Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 145/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 145/
Ședința publică din 1 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanta reclamantă, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat din B,-,.3, sect.1, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,- și, cu sediul în C, b-dul -, nr. 5, împotriva sentinței civile nr. 1134 din 14.06.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-, având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 25.05.2009 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, completul de judecată a amânat pronunțarea asupra apelului la data de 1.06.2009, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra prezentului apel, constată:
Prin sentința civilă nr. 1134/14.06.2007 a Tribunalului Constanța -secția civilă a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL C prin Primar și
Prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța sub nr. 8033/2006, reclamanta a solicitat să se constate că este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului - teren de 1.662,50 mp. situat în Municipiul C,- (în prezent nr. 26) și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 711/11.11.1949. Se mai arată că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 20/24.01.1962 prin care s-a dispus exproprierea, decret care nu a fost publicat. Susține reclamanta că autorii săi nu au primit despăgubiri pentru acest imobil.
În drept s-au invocat prevederile art. 480 și 481 din Codul civil și prevederile art. 2 al.1 lit. f din Legea nr. 247/2005.
Prin cererea de "întregire a acțiunii în revendicare", reclamanta a precizat că prin acțiunea formulată a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța "să oblige pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul" și că acțiunea formulată are ca temei de drept dispozițiile art. 480 și 481 din Codul civil.
SC Liber SA a invocat inadmisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 480 și 481 din Codul civil.
În susținerea excepției a arătat că potrivit prevederilor art.6 din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 și 481 din Codul civil nu mai sunt admisibile.
Prin sentința civilă nr. 11608/12.12.2006 pronunțată de Judecătoria Constanța cauza a fost declinată spre soluționare la Tribunalul Constanța unde a primit nr-, iar prin sentința civilă nr. 1134/14.06.2007 a Tribunalului Constanța -secția civilă a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă ca inadmisibilă.
Cu privire la excepția inadmisibilității, în conformitate cu art. 137 Cod.proc.civ. Tribunalul a reținut următoarele:
Excepția urmează a fi analizată în considerarea precizărilor făcute la cererea introductivă prin cererea de "întregirea acțiunii în revendicare".
Potrivit art.6 (3) din Legea nr.213/1998 instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, dar, în alineatul 2 al aceluiași articol, se prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanții trebuie să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia au posibilitatea să-și valorifice pretențiile solicitate prin acțiunea introductivă.
În ceea ce privește incidența Legii 10/2001 în cauză, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 2 al.1, în special literele f, h și i din această lege, aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele preluate de stat. Ca urmare este evident că și imobilul în cauză face obiectul acestei legi, din moment ce din chiar cuprinsul acțiunii rezultă că a fost preluat de stat fără drept și în baza unui act normativ nepublicat. Chiar dacă imobilul nu s-ar mai afla în patrimoniul statului, Legea nr. 10/2001 ar fi în continuare aplicabilă, întrucât aceasta instituie o procedură de restituire care vizează inclusiv situația persoanelor juridice de drept privat care dețin imobile preluate abuziv.
Potrivit art.15 al.2 din Constituție, legea civilă dispune pentru viitor., art.1 din Codul civil, prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.
Rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acțiunea ei se întinde exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, ca lege nouă, de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Legii nr. 10/2001, restitutio in integrum, ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 din Codul civil, ori al responsabilității civile dedus din art. 998 din Codul civil, ambele aparținând legii vechi.
Dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 și înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură administrativă, obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Legea nouă extinderestitutio in integrumși, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă, practic, acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanțial și procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare. Soluția a fost anticipată legislativ de art.6 al.2 din Legea nr. 213/1998.
În contextul arătat, rezultă că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor la care se referă nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii) prealabile sesizării instanțelor judecătorești. În concepția legii noi, accesul la justiție, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este acțiunea în revendicare, ci procedura prevăzută de acest act normativ. Această concluzie este în mod expres prevăzută și în art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998.
Aceasta rezultă și din aceea că numai cu titlu de excepție, art. 46 din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea continuării acțiunilor introduse anterior adoptării acesteia.
