Acțiune în constatare jurisprudenta. Decizia 1713/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2246/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1713.
Ședința publică de la 10 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenții reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.833 A din 16.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA.
are ca obiect - acțiune în constatare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 03.12.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 10.12.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.9593/17.12.2008, Judecătoria sectorului 5 Baa dmis excepția inadmisibilității și a respins ca atare acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL B prin Primarul General, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI B și
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare in judecata, reclamanții - si - au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul B reprezentat prin Primarul General, Consiliul Local al Municipiului B și SC SA, sa se constate ca sunt titularii dreptului de proprietate asupra cotei de 3/4 din terenul intravilan situat în B, strada -. - nr. 2, sector 5, în suprafața de 479.
Prin decizia civila nr.104A/26.02.2002 pronunțata de Curtea de Apel București Secția a III a civila, definitivă și irevocabilă (copie fila 8-14) a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză, cu obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, strada -. - nr. 2, sector 5, compus din parter, etaj 1 și demisol.
Din considerentele anterior menționatei hotărâri judecătorești, cât și din copia cererii de chemare în judecata (fila15) ce a format obiect al dosarului soluționat irevocabil prin acesta, instanța de fond a reținut că reclamanții au solicitat restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în B, strada -.- nr.2, sector 5, menționându-se expres ca acesta este compus din demisol, parter și etajul 1, nefăcându-se nicio referire la terenul aferent acestui imobil.
Așa fiind, față de limitele în care instanța a fost investită prin cererea de chemare în judecată, aceasta s-a pronunțat numai asupra obiectului dedus judecații sale, respectiv, asupra restituirii în deplină proprietate a reclamanților a imobilului situat în B, strada -. - nr. 2, sector 5, compus din parter, etaj 1 si demisol. Astfel, a apreciat prima instanță, nu se poate susține, cum în mod neîntemeiat și tendențios susțin reclamanții, că aceasta ar fi dat o interpretare eronată obiectului acțiunii, ori a omis să se pronunțe asupra restituirii terenului, atât timp cât nu a existat o solicitare de acest fel din partea reclamantelor, știut fiind că instanța nu se poate pronunța asupra a ceva ce nu s-a cerut ori mai mult decât s-a cerut.
Potrivit dispozițiilor art. 111 Cod de procedură civilă, partea care are interes, poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Din economia textului legal evocat, instanța de fond a reținut că acesta consacra caracterul subsidiar al acțiunii in constatare, atât timp cat partea are deschisă calea acțiunii în realizare. Așa fiind, în cauza dedusă judecății, față de aspectele de fapt reținute anterior, prima instanță a constatat că acțiunea în constatarea calității de proprietari ai reclamanților asupra cotei de 3/4 din terenul intravilan situat în B, str. -. - nr. 2, sector 5, în suprafață de 479.p, nu poate fi primită, deoarece aceștia au posibilitatea de promova o acțiune în revendicarea acestui teren, în conformitate cu prevederile legale în materia restituirii proprietăților (fie pe calea specială a legii nr.10/2001, în măsura în care condițiile și termenele impuse de acest act normativ sunt respectate, fie în condițiile dreptului comun, în situația în care astfel de cerere poate fi formulată raportat la prevederile legii speciale menționate).
Împrejurarea că termenele în care acest teren putea fi revendicat în condițiile legii reparatorii nr.10/2001 ar fi depășite, a apreciat prima instanță, nu poate conduce la soluția că acțiunea în constatare poate fi primită, întrucât lipsa de diligență a părții nu poate fi suplinită în acest mod.
In consecință, pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art.111 Cod de procedură civilă, prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Aceasta soluție a inadmisibilității, a reținut instanța de fond, nu poate fi apreciată ca aducând atingere dreptului petenților de a se adresa instanței de judecată, de a accede la o jurisdicție, atât timp cât aceștia, din cauza lipsei de diligență, nu și-au valorificat drepturile și garanțiile realizării acestui drept, prevăzute de lege, prin promovarea unei acțiuni în realizarea dreptului, respectiv revendicare a terenului in litigiu.
