupusă neregularitate este susținută doar în fața instanței de recurs, care nu poate decât constata că eventuala neregularitate procedurală reprezentată de necitarea recurentului în condițiile art.208 Cod pr.civilă s-a acoperit ca efect al neinvocării sale în etapele procedurale precizate expres în dispozițiile art.108 alin.3 Cod pr.civilă.
În privința criticilor referitoare la acordarea contravalorii dobânzii legale și a reactualizării, Curtea invită recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să lectureze partea din prezentele considerente expusă anterior, prin care această chestiune a fost detaliată în cadrul analizei recursului formulat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, toate considerentele expuse păstrându-și, pentru identitate de rațiune, pertinența.
O mențiune în plus legată de această critică, Curtea este datoare să o prezinte raportat la susținerea potrivit căreia acordarea dobânzii legale civile și a reactualizării constituie obligații imposibil de executat de o instituție bugetară cum este cazul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
O astfel de susținere demonstrează o atitudine și o mentalitate rigidă și formalistă, care nu are nicio legătură cu regulile și principiile unui stat de drept. Dacă s-ar admite la nivel de principiu această susținere, ar însemna că ori de câte ori Statul Român, reprezentat de instituțiile prin care își exercită autoritate, ar cădea în pretenții față de terțe persoane, respectiva instituție să nu poată fi obligată să plătească pentru că nu are capitol distinct cu asemenea destinație în legea bugetului aprobată de Parlament. O astfel de interpretare este surprinzătoare și de neacceptat din perspectiva unei logici elementare: nu putea exista la momentul întocmirii bugetului pentru MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție o asemenea prevedere privind cheltuielile pentru că respectiva instituție bugetară nu avea cum să știe că va deveni debitor înainte de finalizarea procesului pierdut. În ipoteza în care, din diverse motive, existența debitului ar fi fost cunoscută înainte de întocmirea și aprobarea bugetului, ar însemna că debitorul, indiferent care îi este denumirea, locul sau importanța în peisajul instituțional al statului de drept ar fi de rea-credință, iar o astfel de conduită nu poate în niciun caz să afecteze sau să condiționeze în vreun fel, direct sau indirect, creanțele salariaților.
Aceasta este și situația recurentului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție. În măsura în care prezentul proces nu era finalizat la momentul aprobării bugetului, nu putea exista posibilitatea obiectivă de a avea în vedere sumele reprezentând contravaloarea dobânzii legale și a reactualizării, ceea ce nu înseamnă că această împrejurare îi poate servi ca temei pentru refuzul plății acestor sume, odată ce această obligație se bucură de autoritate de lucru judecat.
Legea bugetului invocată ca pretext de recurent stabilește destinația sumelor alocate respectivei instituții pentru cheltuielile ordinare cu caracter de continuitate, ceea ce nu îndreptățește instituția, căzând în pretenții, să invoce lipsa alocării unor fonduri pentru neexecutarea unor obligații stabilite în sarcina sa.
Într-un Stat de drept garanția accesului efectiv la un proces echitabil se regăsește și în obligația instituțiilor Statului de a respecta și pune în aplicare dispozițiile unei hotărâri judecătorești. Nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru a distinge între situația debitorului instituție sau autoritate publică și situația debitorului persoană fizică și pentru a trata diferit refuzul de conformare.
Instanța de fond nu a stabilit pentru recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție obligații imposibil de executat pentru că aceste obligații nu își găsesc izvorul în legea bugetului, ci reprezintă consecința conduitei nelegale de neplată la timp și integral a drepturilor salariale.
Din această perspectivă, nu interesează de unde acest recurent va procura fondurile necesare plății, ci doar faptul că are obligația legală de a onora aceste plăți pentru a se supune unor hotărâri judecătorești, întocmai ca orice alt debitor.
Cu titlu de recomandare, Curtea invită pe recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să lectureze dispozițiile art.4 din OG nr.22/2002 pentru a înțelege pe deplin rolul care îi revine în punerea în plată a titlurilor executorii.
Nu reprezintă obligația legală a salariatului (respectiv a magistraților) și, cu atât mai puțin a Curții, de a indica veniturile din care angajatorul, respectiv instituția publică plătitoare a indemnizației urmează a face plata, câtă vreme dispozițiile art.40 alin.2 lit.c din Legea nr.53/2003 stabilesc plata salariului (respectiv a indemnizației în cazul magistraților) ca obligație în sarcina angajatorului, necerând salariatului să facă dovada existenței fondurilor necesare.