De altfel, a admite că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar mai fi admisibile acțiunile în revendicare, ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie dar și termene anume care trebuie respectate, termene de altfel succesiv prelungite, și a căror nerespectare, atrag decăderea din a mai solicita măsuri reparatorii, sancțiune menită a asigura securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea la un moment dat a procedurilor, și prin eliminarea incertitudinii cu privire la situația unor bunuri imobile, de natură a afecta valoarea economică a acestora și interesele eventualilor dobînditori de bună credință, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricînd să se introducă o acțiune în revendicare. De altfel, acest scop al legii, și caracterul ei de excepție, necesar pentru atingerea scopului său, rezultă în ansamblu și din alte prevederi, cum ar fi prevederile art.45(5) din lege, care instituie un termen de prescripție de numai un an inclusiv pentru introducerea acțiunilor prin care se solicită constatarea nulității absolute a unor acte juridice, deși în dreptul comun se admite că astfel de acțiuni sunt imprescriptibile.
Procedându-se astfel, nu se încalcă prevederile art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. Numai că, reclamanții trebuie să parcurgă mai întâi procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială, lucru care nu înseamnă că reclamanții nu au acces la justiție și la un proces echitabil. În acest sens, nu poate fi vorba nici de o denegare de dreptate. Astfel, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulțumite de decizia sau dispoziția prin care a fost finalizată, o poate ataca în justiție, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.
Aceasta întrucât procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este supusă controlului judiciar indiferent de modul în care se finalizează. Mai mult Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. XX din 19.03.2007 admițând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. De asemenea, prin decizia nr. IX din 20.03.2006, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.
Ca urmare, există toate căile stabilite de lege și prin decizii obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unor recursuri în interesul legii, pentru a asigura accesul la justiție al persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicțional atât soluția dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea nr. 10/2001 dar și refuzul de a da o astfel de soluție.
Articolul 61 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare Convenția) nu obligă statele membre să supună litigiile civile unei proceduri judiciare în fiecare etapă. Intervenția anterioară a unor organisme administrative sau profesionale care au sau nu prerogative jurisdicționale poate fi justificată dacă aceste organisme sunt supuse controlului unei instanțe cu jurisdicție deplină care garantează drepturile prevăzute de art.61 din Convenție (Cauza BUZESCU contra ROMÂNIEI - Cererea nr. 61302/00, Hotărârea din 24 Mai 2005 paragraful 60).
De altfel, o asemenea procedură asigură un sistem unitar de restituire a imobilelor preluate abuziv, ceea ce este de natură a asigura securitatea circuitului juridic civil, principiu desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, din prevederile Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Inadmisibilitatea nu constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanță ci numai un mijloc de disciplinare procesuală a părților, care trebuie să aleagă calea prevăzută de lege pentru a-și valorifica dreptul.
În soluționarea excepției trebuie avut în vedere temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv prevederile art. 480 și 481 din Codul civil. Aceasta, deși susține că a fost vorba de o expropriere nu a invocat prevederile Legii nr. 33/1994, caz în care oricum ar fi fost în discuție aplicabilitatea Deciziei nr. 6/27.09.1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, având în vedere că a fost pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamanta, care prin motivele depuse la 7.08.2007 a solicitat desființarea hotărârii, respingerea excepției privind inadmisibilitatea și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanța.
S-a susținut că soluția pronunțată este esențial greșită, motivarea sa plecând de la premise false și fără aplicabilitate în speță, cum ar fi analiza cererii fondate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Or, a arătat apelanta reclamantă, acțiunea sa s-a fondat pe dispozițiile art. 480 și 481 cod civil, fiind o acțiune în revendicare în care ambele părți invocă existența unui drept de proprietate asupra aceluiași bun, în baza unor titluri de proprietate provenind de la autori diferiți, astfel încât sarcina instanței este aceea de a compara titlurile și de stabili care este cel mai bine caracterizat. Acțiunea formulată nu are ca obiect reparațiunea unui pretins prejudiciu, ci însăși revendicarea bunului preluat de statul român.
Împrejurarea că legea specială a acordat posibilitatea foștilor proprietari să revendice într-o anumită formulă imobilele intrate în patrimoniul statului în perioada comunistă, nu are nici o legătură cu dreptul apelantei reclamante.