Prima instanță a apreciat că nu poate reține în favoarea reclamanților nici argumentul prezentat de aceștia referitor la faptul ca recunoașterea dreptului de proprietate al autoarei acestora asupra construcției s-a făcut tocmai în considerarea calității de proprietari asupra terenului, dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.18355/07.07.1933 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, întrucât titlul acesteia asupra construcției nu îl reprezintă prezumția de proprietate dedusa din prevederile art.492 Cod civil, ci autorizația de construire nr.15/K/16.09.1933.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții - și -, apelul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 25.03.2009.
În motivarea apelului, apelanții-reclamanți au arătat că instanța de fond, statuând ca acțiunea în constatare pe care au formulat-o, este inadmisibilă, respingând-o ca atare, a încălcat principiul constituțional în temeiul căruia fiecărui cetățean îi este garantat accesul liber la justiție.
In abordarea acestui motiv de apel, apelanții au în vedere prevederile art.21 din Constituția României, potrivit căruia orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților si a intereselor legitime. Iar ca un corolar al acestui principiu, același text constituțional statuează că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Sub acest aspect, apelanții au menționat că instanța își întemeiază concluzia ca acțiunea reclamanților este inadmisibila, pornind de la prevederea cuprinsa în art.111 Cod de procedură civilă, text potrivit căruia acțiunea în constatare nu poate fi primita dacă partea poate cere realizarea dreptului. Iar în speță, susține instanța de fond, reclamanții au posibilitatea de a promova o acțiune în revendicare a acestui teren, fie în baza legislației reparatorii, fie în condițiile dreptului comun.
Raționamentul de mai sus, au specificat apelanții-reclamanți, omite însă faptul că textul art. 111 Cod de procedură civilă trebuie interpretat prin prisma prevederilor art.21 alin.2 din Constituția României, iar, ca urmare, instanța nu putea respinge acțiunea ca inadmisibilă. Iar în acest context, era obligată să examineze fondul cauzei și să adopte o soluție de admitere a acțiunii în constatare sau să o respingă ca neîntemeiată.
Pornind de la premisa potrivit căreia, inadmisibilitatea acțiunii în constatare este determinata de posibilitatea promovării de către reclamanți a unei acțiuni în realizarea dreptului, au specificat apelanții-reclamanți, instanța de fond a omis faptul că, în speță, această cale a fost epuizată fără a se intra în fondul proceselor declanșate.
In opinia apelanților, textul art.111 Cod de procedură civilă nu trebuie abordat ca o reglementare ermetica, câtă vreme condiția sine qua non a posibilității de a introduce o acțiune în realizare se referă la perspectiva unor demersuri viitoare. Analiza sintactica a textului nu poate conduce sub nicio formă la concluzia că voința legiuitorului ar fi fost aceea de a bloca accesul la acțiunea în constatare, ca efect al unor demersuri judiciare anterioare. Oricum, dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru, textul ar fi fost formulat într-o redactare prin care un asemenea fine de neprimire să fie exprimat clar și neîndoielnic. Dar, textul spune că "cererea nu va putea fi primita dacă partea poate cere realizarea dreptului". Deci, au specificat apelanții, sintagma "poate cere" nu poate fi interpretată altfel, decât ca o condiție viitoare. Alta ar fi fost aplicabilitatea obstacolului impus de legiuitor dacă s-ar fi folosit formularea: "cererea nu poate fi primită dacă partea a solicitat anterior realizarea dreptului".
O asemenea opreliște, au menționat apelanții, nu era însă necesară, câtă vreme demersurile judiciare ce preced acțiunea în constatare pot constitui premise pentru invocarea excepției autorității lucrului judecat în condițiile art. 166 Cod de procedură civilă raportat la art. 1201 Cod civil.
În pofida tezei pe care instanța de fond a promovat-o, au arătat părțile apelante, în interpretarea prevederilor art.111 Cod de procedură civilă, axată pe soluțiile pronunțate în urma declanșării proceselor anterioare, se omite o examinare concretă a soluțiilor respective, întreaga argumentație limitându-se la aprecieri generale. Or, au specificat apelanții, era imperios necesar ca teza instanței să fie fundamentată pe argumente legate de soluționarea concretă a acțiunilor respinse.