În privința motivului de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere având ca obiect efectuarea cuvenitelor mențiuni în cărțile de muncă ale reclamanților, Curtea reține următoarele:
Dispozițiile Decretului nr.92/1976 trebuie corelate cu prevederile legale din domeniul dreptului muncii (aplicabile și magistraților), edictate după anul 1990. Astfel, cel puțin începând cu anul 2003, anul intrării în vigoare a Codul muncii (Legea nr.53/2003), a fost introdusă noțiunea de salariu potrivit dispozițiilor art.154 alin.1 din Legea nr.53/2003. Salariul cuprinde, în conformitate cu prevederile art.155 din Legea nr.53/2003, salariul de bază, similar ca noțiune retribuției tarifare de încadrare și sporurile, indemnizațiile, precum și alte adaosuri. Prin urmare, sporul, fiind o parte componentă a salariului, alături de salariul de bază, trebuie evidențiat în cărțile de muncă, ce constituie documentele oficiale care reflectă valoarea pecuniară a activității profesionale desfășurate. De altfel, chiar dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976 fac referire la obligația angajatorului de a înscrie în carnetul de muncă, alături de alte mențiuni, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Coroborând dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976 cu prevederile art.155 și art.296 din Legea nr.53/2003, rezultă că sporul, reprezentând un drept salarial ce se adaugă la salariul de bază pentru a forma în final salariul, trebuie înscris în carnetele de muncă.
Reținând ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea a apreciat că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă în recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este neîntemeiat.
Referitor la celelalte două motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.4 și 7 Cod pr.civilă, Curtea urmează a le respinge și pe acestea în considerarea următoarelor argumente:
Recurentul susține că prin sentința pronunțată instanța de judecată și-a depășit atribuțiile, "uitând" un fapt semnificativ și anume că există un recurs în interesul legii potrivit căruia ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a stabilit că sporul de 30-40% se cuvine magistraților ca drept salarial.
De vreme ce acest drept salarial nu a fost plătit de bună-voie de instituția publică în care reclamanții își desfășoară activitatea, singura opțiune logică, într-un Sat de drept, a fost posibilitatea acestora, garantată de art.21 din Constituția României, de a se adresa instanței pentru plata drepturilor salariale restante.
Recursul în interesul legii a fost promovat chiar de conducătorul recurentului, care nu a invocat o asemenea depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, în prezentarea practicii neunitare a instanțelor în chestiunea acordării,respectiv neacordării,sporului de 30-40%. Chiar și în ipoteza în care asemenea susțineri ar fi fost expuse, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit, ca efect al pronunțării asupra recursului în interesul legii, că problema acordării sporului de 30-40% revine în competența instanțelor judecătorești pentru că altminteri ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar fi avut posibilitatea să constate o astfel de necompetență la care fac referire dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă
Pe cale de consecință, reținând că instanțele judecătorești au competența, ca efect al deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, de a se pronunța asupra capătului principal al cererii, respectiv acordarea sporului de 30-40%, nu subzistă niciun motiv pentru ca instanța de judecată să nu aibă competența de a se pronunța asupra capetelor accesorii ale cererii, respectiv acordarea reactualizării cu indicele de inflație, dobânzii legale și înscrierea mențiunilor în carnetele de muncă.
De altminteri, invocarea acestui articol din Codul d e procedură civilă urmărește să ofere un pretext legal denegării de dreptate, contrastând puternic cu jurisprudența constantă în cauzele pe care Statul Român le-a pierdut în urma judecății Curții de la Strasbourg, potrivit căreia orice persoană are dreptul la o analiză efectivă a pretențiilor formulate pentru a se respecta principiul accesului la o instanță de judecată.
considerentelor sentinței recurate este suficientă pentru constatarea Curții conform căreia nu există în această hotărâre motive contradictorii sau străine de natura pricinii, împrejurarea că o parte dintre reclamanți nu au avut raporturi de serviciu cu recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție urmând a fi avută în vedere în faza executării, etapă în care doar instituțiile publice, care au obligații similare cu ale celorlalți angajatori persoane juridice, vor plăti acele drepturi recunoscute persoanelor cu care au intrat în raporturi de serviciu.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că acesta a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul pretențiilor a susținut că prin hotărârea pronunțată instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Curtea a respins aceste critici reținând faptul că, otrivit p. dispozițiilor legale în vigoare la data pronunțării instanței de fond, respectiv HG nr.386/2007, Ministerul Finanțelor Publice avea printre atribuții și pe aceea de a elabora proiectul bugetului de stat.
În acest context, devine evident că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu avea prerogativa de a adopta bugetul pentru a hotărî destinația și repartiția sumelor ce compun bugetul de stat. Această atribuție este recunoscută exclusiv în zona de competență a puterii legislative, respectiv a Parlamentului.