Apelanta a arătat că din acest punct de vedere, în mod greșit instanța de fond a apreciat că de la data apariției legii speciale de reparațiune, revendicarea imobilelor nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe acest temei este condiționată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanțelor. Or, a considera inadmisibilă acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, pe motiv că reclamanta nu a urmat procedura prealabilă la care legea nu o obligă, reprezintă o îngrădire a liberului acces la justiție.
Apelanta reclamantă a invocat faptul că Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, care nu exclude necondiționat aplicarea dispozițiilor de drept comun, ci, acolo unde dispozițiile speciale sunt incidente, urmează a se face aplicabilitatea cu prioritate a dispozițiilor speciale, potrivit principiuluigeneralia specialibus derogant.
Apelul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Este indubitabil faptul că apelanta reclamantă a sesizat instanța de judecată, prin acțiunea înregistrată la 7.07.2006, cu o cerere fondată pe dispozițiile art. 480 și 481 cod civil, invocând dreptul său de proprietate asupra imobilului - teren în suprafață de 1.662,50 mp situat în C,- ( actual 26 ), jud. C, ca fiind preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 ( expropriat prin Decretul nr. 20/24.01.1962 ) și aflat în prezent în posesia pârâților.
Este unanim admis în literatura și doctrina juridică românească, dar și în alte legislații că pentru a se stabili prevalența aplicabilității unora dintre normele operante se impune mecanismul care guvernează, ca și în speță, concursul dintre legea generală și cea specială. Astfel, principiulgeneralia specialibus deroganteste pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este în speță cazul prevederilor art. 480 cod civil ( norma generală în materie de revendicare ) și Legea nr. 10/2001 ( norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată ).
Această chestiune a fost de altfel tranșată prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite ( pct. I ), statuându-se că însăși aplicarea acestui principiu de drept - cunoscut și de alte sisteme de drept și invocat chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului - exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers judiciar pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art.480 cod civil.
Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situațiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată anterior intrării legii speciale în vigoare procedura de drept comun și continuată ulterior acestui moment.
Decizia Secțiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul de reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ ( cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării ) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a legii speciale - art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - a se vedea decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.
În cauză, acțiunea în revendicare având ca obiect un imobil expropriat de stat în baza Decretului nr. 20/1962 - și care cade sub incidența dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în anul 2006, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale ( 14.02.2001 ).
Împrejurarea invocată de apelanta reclamantă, legată de existența unor mecanisme procedurale diferite, care nu se pot confunda și care vizează - în cazul revendicării - compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora, este superfluă, în măsura în care principiulgeneralia specialibus deroganteste completat în plan procesual de cel exprimat de adagiulalea una acta, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.
Din această perspectivă, chiar dacă judecătorul fondului a exprimat pe larg procedura instituită prin legea specială și a conchis că acțiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de concursul evident al normei invocate cu cea aplicabilă la data sesizării instanței, se va reține că, în absența acționării în procedura incidentă de la 14.02.2001, nimeni nu se mai poate legitima într-o acțiune ulterioară ca proprietar al bunului pretins preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și nici nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acest bun.
Singura excepție dedusă din lege și din aplicarea aceluiași principiu vizând concursul în timp al normelor se referă astfel cum s-a arătat, la situația acțiunilor în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, când persoana reclamantă își conservă calitatea de titular al dreptului de proprietate și se legitimează în acest demers care tinde la compararea titlurilor.
Față de toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 296 cod proc. civilă, apelul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă, cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat din B,-,.3, sect.1, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,- și, cu sediul în C, b-dul -, nr. 5, împotriva sentinței civile nr. 1134 din 14.06.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-, ca nefondat.
Obligă apelanta reclamantă la plata, către intimatul pârât Municipiul C, a 300 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 1.06.2009.
Președinte, Judecător,
- - Grefier, - -
- -
Jud.fond
Tehnored.dec.jud.
8.07.2009
Dact.disp.gref.
5 ex./8.07.2009
Președinte:Mihaela GaneaJudecători:Mihaela Ganea, Daniela Petrovici
