Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1013/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1019/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1013
Ședința publică de la 11 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 3: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului declarat de recurenta-reclamantă, împotriva deciziei civile nr.745 A din 14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât.
are ca obiect - acțiune în constatare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 04.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 11.06.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 31.07.2007, reclamanta a chemat în judecată pârâtul solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună constatarea dreptului de retenție asupra apartamentului ce a constituit domiciliu comun și obligarea pârâtului de a recunoaște dreptul său de retenție, arătând că prin decizia nr.2701/23.11.1999 a Curții de APEL BUCUREȘTI, definitivă și irevocabilă, pârâtul a fost obligat să-i plătească suma de 45.736.950 lei vechi cu titlu de sultă.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.111 Cod de procedură civilă și 1075 Cod civil.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, decizia civilă nr.2701 a Curții de APEL BUCUREȘTI, pronunțată în dosarul nr.3076/1999.
La data de10.10.2007 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare pârâtul a arătat, referitor la capătul întâi al cererii, că acesta este inadmisibil față de dispozițiile art.111 Cod de procedură civilă, deoarece reclamanta are deschisă calea unei acțiuni în realizarea dreptului, astfel că îi este interzisă calea unei acțiuni în constatare. De asemenea, a mai precizat că acest capăt al cererii apare ca fiind și nefondat, în condițiile în care obligația de plată este doar morală, iar nu legală, dreptul material la executare silită fiind prescris, iar imobilul nu mai este în detenția reclamantei întrucât a fost evacuată din acesta. Pârâtul a solicitat respingerea capătului doi al cererii, cu aceeași motivație.
La termenul din data de 15.10.2007, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat că obiectul acțiunii este constatarea existenței dreptului de retenție, prevăzut de art.508, 1614, 1570, 1610 Cod Civil. La același termen instanța a respins excepția inadmisibilității cererii ridicată de pârât motivat de faptul că dreptul de retenție nu are o existență de sine stătătoare în dispozițiile Codului civil, avându-se în vedere, totodată, precizarea obiectului cererii, motivarea în fapt și în drept a acesteia, coroborat cu faptul că la calificarea unei cereri de chemare în judecată trebuie să se țină cont de scopul urmărit de parte și nu de modul în care este formulată aceasta.
Prin sentința civilă nr.11230/17.12.2007, Judecătoria sectorului 3 Bar espins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.
Instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 11304/30.10.1998 a Judecătoriei sectorului 6 B s-a dispus sistarea stării de codevălmășie, atribuindu-se pârâtului acest imobil, cu obligarea la plata unei sulte.
Prin decizia nr.56/2004 a Tribunalului Bucureștis -a dispus evacuarea reclamantei din imobilul situat în-, - 1, se.5,.2, sector 6, pentru lipsa titlului locativ.
Instanța de fond a apreciat că dreptul de retenție este un drept real în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acestui bun. Acest drept funcționează numai cât timp bunul se află la detentor, după pierderea detenției, prin restituirea lucrului, dreptul de retenție încetează.
S-a avut în vedere de către prima instanță și faptul că prin procesul verbal încheiat la data de 17.07.2007 în dosarul de executare nr.27/2007 al BEJ, s-a procedat la evacuarea reclamantei din imobilul situat în-, -1,.5,. 2,. 68, sector 6.
Față de aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este îndeplinită condiția ca bunul să se mai afle la detentor, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii.
În motivarea apelului, apelanta reclamantă a criticat sentința apelată, susținând că în mod greșit instanța de fond a apreciat că dreptul de retenție este condiționat de dreptul de detenție asupra bunului. Legal, dreptul de retenție este în corelație cu obligația de a restitui o suma de bani (sau un alt bun). Instanța de fond nu a făcut distincție între restituirea de bunăvoie a bunului (reținut) și restituirea silită a acestuia.
Apelanta a mai susținut că bunul imobil a fost preluat de pârât prin executare silita, ilegal. Ca urmare, instanța de fond nu a reținut corect situația de fapt. De asemenea, apelantul a arătat că instanța de fond a apreciat greșit în sensul că dreptul de retenție încetează prin evacuarea silita a reclamantei. Legal, dreptul de retenție nu se mai justifică la momentul achitării obligației - în speță - la data plății sultei care nu a fost plătită de fostul soț până în prezent.
Prin decizia civilă nr.745/A/14.05.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă. Instanța de apel, calificând acțiunea reclamantei ca fiind una prin care se urmărește constituirea unui drept de retenție (pentru că reclamanta nu invocă un drept existent pe care să îl constate instanța), a reținut că pârâtul are o datorie bănească față de reclamantă - suma de bani echivalentă cu contribuția la achiziționarea apartamentului. Ca o asigurare a plății creanței, se poate institui in favoarea creditorului un drept de retenție a bunului, urmând ca dreptul sa înceteze la plata sumei de bani. Dar dacă bunul nu se mai află in posesia creditorului, acest drept nu mai poate fi constituit (pierderea posesiei prin executare silită a unei hotărâri nu este una ilicita, astfel că nu se poate reveni asupra situației create prin săvârșirea actelor de executare).
În ce privește decizia Curții de Apel nr.844/2004, prin care s-au respins pretențiile pârâtului privind lipsa de folosință a apartamentului, Tribunalul a apreciat că aceasta nu constată si nici nu constituie un drept de retenție, ci in lipsa acestui drept motivează soluția pe acceptarea în fapt, de bunăvoie, de către pârât a situației de reținere a bunului de către reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel și instanța de fond au apreciat că dreptul la retenție nu se poate institui întrucât posesia asupra apartamentului a fost pierdută prin executarea silită, evacuarea fiind ilegală, cu forța.