Pe cale de consecință, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat să aloce fonduri pentru că, legal nu are această atribuție și în afara acestui argument, față de caracterul specific al litigiului judecat, nu există între acest recurent și reclamanți raporturi de serviciu care să genereze vreo obligație de natură salarială.
Recurenții-reclamanți în recursul lor au criticat sentința mai sus amintită prin prisma greșitei aprecieri a instanței de fond în privința admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiune pentru pretențiile reprezentând contravaloare spor de vechime pentru perioada 2001-2004, susținând că Nota nr.62346/28.06.2007 echivalează cu o recunoaștere din partea angajatorului Ministerul Justiției și Libertăților a pretențiilor reprezentând contravaloarea sporului de vechime pentru perioada mai sus precizată.
Recurenții-reclamanți au mai arătat că dreptul de a solicita sporul privind vechimea în muncă s-a născut la momentul pronunțării Deciziei nr.XXXVI din 07.05.2007 de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin care a fost admis recursul în interesul legii având ca obiect practica neunitară privind acordarea, respectiv neacordarea sporului de vechime în muncă pentru magistrați.
S-a susținut în acest sens că dreptul la sporul de vechime nu putea fi valorificat pe cale judecătorească decât în momentul în care organele în drept (instanța supremă și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) au constatat existența unui tratament diferențiat nejustificat, precum și faptul că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport de prevederile art.1 pct.32 din OG nr.83/2000, art.50 din OUG nr.77/2002 se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau încă din anul 2001 și de sporul pentru vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege. Recurenții-reclamanți au mai subliniat și faptul că unora dintre magistrați le-au fost recunoscute drepturile la acordarea sporului de vechime în muncă inclusiv în perioada 2001-2004 prin sentințe judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, pronunțate de diferite instanțe judecătorești din țară, această soluție conducând la crearea unei stări de discriminare în cadrul acelorași categorii socio-profesionale.
Ultima critică pe care au adus-o recurenții-reclamanți sentinței recurate se referă la neacordarea cheltuielilor de judecată de către instanța de fond.
Referitor la aceste recurs, Curtea a reținut următoarele:
Reclamanții-recurenți au criticat sentința din pricina reținerii incidenței prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente intervalului 2001-septembrie 2004 și neacordării cheltuielilor de judecată.
Referitor la prima critică expusă, Curtea o apreciază ca nefondată în considerarea următoarelor argumente:
Nota de care fac vorbire recurenții-reclamanți nu reprezintă o măsură de plată a unor drepturi salariale, ci o propune în acest sens, fundamentată pe efectele Deciziei nr.XXXVI/07.05.2007 pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în dosarul nr.26/2006.
Această Notă nu reprezintă un ordin al ministrului de resort, în calitate de ordonator principal de credite, ci doar o propunere care nu are forța juridică necesară, prin ea însăși, să constituie o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie potrivit dispozițiilor art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958.
În privința susținerilor recurenților potrivit cărora dispozițiile OG nr.83/2000 au avut drept efect întreruperea prescripției, aceleași precizări privind inaplicabilitatea art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 sunt incidente în cauză. Nu există niciun indiciu că instituțiile publice ar fi recunoscut datorarea acestui spor pentru perioada cuprinsă între 2001-septembrie 2004.
Cât privește teoria aparenței în drept, teorie care nu are niciun suport în legislația existentă, Curtea apreciază că OG nr.83/2000 nu a creat o aparență, ci a modificat nelegal, așa cum a statuat ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție prin decizia nr.VI/15.01.2007, modalitatea de retribuire a magistraților și personalului auxiliar. Nimic nu i-a împiedicat pe reclamanții-recurenți să acționeze încă din anul 2001, după apariția actului normativ contestat. Recurenții-reclamanți au acceptat tacit această situație până la momentul formulării acțiunii în pretenții rezultând din drepturile salariale neacordate, această conduită reprezentând opțiunea personală a reclamanților, din motive pe care doar aceștia din urmă le cunosc cu exactitate.
Faptul că au ales să acționeze abia în 2007 reprezintă propria alegere, opțiunea reclamanților-recurenți fiind în mod corespunzător analizată de instanța de fond prin prisma unor dispoziții legale precise, clare și neechivoce cuprinse în prevederile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 și art.283 al.1 lit.c din Legea nr.53/2003.