Apelanții-reclamanți au mai arătat că prima instanță a înlăturat în mod greșit principalul temei al acțiunii in constatare, constând in aceea ca recunoașterea dreptului reclamanților de proprietate asupra construcției s-a făcut in considerarea expresa a calității de proprietari asupra terenului.
Apelanții au mai aratat că soluția pronunțata de Curtea de - Secția a III-a Civila prin decizia civilă nr.104A/2002, în sensul admiterii acțiunii reclamanților în revendicare privind imobilul situat în str. -. -, nr. 2, și a desființării contractelor de vânzare-cumpărare prin care statul înstrăinase apartamentele preluate in mod abuziv de la autoarea lor, are la baza o argumentare juridica ce nu poate fi ignorata. Întrucât apartamentele au fost dobândite prin construire de către autoarea reclamanților, specifică apelanții, acest titlu este argumentat nu numai prin existenta unei autorizații emisa de autoritatea competenta, ci si prin faptul că edificiul se află pe terenul dobândit de mama reclamanților (ei fiind succesorii legali) în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18355/7.07.1933.
Dispozitivul deciziei civile de mai sus, au învederat apelanții, se refera la admiterea acțiunii în revendicare a imobilului, fără a se menționa în mod expres ca sintagma de mai sus cuprinde si cota de 3/4 din terenul pe care sunt edificate apartamentele revendicate. De la aceasta omisiune, au specificat apelanții, au pornit ulterior interpretările obstructive date titlului lor executoriu de Primarul General care a emis dispoziție de retrocedare a imobilului fără teren. S-a ignorat insa un aspect esențial si anume ca art.4 al Decretului nr.92/1950, in baza căruia autoarei reclamanților i s-a aplicat măsura abuziva a naționalizării, are următoarea redactare: "Prin imobile, în sensul prezentului decret, se înțeleg atât terenul cu construcțiile, cât și instalațiile aferente, cu între utilajul existent pentru întreținerea imobilului". Ca urmare, în anexa la decret sunt concretizate numai apartamentele, nu și terenul pe care acestea sunt edificate - naționalizarea terenului având ca temei interpretarea dată prin art. 4 noțiunii de imobil.
Iar dacă imobilul din- a fost preluat abuziv în accepțiunea "imobil = construcții + teren", au învederat apelanții, se impune, din rațiuni de simetrie juridică și de echitate, ca aceeași interpretare să se dea noțiunii de imobil și cu prilejul restituirii în natură, indiferent dacă măsurile reparatorii au loc în temeiul legislației sau pe calea dreptului comun.
Daca lucrurile stau astfel, iar măsura retrocedării imobilului in sensul respectiv de "apartamente" a fost aplicată prin emiterea de către Primarul General a Dispoziției nr.758/25.02.2005, prin care reclamanților li s-a restituit imobilul situat in str. -. - nr.2, interpretând aceasta măsura prin prisma prevederilor art. 4 din Decretul nr.92/1950, ea trebuie înțeleasa în sensul că titlul executoriu al reclamanților (decizia civila nr.104/A/2002) și Dispoziția Primarului General emisa în baza sus-menționatei hotărâri judecătorești, cuprind atât restituirea celor două apartamente, cât și a terenului pe care acestea sunt edificate.
Ca urmare, au specificat apelanții, solicitarea reclamanților, prin acțiunea introductivă de instanță, de a se constata existența dreptului lor de proprietate asupra cotei de din terenul în suprafață de 479. situat în str. -. -, nr. 2, este întrutotul admisibilă.
Intimații-pârâți, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.833/16.06.2009 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat, reținând în motivarea hotărârii, în esență, următoarele:
Reclamanții și au solicitat în prezenta cauză să se constate în baza art.111 Cod de procedură civilă că sunt titularii dreptului de proprietate asupra cotei de din terenul în suprafață de 479 mp situat în B, Str. -. - nr.2, sectorul 5.
Anterior, într-un alt dosar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului B și SC SA să le restituie în deplină proprietate imobilul situat în B, Str. -. - nr. 2, Sector 5 compus din demisol, parter și etaj 1.