Instanțele de fond și de apel au făcut confuzie între pierderea posesiei de bunăvoie, ceea ce este echivalent cu renunțarea la dreptul de retenție, cu pierderea posesiei în mod ilegal, forțat. În cazul de față, potrivit susținerilor recurentei, pierderea posesiei s-a efectuat forțat de executor și poliție.
Recurenta reclamantă a precizat că nu a renunțat la dreptul de posesie, respectiv la dreptul de retenție.
Recurenta a solicitat repunerea în termen, întrucât hotărârea a fost comunicată la adresa pe care a avut-o pe buletin, deși a fost evacuată din această locuință. Deși a înștiințat instanța că nu mai locuiește la adresa inițială, comunicarea s-a făcut la aceeași adresă.
Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
La data de 2.06.2009, intimatul a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, motivat de faptul că adresa la care a fost comunicată hotărârea este cea a domiciliului recurentei și este cea indicata de către recurentă ca fiind cea de corespondență, astfel că nu se poate invoca propria turpitudine pentru a justifica necomunicarea deciziei la adresa reședinței recurentei.
Mai mult de atât, intimatul a apreciat că, de la data de 16.07.2008, recurenta putea lua cunoștință de decizia recurată.
Intimatul a solicitat anularea recursului, în principal, ca netimbrat, în condițiile în care recursul nu va fi timbrat. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca tardiv declarat, urmare a respingerii cererii de repunere în termenul de declarare a recursului.
În terțiar, dacă se consideră că recursul timbrat este declarat în termen, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece nu se poate institui un drept de retenție asupra unui bun a cărui posesie recurenta a pierdut-o în urma unei proceduri legale (executarea silită) realizată ca urmare a emiterii unei hotărârii judecătorești ale cărei efecte nu pot fi infirmate prin emiterea unei hotărâri de instituire a unui drept de retenție.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Întrucât recurenta reclamantă a depus la primul termen de judecată taxele de timbru la care a fost obligată, nu s-a mai impus discutarea excepției de netimbrare a recursului.
Curtea, cu privire la excepția declarării tardive a recursului, a constatat că, prin cererea de apel, apelanta reclamantă și-a indicat domiciliul în B,-, -1,. 4,. 2,. 56, sector 6, adresă indicată și pe plicul cu care a fost expediată cererea de apel. Cu toate acestea hotărârea pronunțată în apel a fost comunicată apelantei la adresa din B,-, -1,. 5,. 2,. 68, sector 6, fiind astfel comunicată greșit la scara 5 în loc de scara 4 și respectiv apartamentul 68 în loc de 56. Cum decizia din apel a fost comunicată la altă adresă decât cea indicată în cererea de apel, Curtea a constatat în termen recursul declarat de recurenta reclamantă și în consecință a respins excepția de tardivitate a declarării recursului ca nefondată.
În ce privește fondul recursului, Curtea reține următoarele:
Orice persoană care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva poate să rețină acel bun și, deci, să refuze restituirea până ce i se plătește datoria legată de bunul respectiv.
Dreptul de retenție, reglementat expres de dispozițiile Codului civil, pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui deținător al unui bun, ca un drept real de garanție, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.
În cauza de față, Curtea reține că prin decizia civilă nr. 2701 din 23 noiembrie 1999, în urma admiterii recursului, intimatul a fost obligat la plata către recurenta reclamantă a sumei de 45.736.950 lei cu titlu de sultă.
Prin decizia civilă nr. 56 din 15 decembrie 2003, Tribunalul București secția a V-a civilă, a dispus, respingerea excepției lipsei calității procesuale active și pasive, ca neîntemeiate, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile solicitate pentru luna ianuarie 2000 și în consecință, a dispus admiterea în parte a acțiunii, obligarea pârâtei la plata către reclamantul a sumei de 103.890.838 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în B,-, -. 5,. 2,.6 pentru perioada februarie 2000 - ianuarie 2003. Prin aceeași decizie au fost compensate creanțele reciproce ale părților până la concurența sumei de 54.885.702 lei, a obligat pârâta, ca urmare a compensării la plata către reclamantă a sumei de 54.885.702 lei despăgubiri civile și a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în B,-, -. 5,. 2 sector 6 pentru lipsa titlului locativ.
Prin decizia civilă nr. 844 din 26 octombrie 2004, Curtea de APEL BUCUREȘTI secția a III-a civilă a admis recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva deciziei sus-menționate, a modificat în parte decizia în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la contravaloarea lipsei de folosință și compensarea creanțelor reciproce, menținând celelalte capete de cerere.
În baza acestor hotărâri s-a procedat la executarea silită, prin executor judecătoresc, respectiv la evacuarea recurentei reclamante din imobilul situat în-, -1,.5,. 2,. 68, sector 6, dovadă procesul verbal din 17 iulie 2007 încheiat de BEJ.
Având în vedere hotărârile sus-menționate și modul în care s-a procedat la evacuarea recurentei reclamante, Curtea apreciază ca nefondată susținerea acesteia în sensul că evacuarea sa s-a făcut în mod ilegal.
Față de considerațiile expuse mai sus, în sensul că dreptul de retenție poate fi recunoscut doar deținătorului bunului, și cum la data la care reclamanta a formulat cererea de acordare a dreptului de retenție asupra imobilului situat în-, -1,.5,. 2,. 68, sector 6 aceasta nu mai avea posesia acestuia, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, găsind neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocat de recurentă, urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr.745/A/14.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact.
2 ex/3.07.2009
---------------------------------------------
- Secția a V-a -
-
Jud.Sector 3 -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Cristian Olteanu, Rodica Susanu