Sporul de vechime este o componentă a indemnizației primită de magistrați și personalul asimilat acestora, prin urmare reprezintă un drept salarial în sensul larg al accepțiunii termenului de salariu. Așa fiind, pretențiile recurenților sunt supuse termenului de 3 ani prevăzut de art.283 al.1 lit.c din legea nr.53/2003.
Decizia nr.XXXVI/07.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu cuprinde nicio mențiune cu privire la curgerea termenului de prescripție. Dimpotrivă, această Decizie lămurește că sporul de vechime a fost datorat pe tot intervalul de timp de după adoptarea Legii nr.50/1996, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție de 3 ani își regăsește justificarea teoretică și practică.
Este de subliniat că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă o recunoaștere a pretențiilor în înțelesul dispozițiilor art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 pentru că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu are calitatea de debitor, calitate la care fac referire dispozițiile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958. Calitatea în care ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție se pronunță în primă și ultimă instanță asupra recursurilor în interesul legii este conferită de lege (respectiv art.329 alin.1 Cod pr.civilă) pentru a se putea obține un punct de vedere unitar, obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, asupra unei probleme de drept care a primit soluții divergente ca urmare a judecății diferitelor instanțe.
În privința referirilor la practica, Curtea subliniază că dispozițiile OG nr.83/2000 erau clare și puteau fi contestate oricând de către recurenți, ceea ce aceștia au și făcut abia în anul 2007.
O dispoziție a unui act normativ poate să fie clară, fără să fie neapărat și corectă. De aceea există posibilitatea contestării de către persoana interesată, accesul liber la justiție fiind garantat prin Constituție.
Este necesar a nu se confunda între exercitarea acestui drept și rezultatul demersului procedural. Recurenții nu pot susține că până la 07.05.2007 (data pronunțării recursului în interesul legii de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție) nu au putut revendica dreptul la plata sporului de vechime.
Este necesar a nu se confunda între exercitarea dreptului de a sesiza o instanță și rezultatul demersului procedural. În concret, reclamanții-recurenți au acționat abia după ce au avut siguranța în ceea ce privește deznodământul demersului procedural prin prisma efectelor Deciziei nr.XXXVI/07.05.2007 prevăzute de art.329 alin.3 Cod pr.civilă. Această Decizie în interesul legii a pus capăt unei practici judiciare neunitare, dar nu se poate susține că a făcut clare dispozițiile OG nrt.83/2000, ci a statuat că aceste dispoziții nu au împiedicat aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.50/1996, însă o asemenea dezlegare a problemei de drept reprezentată de acordarea sporului de vechime nu înlătură obligația de a ține cont de dispozițiile legale care limitează acordarea drepturilor salariale restante doar pentru un interval de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată. În absența cererii de chemare în judecată se presupune că nu există pretenții, iar după inițierea demersului procedural, analiza pretențiilor trebuie să se circumscrie termenului legal de prescripție pentru că Decizia nr.XXXVI/07.05.2007 nu reprezintă o recunoaștere a pretențiilor din partea debitorilor pentru a opera întreruperea curgerii termenului de prescripție, ci modalitatea legală de a unifica practica neunitară.
În privința neacordării cheltuielilor de judecată, Curtea observă că acestea au constat în contravaloarea expertizei efectuate în cauză.
Reținând că pârâții au căzut în pretenții față de reclamanți, în baza art.274 Cod pr.civilă, Curtea i-a obligat să plătească reclamanților suma de 13991,85 Ron reprezentând contravaloarea onorariului expertului, admițând sub acest aspect recursul formulat de reclamanții-recurenți în baza art.312 Cod pr.civilă, cu consecința modificării în parte a sentinței recurate.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
În motivarea contestației în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile 318.pr.civ. contestatorul a susținut că decizia civilă nr. 6178/R din 3 noiembrie 2009 2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VIII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- este rezultatul unei greșeli materiale în sensul dispozițiilor art.318 alin.1 teza I din Codul d e procedură civilă, motivat de faptul că instanța de recurs din eroare a obligat pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată, deși în considerentele deciziei a reținut că "din conținutul tabelelor în care sunt înscrise semnăturile reclamanților rezultă că cel puțin unul dintre aceștia are calitatea de procuror, respectiv reclamanta. Este evident că în măsura în care și alți reclamanți au calitatea de procuror acest lucru fundamentează chemarea în judecată a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și justiție. chiar dacă din considerente de redactare a minutei și ulterior a dispozitivului, acești reclamanți nu au fost evidențiați în mod distinct".
S-a învederat instanței de control judiciar că reclamanta procuror a fost detașată pe perioada supusă controlului judecătoresc în cadrul Ministerului Justiției, cu toate consecințele ce decurg din acest fapt.