La data de 17.01.1999, reclamanții și-au completat acțiunea introductivă solicitând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr.40.694/1996 și 40896/1996.
Prin sentința civilă nr.860/2001 a Tribunalului Bucureștis -a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr.104/A/2002 a Curții de Apel București rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr.599/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis apelul declarat de reclamanți, s-a schimbat în tot sentința civilă nr.860/2001 a Tribunalului București, s-a admis acțiunea completată, au fost obligați pârâții să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, Str. -. - nr. 2, Sector 5 compus din demisol, parter și etaj 1 și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare cumpărare nr. 40694/1996 și 40896/1996.
Potrivit art.111 Cod de procedură civilă "Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".
În speță, în mod corect a stabilit prima instanță că acțiunea în constatare a reclamanților este inadmisibilă având în vedere că reclamanții au posibilitatea formulării unei acțiuni în realizarea dreptului.
Acțiunea în realizare pe care o pot formula reclamanții este acțiunea în revendicare prin care pot solicita obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie terenul din litigiu.
Tribunalul nu a reținut susținerile apelanților în sensul că nu mai au posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare întrucât ar fi solicitat și revendicarea terenului respectiv însă instanțele au omis să se pronunțe asupra acestui aspect deoarece atât din petitul și motivarea în fapt a acțiunii formulată de reclamanți, cât și din dispozitivul și considerentele deciziei civile nr.104/A/2002 a Curții de Apel București reiese faptul că reclamanții nu au solicitat decât revendicarea imobilului construcție și nu și a imobilului teren.
Astfel aceștia au posibilitatea de a revendica terenul respectiv de la persoanele care-l posedă fără ca acestea să poată invoca autoritatea de lucru judecat.
Cu privire la motivul de apel referitor la faptul că prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii li s-ar fi încălcat reclamanților dreptul de acces la justiție, tribunalul constată că este neîntemeiat.
Potrivit art.21 din Constituția României "Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime", iar potrivit alin. 2" Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
Potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil".
Dispozițiile legale menționate mai sus garantează dreptul unei persoane de a se adresa instanței de judecată pentru analizarea drepturilor și libertăților sale.
Așa cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Constituționale accesul liber la justiție în sensul art.21 din Constituție nu înseamnă accesul în toate cazurile la structurile judecătorești și la toate căile de atac.
Potrivit art.126 alin.2 din Constituție "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege".
Astfel legiuitorul poate stabili reguli de procedură precum și modalități particulare de exercitare a drepturilor procedurale.
În speță, accesul la justiție al reclamanților nu este încălcat întrucât legiuitorul a prevăzut că, în situația în care o parte poate cere realizarea dreptului, acțiunea în constatare este inadmisibilă.
Așa cum s-a reținut mai sus, reclamanții au posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare pentru protejarea drepturilor, legiuitorul fiind acela care stabilește modul în care poate fi protejat fiecare drept în parte.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea căii de atac formulată, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarii in tot a sentintei apelate in sensul admiterii acțiunii în constatare, astfel cum a fost formulată.
Recurenții au criticat decizia pronunțată în apel pe motive de nelegalitate, arătând în acest sens următoarele:
Tribunalul a soluționat greșit motivul de apel privind respingerea acțiunii ca inadmisibilă, interpretând și aplicând eronat prevederile art.21 și art.126 alinl2 din Constituția României și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (motiv de casare prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă).
Indiferent care ar fi motivarea la care recurge instanța de apel în suplinirea motivării primei instanțe, respingerea unei acțiuni în constatare ca inadmisibilă este în discordanță cu principiile fundamentale ale dreptului procesual civil și ale dreptului comunitar.
În esență, trebuie pornit de la premisa inexistenței unui text procedural care să reglementeze inadmisibilitatea unei acțiuni civile întemeiată pe lege. Sintagma "dacă partea poate cere realizarea dreptului" nu este altceva decât o componentă a condițiilor de fond ale pricinii.
Inainte de a se pronunța asupra temeiniciei sau a netemeiniciei acțiunii, instanța investită cu soluționarea ei are obligația de aoe xamina și în fond, putând a se respinge ca atare. Trimiterea la prevederile art.126 alin.2 din Constituție nu rezolvă problema în felul în care propune tribunalul, pentru că textul constituțional de mai sus trebuie corelat cu altă dispoziție a legii fundamentale - art.21 alin.2 care statuează că nici o lege nu poate îngrădi "exercitarea acestui drept" - adică dreptul cetățeanului de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.
Tribunalul a interpretat și aplicat eronat prevederile art.111 Cod de procedură civilă, reținând că reclamanții au în viitor căi procesuale pentru a cere realizarea dreptului (motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Această statuare conduce la examinarea perspectivei unui asemenea demers prin prisma definiției clasice a acțiunii în revendicare ("acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar").
Numai că în speță, lucrurile nu se conturează în spiritul definiției enunțate, pentru că recurenții sunt proprietarii construcției formulată din demisol, parter, etaj și mansardă, care este amplasată pe terenul în litigiu.
Faptul că le-a fost retrocedată prin dispoziția nr.758/2005 a Primarului general - în baza căreia au fost puși în posesie asupra construcției, poate conduce la concluzia că autoritatea le-a recunoscut implicit și un drept de superficie asupra terenului de sub construcție și din jurul acesteia - în limitele necesare pentru accesul la drumul public și normala folosință a locuințelor respective.
Așadar, în mod cert, recurenții posedă terenul în cota indiviză de alături de titularul apartamentului de la etajul 2, care dispune de o cotă indiviză de .
Pe de altă parte, din anul 1997 - când reclamanții au declanșat procesul pentru retrocedarea imobilului și până în anul 2006, când a fost soluționat definitiv și irevocabil, dar și de atunci până în prezent, nici autoritățile publice locale și nici nu le-au negat dreptul real asupra terenului și nici nu le-au tulburat în vreun fel utilizarea lui.
În opinia recurenților, demersul procesual la care trebuie să recurgă nu este acțiunea în revendicare - câtă vreme dreptul lor de proprietate nu este negat, ci acțiunea în constatare prin care, în contradictoriu cu autoritățile pârâte "să se constate" că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului din str.-.- nr.2, - în limitele cotei indivize de pe care o justifică.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs formulate, recurenții au criticat pe de o parte faptul că respingerea acțiunii în constatare ca inadmisibilă este în discordanță cu principiile procedurii civile și aleConventiei Europene a Drepturilor Omului, încălcând dispozițiile art.21, 126 alin.2 din Constituția României, ale art.6 din și, pe de altă parte, faptul că prevederile art.111 Cod de procedură civilă au fost greșit interpretate și aplicate, considerând că reclamanții au în viitor căi de realizare a dreptului.
Ambele motive de recurs formulate de reclamanți se încadrează, sub aspectul temeiului de drept, în dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, recurenții, practic, susținând nelegalitatea soluției instanțelor de fond, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în constatare a dreptului de proprietate, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art.21 și art.126 alin.2 din Constituția României, art.6 din și art.111 Cod de procedură civilă.
Dispozițiile ultimului text de lege invocat (art.111 Cod de procedură civilă) statuează că partea care are un interes poate să introducă o cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, legiuitorul specificând în alineatul al doilea o condiție suplimentară de admisibilitate, în sensul că o astfel de acțiune nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Sintagma "cererea nu poate fi primită" nu poate conduce la ideea unei analizări pe fond a dreptului pretins în justiție, ci legiuitorul a urmărit să suprime această cale procedurală a acțiunii în constatare în toate acele situații în care partea are în mod concret, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, posibilitatea unei acțiuni în realizare. Evident că, soluționarea nefavorabilă a acțiunii în realizare sau pierderea acestei căi procedurale din motive imputabile reclamantului, care nu s-a conformat existențelor legale (pentru exercițiul acțiunii în realizare în condiții de regularitate procedurală) nu poate justifica admisibilitatea acțiunii în constatare.