Raportat la cele reținute de către instanța de recurs, s-a apreciat că instanța trebuia să facă aplicarea art.277 c Cod Penal, potrivit cu care " Dacă sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei", în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuia stabilită în sarcina Ministerului Public nu în solidar, ci proporțional cu numărul de reclamanți cu care instituția noastră se afla în raporturi de serviciu.
De altfel, dispozițiile art. 276.c Cod Penal, potrivit cu care "Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor" evidențiază instrumentul juridic în acest sens.
În baza principiilor rolului activ și aflării adevărului ce se reflectă din dispozițiile art.129 alin.4 și alin.5 c Cod Penal și în consonanță cu prevederile art. 3041.c Cod Penal, instanței de recurs, în calitate de instanță de control judiciar în speță, îi incumba obligația " de a face verificări în legătură cu cei care solicită plata drepturilor salariate în baza sentinței", pentru a face o corectă și obiectivă aplicare a legii la situația de fapt existentă în speță, și nu Ministerului Public.
În consecință, stabilirea plății cheltuielilor de judecată s-a făcut din eroare în solidar, starea de fapt și de drept existentă în cauză justificând stabilirea ei proporțională cu interesul fiecărei părți sau cu natura raportului de drept, s-a invocat și imposibilitatea plății cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2010 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de Stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata cheltuielilor de judecată acordate de către instanță, astfel că până la aprobarea propunerii de rectificare bugetară sentința menționată nu poate fi pusă în executare.
S-a învederat și faptul că instanța de recurs, judecând recursul declarat de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în cauză, a omis să se pronunțe și asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.04.2002 - septembrie 2004, invocată prin cererea de recurs, aspect ce ar fi putut atrage modificarea sentinței atacate.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către contestator, încadrate în dispozițiile art.318 alin.1 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Ipoteza reglementată de dispozițiile art.318 pr.civ. nu se regăsește în speța de față, deoarece potrivit acestui articol, "otărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Textul de lege vizează greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece, în caz contrar s-ar da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele, ceea ce ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac.
Ipoteza prevăzută de lege prin art.318 teza I-a pr.civ. vizează erori materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unor soluții greșite. Este vorba deci, despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată, aspect ce nu se regăsește în speța de față, deoarece susținerile contestatoarei prin care se critică măsura dispusă de către instanța de recurs de obligare, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, vizează o eventuală greșeală de judecată ce nu poate fi invocată prin intermediul unei căi extraordinare de atac și pe care textul de lege nu o permite.
De asemenea, nici susținerile contestatorului referitoare la imposibilitatea de executare a obligației de plată a cheltuielilor de judecată, având în vedere destinația precisă și limitată a cheltuielilor bugetare nu pot fi considerate ca reprezentând o eroare materială a instanței de recurs, astfel încât dispozițiile art.318 alin.1 prima teză pr.civ. nu sunt aplicabile nici în această situație.
Referitor la cel de-al doilea motiv al contestației în anulare formulată și încadrat în dispozițiile art.318 alin.1 teza finală pr.civ. Curtea apreciază că nici acest motiv nu este întemeiat din următoarele considerente:
Contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile mai sus arătate izvorăște din obligația pe care o are instanța de recurs de a examina toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie invocate prin recursul declarat împotriva hotărârii atacate.
În speță, se observă, că în ceea ce privește motivul de recurs vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.04.2002 - septembrie 2004, acesta a reprezentat o critică comună adusă sentinței instanței de fond atât de către recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție cât și de către Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea pronunțându-se asupra acestei critici prin considerentele ce au stat la baza respingerii recursului formulat de Ministerul Justiției și Libertăților (fila 5 deciziei civile nr.6178/R/03.11.2009), când s-au analizat raportat la dispozițiile art.3 și 12 din decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune al reclamanților pentru pretențiile având ca obiect contravaloarea sporului de 30% - 40%, aferente perioadei 01.02.2002 - 14.09.2004, astfel încât nu se poate susține că această excepție nu a fost analizată de către instanța de recurs.
Drept consecință, apreciind că în speță, nu sunt întrunite dispozițiile art.318 pr.civ. Curtea va respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, contestația în anulare formulată de contestatorul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, împotriva deciziei civile nr.6178R din data de 03.11.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă Asigurări Sociale, în dosarul nr- (număr în format vechi 3241/2009), în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, - -a, (Fostă ), G, G, -, -, -, a, OG, a, -, escu, a, a, Plața, - -a, a, a, scu, -, a, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Curtea De APEL BUCUREȘTI, C, și - -.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
a
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
04.03.2010
Jud. recurs.:;;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