Așa cum au reținut instanțele de fond, sub aspectul situației de fapt, prin decizia civilă nr.104/26.02.2002 Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții din prezenta cauză cu privire la imobilul situat în B,-, sector 2, specificându-se expres că imobilul este reprezentat de o construcție compusă din parter, etaj și demisol, fără să se facă nici o referire la terenul aferent imobilului revendicat. Comparând petitul acțiunii soluționate prin decizia sus menționată și dispozitivul deciziei, instanța constată că există o concordanță deplină, în sensul că, instanța s-a pronunțat exact asupra ceea ce s-a cerut, cu respectarea deplină a principiului disponibilității și a limitelor acestuia. Pe cale de consecință, culpa pentru faptul că terenul nu a format obiect al revendicării aparține în totalitate reclamanților, care puteau să-și valorifice dreptul asupra terenului, urmând procedura de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr.10/2001, având în vedere că imobilul în litigiu a fost naționalizat (preluat abuziv).
Atât revendicarea întemeiată pe dreptul comun - art.480 cod civil (în măsura în care e admisibilă, față de decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), cât și procedura specială pusa de prevederile Legii nr.10/2001 la dispozitia persoanelor indreptatite (care reprezintă, de fapt, o modalitate procedurală particulară de revendicare a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist) constituie modalități de realizare a dreptului pretins de reclamanți. În mod corect au reținut instanțele de fond faptul că, lipsa de diligențe a recurenților, în sensul că nu au urmat procedura Legii nr.10/2001prin depunerea notificării în termenul legal, nu poate conduce la concluzia inexistenței căilor legale de realizare a dreptului, cu consecința admisibilității acțiunii în constatare.
Nu se poate primi critica recurenților în sensul că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a prevederilor art.111 Cod de procedură civilă, deoarece în mod corect, instanța de fond și instanța de apel au constatat că recurenții reclamanți au avut la dispoziție căi de realizare a dreptului pretins, așa cum s-a arătat în cele ce preced, astfel că acțiunea în constatare formulată de reclamanți nu poate fi primită.
Nu se poate considera că o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor art.111 Cod de procedură civilă este în contradicție cu prevederile art.6 din, care reglementează dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de acces la o instanță (de a supune judecății o pretenție) nu este un drept absolut, putând comporta unele limitări sau condiționări, care intră în marja de apreciere recunoscuta statului în numeroase rânduri de instanța de contencios european, în materia drepturilor omului. Având în vedere că nu se aduce atingere substanței dreptului de acces la justiție, în condițiile în care reclamanților recurenți li se recunoșteau de către legiuitor alte căi legale pentru valorificarea dreptului subiectiv pretins, pe care însă nu le-au urmat în mod culpabil, Curtea apreciază că soluția pronunțată este în concordanță cu exigențele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe cale jurisprudențială în materia art.6 din Convenție.
Un alt argument în acest sens constă în faptul că legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare foarte îngust pentru dispozițiile art.111 Cod de procedură civilă, în ideea de a da prioritate tranșării definitive a fondului dreptului litigios pe calea acțiunii în realizare (înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile) și numai cu caracter subsidiar, a recunoscut și posibilitatea acțiunii în constatare în ipoteza bine determinată, în care nu este posibil exercițiul acțiunii în realizare.
Concluzionând, nu se poate reține critica de nelegalitate invocată de reclamanți sub aspectul încălcării prevederilor art.21, art.126 din Constituție, deoarece accesul liber la justiție nu înseamnă în toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de jurisdicție, la toate căile de atac, legiuitorul putând stabili reguli de procedură și căi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului stabilit de art.6 din, atât timp cât procedura internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să se adreseze instanței de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate garanțiile de independență și imparțialitate.
Apreciind că s-a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor art.111 Cod de procedură civilă, instanțele de fond în mod judicios reținând caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, care în speță îmbracă forma cererii de restituire pe Legea nr.10/2001 sau chiar a revendicării întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care o astfel de acțiune mai poate fi considerată admisibilă față de decizia nr.33/2008 pronuntata de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, Curtea, văzând și dispozițiile art.312 Cod de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul de recurenții reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.833 A din 16.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI B și SC SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/19.01.2010
-----------------------------------------------
- Secția a IV-a -
-
Jud.Sector 5 -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
